Remember Jack Kerouac (1922-1969) – de 40 de ani pe un alt drum...

De la Jack Kerouac la Ti-Jean Kerouac (II)*

 Se spune că n-aţi scris niciodată pe foi ci doar pe suluri de hîrtie(1.
Mai faci schimbări… Da, suluri… astea-s... oh... pentru a preveni... cum îi spune ăsteia?
 Pentru a evita.
… pentru a evita întoarcerea paginii. Iei un sul mare şi scrii fără întrerupere. O poţi face cu ochii închişi. Ţii minte tot astfel... pe cînd paginile... ştersăturile...
 Cu "On the Road", aţi devenit, aşa cum spuneam la început…
Jean-Jaques Rousseau scria în felul ăsta…
 Însă nu cu maşina de scris!
Nu însă scria repede, repede, repede, repede, fără să scoată o vorbă. Şi Rabelais la fel, François Rabelais, Shakespeare, e ştiut...
 Cu aceste cărţi... "On the Road" a fost scris astfel, dintr-o suflare, în trei săptămîni?
"Big Sur" la fel, "Dharma Burns" aşişderea...
 Însă primul care v-a adus succesul, "On the Road", prin care aţi devenit fondatorul "Beat Generation"(2. Ce înseamnă "Beat Generation" pentru dumneavoastră? Pentru că acum…
Mai întîi a fost "Lost Generation"(3 din 1920, apoi au fost anii 1945-‘50 cînd se spunea: cum se numeşte asta? Cum se numeşte asta?
 Însă dvs aţi inventat termenul ăsta, "Beat Generation"…
Am auzit cîţiva oameni de treabă din Sud zicînd asta … nişte negri bătrîni… "beat"… în sudul Americii.
 Cu sensul de distrus, de învins...
Da, săracii. Apoi am fost în mica biserică “Jeanne d’Arc”. Deodată... ah... am spus “beat”- beate…
 Beatitudine...
Da.
 Cu alt sens, deci...
Beato în italiană; béatifique(4 în franceză...
 Mai există încă şi sensul de beat(5 din jazz...
Da, în afară de asta (dă din braţe ca şi cum ar vîsli), în afară de asta (imită vîslitul la canoe) – o canoe – apoi în orchestra de jazz, acel drum(6. Nu e important, numele nu e important. Copiii sînt importanţi!
 Ziceţi că numele nu e important dar aţi refuzat de-a fi numit beatnik(7. Nu sînteţi un beatnik?
Beatnik… e un termen…oh… aveţi un cuvînt frumos în franceză pentru acesta: dégrinateur(8??? Degrinating...Ceva de genul acesta... Nu ştiu...
 Poate peiorativ...
Da, peiorativ!
 E un cuvînt frumos...
Inventat după Sputnik(9, pentru a avea aerul micilor idealişti americani care se bucură de independenţă. Ei au aerul de-a fi spioni ruşi, nik, beatnik, sputnik, vietnik, peacenik...
 Pe scurt, ceea ce vreţi să spuneţi, e că plecînd de la mişcarea "Beat Generation", care era o mişcare literară şi în acelaşi timp una poetică...
Politică?
 Poetică.
Mai puţin literară, mai mult poetică...
 Dar există şi proză, deasemenea şi versuri...
Da, da…
 Da, proză şi versuri... Plecînd de la această mişcare centrală, care era literară, să zicem, au apărut şi cei care au parazitat-o, oameni care doar aparent făceau parte din ea...
“Boemienii”(10... “Boemienii” aştia au venit cu bărbile şi-n sandalele lor. Stăteau cu noi nopţile, căscau gura, ardeau gazul, nu făceau absolut nimic util. Nici măcar nu lucrau. În timp ce io munceam, scriam... Aveam tot felul de job-uri... Odată am fost chiar şi jurnalist...
 A, da?
Eram supărat din cauza lor în urmă cu zece ani. Apoi au început să apară tinerii care-şi ziceau "New Generation", "Action Generation", "Love Generation", "LSD Generation"… Erau nişte copii de 18-19 ani, nu prea ştiam ce vor şi io eram destul de bătrîn pentru a le fi duhovnic acolo (rîsete)... Doar ‘s trecut de 45 de ani...
 Diavolul se face schimnic acolo!
Ce? Ce vrei spui? ... (rîsete)... Să devin schimnic acolo...
 Acum cînd aţi împlinit deja 45 de ani şi-i priviţi pe cei tineri şi spuneţi...
Vreau să spun că tinerii sînt finuţi, ei caută altceva(11...
 Dar dacă aţi avea 20 de ani astăzi, oare aţi face aceleaşi lucruri pe care le-aţi făcut?
Dar deja le-am făcut, pentru Dumnezeu...
 O ultimă întrebare pentru treizeci de secunde: ce gîndeşte Jack Kerouac despre Jack Kerouac?
Ce vreţi să spuneţi cu asta? Ah! Io despre mine? Ştiu că-s un scriitor valabil, poate chiar un mare scriitor... Şi un om curajos... Însă ceea ce ştiu să fac foarte bine e să scriu poveşti. Asta-i tot!
 Bine, sper să scrieţi în continuare pentru plăcerea tuturor. Şi vă mulţumesc enorm pentru că aţi venit să ne acordaţi acest interviu, domnule Kerouac.
E-n perfectă regulă.

©Radio-Canada 1967

*
Interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) a cărui ultimă parte o public acum (apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995, pp. 100-103), a fost luat de Fernand Séguin de la Radio-Canada, care l-a invitat pe scriitor la emisiunea sa de televiziune "Le sel de la semaine",în anul 1967.

Note
1.sul de hîrtie – „a single scroll of paper”. Truman Capote, care îi datorează mult lui Kerouac, în mod deosebit în ceea ce priveşte tehnicile Noului Jurnalism (New Journalism), puse în practică în romanul său Cu sînge rece, are o remarcă mai degrabă perfidă, pentru a-l stigmatize pe autorul lui On the Road: „Nu e un scriitor, e o maşină de scris” (în Open End,o emisiune de David Susskind)
2. Beat Generation; beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac.
Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific(cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder),care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai - în deceniile următoare.
3. Lost Generation – Ezra Weston Loomis Pound (1885-1972) – poet, muzician, critic literar şi traducător american, membru al mişcării moderniste de la începutul anilor ’20, supranumită şi Generaţia pierdută.
4. béatifique – acest aspect, cvasi-mistic, se dovedeşte a fi extrem de important pentru Kerouac, el constituind deseori motivul unor altercaţii cu Alen Ginsberg, de exemplu. Felul de a fi al lui Kerouac, pudic şi janseist (ca formă clasică a catolicismului canadiano-francez), îl predispune la a experimenta un anumit tip de iluminare, nu întotdeauna precum cel generat de alcool. El consideră bucuros “mişcarea beat” ca fiind una paşnică, angelică, în maniera lui Rimbaud sau a lui Dylan Thomas şi nu una radicală, de negare (nihilistă), aşa cum Ginsberg şi adepţii lui ar fi vrut să fie. Către sfîrşitul vieţii sale (Kerouac avea să moară în 1969), el îl va apostrofa pe Ginsberg, supranumindu-l “profetul gurilor de canal”. Îl va blama şi pe Ferlinghetti, pe care-l va acuza că a îndemnat la revoltă folosindu-se de “mişcarea beat”, ba chiar că a încercat să producă un fel de insurecţie prin ”cuvinte pe care nu io le-am folosit, fiind catolic”… El îi viza prin aceasta şi pe liberalii stîngişti ca şi pe anarhişti. A se vedea răspunsurile sale din interviu: nu-i avea la inimă deloc pe “boemieni”, ţinîndu-se deoparte de acţiunile lor, nefiind, aşa cum însuşi măturiseşte, “un tip curajos”. Însă de ce Ferlinghetti?... Poet “populist” (referire la mişcarea populistă a narodnicilor ruşi), editor al lui Howl , poemul-manifest al lui Ginsberg, iniţiator, alături de alţii, ai “Free Speech Mouvement” de la Berkeley, iniţiator al poeticii jazzului, etc. etc. …Ferlinghetti făcea parte dintr-un grup anarhist, animat de poetul Kenneth Rexroth.
5. beat – Bătaie. Componentă a măsurii. Fiecare din timpii unei măsuri. Timpii 2 şi 4 ai măsurii de 4/4 se numesc after-beats, off-beats, back-beats sau up-beats. Primul timp se numeşte down-beat. Basul sau tuba execută two-beats atunci cînd marchează timpii 1 şi 3 ai măsurii (two beat ca în stilul New Orleans) şi four-beats atunci cînd se accentuează toţi cei patru timpi (four beat ca în stilul swing). În be-bop, de obicei, expoziţia temei şi repriza se interpretează în two-beats, iar chorusurile de improvizaţie, în four-beats. În rhythm and blues se accentuează timpii slabi, 2 şi 4 (after beat). A se vedea şî Johnny Botta, Glosar al termenilor de jazz, ed. Brumar, Timişoara, 2008 şi Adrian Andrieş, Dicţionar de jazz, ed. Tehnică, Bucureşti, 1998 (n.t.)

6. drum – tobă; instrument de percuţie confecţionat dintr-un cilindru de lemn sau alt material, la capetele căruia sînt întinse una sau două bucăţi de piele naturală (sau sintetică), care sînt lovite cu degetele sau cu două beţe din lemn. Vibraţia astfel obţinută este amplificată de acest cilindru, care face oficiul de cutie de rezonanţă. Timbrul poate fi modificat prin folosirea unor alte materiale pentru construcţia cilindrului (metal, plastic etc.). Alăturate unor cinele (sau talgere) toba formează setul de percuţii al unei orchestre. Un set de tobe, cunoscut şi sub denumirea de baterie este acţionat de un singur instrumentist (baterist). Tobele sunt printre primele tipuri de instrumente muzicale create de om. Tobele cu acordaj au fost inventate de egipteni (sec al XI-lea î. Hr.)în China ele apărînd în secolul al II-lea î.Hr.

 7. beatnik – termen folosit de mass-media americană în anii ’50 -’60, prin care astfel erau numiţi adepţii mişcării literare şi culturale "Beat Generation"(a se vedea şi nota 2)
8. dégrinateur – cuvînt inexistent atît in limba franceză cît şi în engleză. Kerouac, confuz în acest moment al interviului, se gîndea, probabil, la cei care iau în derîdere pe cei numiţi beatnici, denigrîndu-i chiar.
9. Sputnik – Спутник în limba rusă în original, "satelit" sau "tovarăş de călătorie". Programul Sputnik a reprezentat o serie de misiuni spaţiale fără oameni la bord, lansat de Uniunea Sovietică la sfârşitul deceniului al şaselea al secolului trecut, având drept scop demonstrarea viabilităţii şi importanţei sateliţilor artificiali. Sputnik 1 a fost primul satelit artificial din lume, lansat pe 5 octombrie 1957 cu el începînd, practic, era cuceririi spaţiului cosmic şi intrarea omenirii în epoca spaţială.
10. boemieni – aici cu sensul de boem, artist care duce o existenţă dezordonată, neconformă convenienţelor sociale.
11. Hippies sau prescurtarea Beat-Hippies = Bippies

Traducerea, adaptarea şî notele:
©Bogdan-Lucian Stoicescu

De la Jack Kerouac la Ti-Jean Kerouac (I)*

Jack Kerouac, născut Jean Louis Lebris de Kerouac,scriitor american provenind dintr-o familie franco-canadiană cu strămoşi bretoni1, nu mai avea de trăit decît doi ani, cînd Fernand Séguin de la Radio-Canada l-a invitat la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine1.
Convorbirea datează din 1967. Ea ne arată un Kerouac în cămaşă, etilic şi morocănos, ruinat fizic, aşezat într-un fotoliu puţin confortabil, în faţa unui public cuminte, ascultînd întunecat povestea vieţii sale, aidoma unei benzi care turuia:
’s născut la Lowell, well, well, well...
‘s născut canadian, bine, bine, bine…2
şi să privească un reportaj despre oraşul său natal.

Înţepenit în acest platou, vădit stînjenit, exprimîndu-se cu dificultate într-o franceză pe care o vorbea la vîrsta de şase ani, pradă tuturor ticurilor sale, Ti-Jean Kerouac, cu lacrimi în ochi cînd îşi amintea despre Mémère, mama sa, părea a fi extrem de emoţionat. (Jean Caron3)

*

Radio Canada: Jack Kerouac, sînteţi celebru în Statele Unite pentru cele 16 volume pe care le-aţi publicat. Sînteţi tradus în 47 de ţări, dacă nu mă înşel…
Da, în 16 limbi…
Pentru canadienii francofoni care vă cunosc, păreţi a fi, mai degrabă un franco-american. Sînteţi născut în Lowell, statul Massachusetts, din părinţi franco-canadieni. Şi înainte de a vorbi despre cariera dvs de scriitor, am dori să aflăm cum a fost copilăria unui franco-american la Lowell. Cum s-a desfăşurat ea, ce fel de famile aveaţi, cum erau mama, tatăl, fraţii, surorile dvs...
În Lowell erau nişte mici cartiere canadiene…
Care formau aşa numita Canadă cea mică?
Nu, era vorba despre cartierele cu locuinţe muncitoreşti... Canada cea mică era doar unul dintre ele... N-am rămas aici. Ne-am mutat pe celălalt mal al rîului4. Părea că sîntem în Canada. Mîncam creton, un tort tradiţional5, învăţam la şcoli bisericeşti... eh...
Parohiale. Cu se ocupa tatăl dvs?
Era tipograf.
Ce tipărea?
Hărţi, pliante săptămînale de propagandă politică, mici ziare de orientare politică cu informaţii despre oraş. Firma se numea “Spotlight Print”. A pierdut-o în 1936...
În timpul inundaţiilor de atunci...
Da, inundaţiile provocate de rîul ieşit din matcă...
Tatăl dvs se numea...
Léo-Alcide Kerouac.
Léo-Alcide Kerouac. Unde se născuse? În provincia Quebec?
Nu… s-a născut la Saint-Hubert, dincolo de Rîul Lupului.
În provincia Quebec!
În Temiscouata.
Aveţi fraţi, surori?
Am avut o soră, Caroline, şi un frate, Gérard. Însă au murit amîndoi!(Se aud rîsete în public)Hei! Ce-i de rîs? El îmi pune întrebările! (Apoi către Fernand Séguin):Scuză-mă!
Apoi aţi urmat cursurile şcolii franceze?
Da, da, Saint - Louis – de – France. N-am vorbit engleza pîn’ la şase ani!
N-aţi vorbit engleza pînă la vîrsta de şase ani!
Mda.
Care va să zică,în familia dvs nu se vorbea engleza?
Se vorbea franceza6 în cabană sau în casă. Da. Era un cartier numai al francezilor: străzile Beaulieu şi Boisvert, apoi mai era un Club. Unde francezi bătrîni jucau cărţi sau biliard. Apoi de Crăciun şi de Anul Nou se făceau plăcinte tradiţionale şi se striga în gura mare! Odată pe an, canadienii din Quebec coborau în sănii trase de cîini, pentru a sărbători. Ştiai asta? La Lowell!
La Lowell?
Mda.
În prima dvs carte...
Acu’ s-a schimbat tot…
S-a schimbat?
Sînt limuzine, Pontiac-uri d-ăstea…
Merg mai iute decît săniile... În prima dvs carte, The Town and the City, povestiţi despre o famile care trăieşte într-un sat pe care îl numiţi Galloway…
E Lowell, e ficţional ăsta, un aranjament ficţional. Acolo însă apar fratele şi sora mea.
Ceea ce povestiţi în lucrarea asta, e despre un fel de unitate, despre armonia care exista în familie, despre rolul protector al mamei... Şi acestea sînt tot ficţiune sau sînt adevărate?
Adevărate.
Chiar sint reale?
Mda. Tatăl meu mă proteja, la fel şi mama.
Cîţi ani aveaţi cînd tatăl dvs a murit?
24.
Mama însă trăieşte.
Da, Gabrielle Lévesque. E simpatică precum o mătură.
Chai aşa? Ce vîrstă are?
Cîntă vechi melodii.“Aşezată lingă căţeluşul meu / Ce frumuseţe / Scumpule, cîtă frumuseţe...”
V-aţi reîntors la Lowell. Acolo eu am trecut sub tăcere cariera dvs prodigioasă. O să revenim imediat la asta. Vă voi vorbi imediat despre Lowell. Acum tot acolo locuiţi?
Da, tot timpul.
Ce vă atrage acolo mai mult decît la New York sau San Francisco?
Poate faptul că îi cunosc pe toţi poliţiştii de acolo! (Rîde)
Cunoaşteţi pe toată lumea, nu numai poliţia, pentru că şi lumea vă cunoaşte.
Soţia mea este grecoaică7 şi toată familia ei e din Lowell.
Da? Şi familia ei e tot de acolo?
O famile barosană, trei sute de greci!(Rîde)
Asta înseamnă că se fac multe plăcinte şi torturi pe acolo de Anul Nou! Oamenii ăştia mai mănîncă aşa ceva acum?
Grecii, nu!
Da’ ce mănîncă?
Plăcintă cu spanac, o specialitate de’a lor!
Şi pentru că tot vorbiţi despre Lowell unde trăiţi acum, echipa noastră a fost acolo şi a înregistrat ceva imagini din oraşul dvs natal, consemnînd totodată şi impresii ale franco-americanilor care încearcă să supravieţuiască acolo.
Bine. Io n-am fost de faţă. Nu-ncepe?

(Se proiectează un reportaj despre oraşul Lowell. Un interior de cafenea. Îl zărim pe jack Kerouac, mai tînăr, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri, cu o ţigară atîrnîndu-i in colţul buzelor, jucînd biliard.)

Acesta este Jack Kerouac din Lowell, alături de cunoscuţii săi, cînd era tînăr. Aş vrea să vorbesc despre un Jack Kerouac, dar despre acela care, în tinereţea sa, părăsea Lowell, acela care avea să călătorească prin Statele Unite, Mexic, Africa – adică despre Jack Kerouac-drumeţul – care prin această carte, On the Road, a devenit celebru. De unde acest gust pentru călătorie?
A fost odată un bătrîn aventurier bretorn. Ba nu, aventuros. Americanii sînt aventuroşi, aventurieri şi independenţi.
Însă dvs aţi fost mai mult decît atît.
Cu prietenul meu irlandez8 alături, da. Ştiţi, povestea lui On the Road nu e aceea a doi beatnici. Este povestea a unui ex-fotbalist american. Cînd spun "ex", mă gîndesc că atunci cînd eram la colegiul Columbia, plecasem din Lowell tocmai pentru asta.
Acolo v-aţi rupt un picior jucînd fotbal.
Da, mi-am rupt un picior. Tipul care conducea limuzina, era un cawboy, da’ unul adevărat... După aia am luat-o la picior prin toată America, după gagici, să muncim, sa ne facem noi prieteni...
Dar şi să scrieţi în timpul ăsta, pentru dvs...
Cum?
Să şi scrieţi deoarece On the Road...
Am scris cînd m-am întors acasă.
Aţi scris primul dvs roman, The Town and the City, în trei ani…
Da.
În timp ce pentru On the Road v-au trebuit trei săptămîni.
Mda. Am descoperit maniera spontană de a scrie… Spontană?
Da, spontană, proza "spontană" a lui Jack Kerouac, asta e.
Cînd începi o poveste, o începi dintr-un loc, apoi o laşi baltă şi începi o altă poveste cu oameni. Te opreşti cumva pentru a şterge, aud? Continui, continui şi iar continui. (va urma)


*
Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Lebris de Kirouac s-a născut la 12.03.1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi (Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuri Mexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison… (Bogdan-Lucian Stoicescu)
(http://genealogie.org/famille/kirouac/PAGUN_FR.htm (L’Association des Familles Kirouac)

Interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) a cărui primă parte o publicăm acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 100-103) şi a fost luat de Fernand Séguin de la Radio-Canada, care l-a invitat pe scriitor la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine,în anul 1967.

NOTE
1.Le Sel de la semaine(Sarea săptămînii); http://archives.radio-canada.ca/arts_culture/litterature/clips/126/
2.În original, în limba franceză, “Je suis né á Lowell, well, well, well.../ Je suis né Canadian, bien, bien, bien…”
3.Jean Caron – profesor de literatură franceză şi de istorie a ideilor în cadrul secţiei de franceză a Universităţii din Odense (Danemarca). A transcris şi adnotat prezentul interviu, pe care puternicul accent în limba franceză al lui Kerouac l-ar fi făcut foarte greu dacă nu chiar imposibil de tradus.
4.Merimack
5.Feluri de mîncare tradiţionale de Crăciun, specifice zonei oraşului Quebec din Canada.
6.Într-un studiu de Warren French (Jack Kerouac, Twayne, Boston, 1986) se face referire la cartea purtînd semnătura lui Tom Clark (Jack Kerouac, Harcourt Brace, San Diego, 1984),care sugerează că franceza vorbită de Kerouac ar fi dialectul “joual”, adică “o formă anglicizată prescurtată şi muzicală a francezei vorbite de locuitorii din St. Lawrence Valley, o regiune din împrejurimile Quebec-ului” (Clark, op. cit., p.3; French, op. cit, p. 129). Nimic mai inexact! “Joual” este identificat la Montreal, ca un dialect oraşenesc, şi nu drept un dialect canadiano-francez, vorbit pe valea fluviului Saint-Laurent, caracterizat pri puritatea sa (a se vedea volumul lui Dennis McNally, Desolated Angel. Jack Kerouac, the Beat Generation and America, Random House, New York, 1979, p. 332). Aceasta puritate se referă la locurile originare care marchează desfaşurarea fluviului Saint-Laurent în Noua-Franţă. Kerouac nu se înşeală! Dialectul canadiano-francez (québécois) este o limbă a copilăriei sale, de densitate emoţională şi de recunoştinţă ontologică, în timp ce americana se rezumă a fi doar un limbaj folosit în scop comercial sau de către mass-media.
7.Stella Sampas
8. Neal Cassady

Traducerea şi adaptarea
©Bogdan-Lucian Stoicescu

De 40 de ani pe alt drum...

La capătul drumului (III)*

de Joyce Carol Oates1


Pentru un artist a cărui operă
cîştigă în forţă şi în autoritate lăuntrică, un eşec poate fi întremător; în schimb, succesul şi în mod deosebit unul prematur, poate avea efecte devastatoare. Obişnuit de la început cu vicisitudinile şi cu tovărăşia unei existenţe literare marginale, brusc, după publicarea romanului On The Road ,eşafodajul existenţial al lui Kerouac a început să se fisureze. Iar canonizarea lui drept vîrf de lance al Generaţiei Beat, a avut darul să-i confere o identitate indelebilă, care avea să-l urmărească pînă dincolo de mormînt. Chiolhanurile sale monstruoase se înmulţeau pe zi ce trecea, în timp ce prietenii îl părăseau pe capete. Legăturile sale deveneau din ce în ce mai disperate şi efemere (rod şi al alcoolismului său cronic, neputinţa de a se opri agravînd lucrurile). La fel de încordate, relaţiile pe care le avea cu editorii păreau a se degrada din pricina egomaniei sale, a cărei importanţă pentru un editor, chiar unul strălucit precum Malcom Cowley, ar fi putut oare să fie pusă exclusiv pe seama unui scriitor compulsiv convins că “asta pleacă aşa cum a venit însă mai presus de orice e vorba despre literatură, şi nu despre oricare, ci despre una în forma ei cea mai pură”? Devenit celebru în toate mediile timp de un sezon, Kerouac a ajuns rapid să fie ţinta unor critici vitriolante, duşmănoase, zeflemitoare, care nu mai conteneau. Încă mai avea şi fanii săi – acoliţii îmbuibaţi cu On The Road – care-l însoţeau peste tot, dintre care unii se temeau de el, în timp ce alţii chiar îl dispreţuiau. Imaginea noastră asupra lui Kerouac, prima de care ne-am folosit, este aceea a unui individ care trăieşte chiar sub ochii noştri, aidoma aceleia dintr-un film de groază. Pe vremea cînd el acorda un faimos interviu pentru Paris Review2, în 1967, aveam de-a face cu un Kerouac amărît şi incoerent, care îşi revizuise (a se citi repudiase) propria sa viaţă emoţională: “Oh, beat generation! N-a fost decît o formulare pe care am folosit-o în manuscrisul lui On The Road pentru a descrie indivizi precum Moriarty, care fac turul ţării într-o maşină hodorogită în căutarea unor locuri de muncă ciudate, prietenaşi şi rataţi. Apoi grupurile de stîngişti de pe Coasta de Vest care au profitat din plin, dînd acestei sintagme un alt sens: beat-răzvrătire, beat-insurecţie şi alte tîmpenii de genul ăsta; singura lor dorinţă fiind aceea ca o mişcare a tinerilor să fie folosită în profitul atingerii scopurilor lor sociale şi politice. Nu mi-am dat seama atunci de asta. Io eram un fotbalist, un student, un matelot.”

Reacţionar din punct de vedere politic,
anti-intelectual, neîncrezător faţă de o nouă Generaţie “Pepsi” de analfabeţi care dansează twist şi chiar faţă de agitaţia iscată împotriva războiului din Vietnam, Kerouac se va retrage în camerele eterice ale apartamentului său din St. Petersburg (în Florida), alături de mama sa şi de Stella, cea de-a treia soţie. Ultimii ani ai vieţii sale au pendulat între lungi convorbiri telefonice nocturne şi beţii crunte. Îşi petrecea zile în şir în faţa televizorului, oprindu-se doar pentru rare accese de lucru la un manuscris pe care l-a intitulat provizoriu “The Beat Spotlight”. În februarie 1968, a primit vestea morţii prietenului său Neal Cassady3, la doar 41 de ani, în urma ingerării unui amestec letal de tequila4 şi Seconal5. Kerouac nu i-a supravieţuit decît scurt timp, el murind în octombrie 1969, la doar 47 de ani6. În ultimile sale zile nu făcea altceva decît să bea, să mîzgălească în carnetele sale, să mănînce ton din conserve şi să se uite la emisiunea sa preferată de la televizor, The Galloping Gourmet.

Dovada că Jack Kerouac a construit o operă,
constă în faptul că, în ciuda slăbiciunilor sale, ea ar fi meritat, ca şi autorul ei, de altfel, un tratament mult mai bun din partea “criticilor” literari din epocă, predispuşi mai ales să cenzureze. Mulţi comentatori, care nici măcar nu şi-au dat osteneala să-i citească opera, cu atît mai puţin s-o facă cu simpatie, se mulţumesc să o catalogheze, în bătaie de joc, drept una de tip “beatnik”7. The Portable Jack Kerouac8 poate juca un rol decisiv în reevaluarea locului său în cadrul literaturii americane de la mijlocul secolului al XX-lea: o artă de o mare diversitate, ale cărei “urcuşuri” şi “coborîşuri” abundă, dar care au schimbat definitiv cursul prozei americane. Încadrată de romanul-cult al lui Paul Bowles9, The Sheltering Sky (1949) şi Rabbit, run (1960) de John Updike10, această epocă se distinge prin povestiri despre fuga şi refuzul caustic al vieţii domestice. Între cele două opere amintite, întîlnim şi alte lucrări disparate, precum The Catcher in the Rye de J.D. Salinger11, Lolita de Vladimir Nabokov12, Howl de Allen Ginsberg13, The White Negro de Norman Mailer14 şi Naked Lunch de William S. Borroughs15. Roman clasic al acestei perioade, On The Road are locul lui bine stabilit între toate acestea.

*
Eseul a cărui ultimă parte o public acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în © The Ontario Review (SUA). În încheiere voi prezenta interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în 2009. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. The Paris Review – magazin literar newyorkez, fondat în anul 1953 la Paris, dedicat “scriitorilor buni şi poeţilor buni, (…) atita timp cît ei confirmă faptul că sînt buni.” Este cunoscut şi pentru interviurile luate unor autori aflaţi pe val, în care aceştia explică cititorilor cu propriile cuvinte despre meseria de scriitor, făcîndu-şi în mod pertinent (de multe ori cu o severitate extremă) o critică a propriilor creaţii. Revista este şi un loc de întilnire al scriitorilor mai puţin cunoscuţi şi debutanţilor dar şi rampă de promovare a acestora, ea acordînd mai multe premii anual, printre care şi unul de notorietate în mediile literare americane, Plimpton Prize (în valoare de 10.000 de USD) pentru cea mai reuşită lucrare de ficţiune sau volum de poeme nepublicat sau aflat în curs de publicare.

3. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

4. tequila – băutură alcoolică produsă în Mexic, obţinută din distilarea unei plante înrudite cu cactuşii, agava albastră (agave tequiliana). Numele este un eponim al unui oraş din statul Jalisco. Este o băutură tradiţională mexicană (ţară în care există peste 100 de distilerii de tequila) şi, conform reţetei, ea trebuie să conţină fix 51% alcool. Paharele din care se bea au 50 de mililitri, ea consumîndu-se cu lămîie şi sare.

5. seconal (secobarbital) – somnifer din famila barbituricelor fabricat şi comercializat pînă în 2001 de firma “Eli Lilly” sub denumirea de seconal. Are proprietăţi anestezice, convulsifiante şi sedative. Este prescris în tratamentul epilepsiei, insomniilor pasagere şi ca medicament pre-operator (pentru inducerea anesteziei) dar şi ca anxiolitic înaintea intervenţiilor chirurgicale, diagnosticelor sau terapiilor de mai scurtă durată şi mai puţin dureroase. Datorită folosirii sale în combinaţie cu alte barbiturice dar mai ales ingerării împreună cu alcool în exces, el a condus la decesul multor consumatori, printre care unii celebri: actriţa Judy Garland, chitaristul şi muzicianul Jimi Hendrix, Alan Wilson, vocalistul şi fondatorul celebrului grup Canned Heat sau a cîntăreţului de jazz Beverly Kenney.

6. a se vedea bio-bibliografia lui Jack Kerouak, prezentată în notele de subsol ale primului episod

7. beatnik – termen folosit de mass-media americană în anii ’50 -’60, prin care aşa erau denumiţi adepţii mişcării literare şi culturale Beat Generation (pentru amănunte a se vedea notele de subsol ale primei părţi)

8. The Portable Jack Kerouac – a se vedea notele de subsol ale primei părţi

9. Paul Bowles (1910-1999) – compozitor, scriitor şi traducător american. A fost studentul lui Aaron Copland, scriind muzica pentru mai multe producţii teatrale newyorkeze. Popularitatea ca scriitor a căpătat-o în urma publicării romanului The Sheltering Sky (1949). Celebrul regizor italian Bernardo Bertolucci a făcut filmul cu titlul omonim (a cărui premieră a avut loc în 1990), după un scenariu (scris de el alături de Mark Peploe) plecînd de la romanul lui Bowles şi avîndu-i ca protagonişti, în rolurile titulare, pe Debra Winger, John Malkovich şi Campbell Scott.

10. John Hoyer Updike (1932- 2009) – scriitor, critic literar şi critic de artă american, devenit celebru ca părinte al ciclului de romane Rabbit (început în 1960 cu Rabbit, run).

11. Jerome David Salinger (n. 1919) – scriitor american a cărui celebritate s-a datorat apariţiei în anul 1951 a romanului The Catcher in The Rye (De veghe în lanul de secară), considerat şi astăzi, la aproape 60 de ani de la apariţie, cartea de căpătîi a adolescenţei, romanul-efigie al unei splendide vîrste, care datorită temelor majore abordate şi nu în ultimul rînd a scriituriî, îşi păstrează nealterată frumuseţea şi prospeţimea.

12. Vladimir Nabokov <(1899-1977) – romancier, poet şi critic literar american de origine rusă, a cărui notorietate mondială i-a fost adusă de romanul Lolita (1955), indiscutabil capodopera sa, care încă de la apariţie a provocat un imens scandal, fiind calificat, printre altele, drept obscen, un atac la adresa bunele moravuri şi o deşanţată instigare la pedofilie şi incest. Cenzurat în Franţa încă de la apariţie, romanul va fi publicat abia peste trei ani în SUA, unde a cunoscut un succes fulminant.

13. Allen Ginsberg – a se vedea notele de subsol din episodul anterior

14. Norman Mailer (1923-2007) – scriitor, jurnalist, eseist, scenarist şi regizor de film american de origine evreiască. A publicat poezie, proză scurtă, scrieri politice, o vastă eseistică, biografii şi critică literară. The White Negro, subintitulat Superficial reflections on the Hipster (1957), este un eseu al scriitorului despre tinerii albi americani din anii ’20 -’30 -’40, care iubeau atît de mult jazz-ul şi muzica swing (aparţinînd culturii afro-americanilor) încît au adoptat fără rezerve această “cultură neagră” drept a lor. Continuat ca tematică în Advertisements for Myself (1959), Mailer îşi exprimă, într-un stil extrem de realist (moştenit, se pare, de la John Dos Passos) şi o scriitură jurnalistică de tip Hemingway, revolta împotriva violenţei, isteriei, discriminărilor rasiale şi crimelor societăţii americane, declarîndu-se de partea lui Mezz Mezzrow, un american de origine evreiască, născut pe la 1899 şi care s-a declarat el însuşi ca fiind “un negru voluntar”. Această atitudine a tinerilor albi faţă de formele de exprimare culturală ale negrilor, aveau să influenţeze mişcările hipsterilor (“strămoşii” hipioţilor din anii “60 -’70) din anii ’40, apoi pe ale celor numiţi the beats din anii ’50, pe ale acelor the moods ai anilor ’60 sau ai wiggers-ilor de mai tîrziu.

15. William S. Borroughs – a se vedea notele de subsol din episodul anterior.

Traducerea din limba franceză,adaptarea şi note de
©Bogdan-Lucian Stoicescu

De 40 de ani pe alt drum...

La capătul drumului (II) *

de Joyce Carol Oates¹

După parcurgerea celor două valoroase culegeri²,

The Portable Jack Kerouac şi Jack Kerouac. Selected Letters 1940-1956, ambele îngrijite de Ann Charters, am fi tentaţi să gîndim că atitudinea noastră faţă de scrisul lui Kerouac s-ar putea rezuma, în special, la propriile reacţii vizavi de tulburările lui şi ale personajelor sale, “vagabonzii celeşti”, acei “clodos ai dharmei” şi ai tuturor celorlalţi, care-i ridică trăirile la un înalt grad de febrilitate. Marea iubire a vieţii lui Kerouac (chiar dacă, aparent, ea n-a fost consumată) a fost Neal Cassady³, acel chipeş fiu al unei epave umane din drojdia periferiilor din Denver. La 21 de ani, dacă dăm crezare biografiei lui Kerouac întocmită de Dennis McNally (Desolate Angel, 1979), Cassady furase deja cinci sute de maşini şi făcuse cincisprezece luni de închisoare. Şi el era un scriitor care-şi toca banii tot cu anticipaţie, precum Kerouac, fiind însă un tip mult mai expansiv în grandilocvenţa lui. Fustangiu înveterat, el era, pe deasupra şi un chefliu neostoit. Pentru a nu mai vorbi de performanţele sale fizice! Alerga suta de metri în mai puţin de 10 secunde şi se masturba, zilnic, de cinci-şase ori! Cassady l-a cunoscut pe Kerouac în 1947 şi l-a luat în călătorie în 1949, într-o limuzină Houdson model nou, care-i va purta de la New York la New Orleans, apoi la San Francisco. Dean Moriarty, alter ego-ul său din roman, era un creier prăjit cu care n-ai fi vrut să ai de-a face sau să te întîlneşti într-o pustietate. De multe ori, Moriarty conducea maşina dezbrăcat, cerîndu-le şi pasagerilor săi să-şi scoată hainele. Părea tot timpul beat sau drogat, văzîndu-i pe toţi dublu; nu se dădea în lături de la furat (săracii oameni) petrecîndu-şi tot timpul urlînd: La dracu’, ce te-aş f...! Sau cum explică Sal Paradise:

“Pe vremea aceea ei se duceau pe străzi, dansînd ca apucaţii, iar io îmi tîram paşii agale în urma lor, aşa cum mi-a plăcut mereu să merg după ăi care mă interesează, deoarece singurii oameni care există pentru mine sînt demenţii, adică ăia care au demenţa de a trăi, (...) ăia care nu ştiu ce-i plictisela şi care nu scot pe gură banalităţi dar care ard, care ard precum acele uimitoare flăcărui galbene ale lumînărilor romane, care sfîrîie precum uleiul încins într-o tigaie pusă pe foc, printre stele şi cînd, undeva la mijloc, vezi şi auzi explodînd miezul albastru al petardei, clipă în care toată lumea se minunează exclamînd: <> “

După On the road, cvasi-totalitatea romanelor lui Kerouac,

îndeosebi Subteranele (1958), Vagabonzii celeşti (1958), Vedeniile lui Cody (1959), Doctor Sax (1959), Big Sur (1962), Îngerii vagabonzi (1965), Vanitatea lui Duluoz (1968) sînt comparabile experienţelor metafictive ale anilor ’60 –’70; ele abordează pregnant tema creaţiei în sine, într-o măsură mult mai mare decît subiectele anunţate. În fiecare roman, alter ego-ul lui Kerouac călătoreşte în compania beatnicilor şi a unor femei superbe, într-o cursă infernală în goană după senzaţii tari, de la Seattle la Tanger, rememorînd evenimentele pentru “simpla plăcere a confesiunii”, aşa cum scria Kerouac în eseul său “Originile plăcerii în poezie”.

Cea mai mare parte a extraselor din romanele sale

şî din textele în proză antologate în The Portable Jack Kerouac, conţin multe pasaje inspirate – într-un limbaj plin de lirism, întrerupt de scurte motive melodice jazzistice – alături de altele mai puţin reuşite. Kerouac este în stare să scrie o proză strălucitoare dar în acelaşi timp poate fi şi autorul uneia asemănătoare zgomotului făcut de-o basculantă care-şi descarcă bena plină cu pietriş; rezultat inevitabil al “speciei neo-arheo a poeziei demenţei” zen, atît de dragi autorului şi care constă în a “scrie tot ceea ce-ţi trece prin cap” . ( Noua “Good Blonde”/”Blonda bună”, publicată iniţial în Playboy şî eseul “On the road to Florida”/”Pe drum spre Florida”, despre un voiaj întreprins în compania amicului său, fotograful Robert Frank⁴, fac excepţie de la această logoree obişnuită: scrise în manieră clasică, ele chiar sînt lizibile). Însă a spune că opera lui Kerouac este inegală, relevă însuşi truismul.

În Vagabonzii celeşti, Kerouac povesteşte magnific

o escapadă în compania poetului californian Japhy Ryder (alias Gary Snyder⁵), oferind detalii picante despre pretenţiile Beat-Budismului:

“M-am dus să-l văd pe un vechi bucătar (în Chinatown, San Francisco) şi l-am întrebat … , a spus bătrînul bucătar privindu-mă printre pleoapele grele. I-am povestit lui Japhy, care mi-a tăiat-o scurt: Acum ai înţeles ce aştept io de la Zen>.”

Kerouac face uneori proba unui umor

lunatic şi sarcastic, chiar “drogat” (goofy⁶, pentru a folosi un cuvînt predilect al generaţiei Beat) şi alunecos. În nuvela “Mexican Girl”, privirea sa de flăcău romantic este la fel de pătrunzătoare precum cea a lui Nathaniel West:

“Sunset şi Vine! Ce privelişte! Măiculiţă, ce privelişte! Familii numeroase venite din fundul ţării, cu chitări dogite în cîrcă, se îngrămădeau pe trotuare, cu gurile căscate, să vadă vreun star de cinema care nu mai apărea. La trecerea vreunei limuzine luxoase, gloata se bulucea speriată, sărind pe bordurile trotuarelor şi zgîindu-se, doar-doar va zări vreun baştan cu ochelari negri aşezat lîngă vreo blondină bună, ca la un alt fel de vînătoare. <>; <>. Şi se învîrteau pe loc, desfiguraţi. Cîrduri de puicuţe durdulii umblau de colo-colo prin cinematografele în aer liber, cărînd pe braţe tăvi încărcate; veniseră la Hollywood să ajungă vedete de cinema şi, cînd colo, intraseră pînă-n gît în căcatul ăsta... Muistele astea, care sosiseeră aici cu gîndul să-i danseze pe văcarii de la Hollywood, umblau umezindu-şi sprîncenele, scuipîndu-şi pe buricele degetelor. Gagicuţele astea simpatice, fîţîindu-se în pantalonii lor, se hlizeau fără încetare. Ai zice că nu-i adevărat. Ai crede că-i Raiul dar nu e decît Iadul unde toată lumea e pe cale să fie iertată, eliberată din pîrnaie pe de-a moaca, prăfuită, părînd paraşutată de pe te miri unde; puicuţele veniseră aici să devină starlete; însă sfîrşeau prin cîte-o bombă prăpădită de la marginea drumului, ţifnoase şi cu pielea găinii pe cracii goi. Hollywood Boulevard se transformase într- un cumplit vîjîit produs de rablele frenetice; nu trecea nici un minunt fără să auzi cîte-o buşitură; şi gloata fugea îngrozită, fiecare ascunzîndu-se după cel mai îndepărtat palmier, dincolo de care începea deşertul, neantul...”

Din capitolul în care povesteşte despre

acele feerice jocuri de artificii, merită citat episodul spaimei copilăreşti trăite în acel “sinistru bibliobuz” al Doctorului Sax, cum la fel merită amintit şi un alt episod precum cel al fumatului supradozei de opiu în compania lui Bull Hubbard (alias William S. Burroughs⁷), acel junkie⁸ remarcabil în strălucirea sa sinistră din volumul Îngerii vagabonzi. În Big Sur, atenţia ne este reţinută de-un alt episod coşmaresc, mustind de umor negru, în care numita Billie, sfîşiată de durere, ameninţă că se va omorî împreună cu fiul ei dacă Jack Duluoz, turlăcit de băutură, refuză să facă amor cu ea; sau de secvenţa terifiantei lucidităţi a unei autentice epifanii zen⁹, petrecută într-un refugiu din Raton Canyon, în care Duluoz încearcă să mediteze puţin asupra inocenţei sale pierdute din vremea “Regelui Beatnicilor”:

“Îmi amintesc că odată văzusem un morman de frunze veştede luate pe sus de vînt, care le-a aruncat de-a valma în undele rîului, purtate fiind apoi de curentul puternic în apa mării; am fost cuprins atunci de o silă fără margini: <>. Şi o pasăre cocoţată pe o ramură răsucită îşi luă zborul deoadată, fără ca măcar s-o aud.”

Regăsim chiar şi în Big Sur, evocarea premonitorie a îmbătrînirii unui celebru personaj al lumii literare:

“Aprope c-am urlat: nu! Vreau să spun că am dat-o-n bară pe bune şi că nu doresc să văd pe nimeni – (în orice caz, simţindu-mă groaznic de vinovat faţă de Henry Miller¹⁰); ăstuia îi dădusem întîlnire cu opt zile mai înainte, şi văzînd că n-a mai apărut la ora şapte (…), ne-am dus şi ne-am machit după care i-am telefonat din San Francisco şî săracu’ Henry s-a mulţumit doar să ne zică:<>”

Ann Charters a compilat un Portable Jack Kerouac,

un volum care merită efortul de-a fi lecturat şi o antologie de Selected letters/Scrisori alese, de un interes inegal. Primul, o crestomaţie din textele sale în proză, ar fi avut enorm de cîştigat în consistenţă dacă ar fi cuprins şi reproducerea integrală a romanului Pe drum, renunţîndu-se, în schimb, la poeme. Cum la fel au dispărut complet şi unele dintre fragmentele cele mai tari din roman, mai cu seamă episodul căderii sale memorabile. Ce-a rămas din el a mai păstrat doar o oarcare doză de farmec. Charters, căreia îi datorăm şi o biografie a lui Kerouac (apărută în 1974 şi intitulată Kerouac – n.t.), îi rămîne fidelă sau este prea diplomată pentru a ceda în faţa evidenţei: un asemenea volum constituie o ediţie aseptizată, una dintre acelea pentru care Kerouac, în timpul vieţii sale, ar fi nutrit un profund dispreţ.

Antologia de Scrisori alese se opreşte,

din păcate, în 1956, cu puţin timp înainte de publicarea romanului Pe drum şi, dacă prezintă mai puţin interes, e tocmai pentru faptul că ficţiunea la Kerouac este indisolubil legată de viaţa sa iar a o parcurge, nu înseamnă altceva decît a cunoaşte existenţa romancierului sub o formă imediată, distilată. În plus, în ciuda faptului că ele evocă doar în mod rapsodic viaţa, scriitura şi budismul, scrisorile nu trădează nici o inteligenţă pregnantă şi nici o imaginaţie extrem de originală ale semnatarului lor, cu toate că din ele sar scînteile unor stări emoţionale brute, sclipitoare. Sînt scrisori adresate membrilor familiei, primei sale soţii, Edith Parker, editorilor şi cunoscuţilor din lumea literară (printre aceştia numărîndu-se şi Alfred Kazin¹¹, pe care Kerouac se pare că l-a copleşit cu manuscrise şi petiţii) sau unor diferite modele inspiratoare ale personajelor sale fictive. Însă marea majoritate a scrisorilor sale se adresează mai ales restrînslui său cerc de prieteni apropiaţi.

Scrisorile sale cele mai expansive şi mustind de afectuozitate

(care, de altfel, sînt şi cele mai ample ca dimensiune) sînt, fără doar şi poate, cele adresate lui Neal Cassady, căruia Kerouac îi mărturiseşte tot ce are pe suflet, ca şi cum şi-ar scrie lui însuşi, repetînd cu obstinaţie toate aceste poveşti pline de nostalgie din Doctor Sax, Visiunile lui Gérard şi Maggie Cassidy. Kerouac îşi propune să bată la maşină măzgălelile indescifrabile, scrise parcă cu laba gîştii, ale lui Cassady, dintr-o mare dragoste pentru scriitura lui curată, pură. “E singurul lucrul pe care-l doresc, nu vreau altceva decît să văd frazele curate, dactilografiate pe pagini perfecte sub o lumină filtrată, o proză sălbatică descriind lumea aşa cum mi-a trecut ea şi mie prin cap şi de-a arunca acolo doar o privire.”

Însă cele mai interesante scrisori sînt, indiscutabil,

acelea adresate lui Allen Ginsberg¹², în persoana căruia Kerouac admira nu doar poetul ci şi intelectualul, însă fără a rezista tentaţiei de-al dojeni. Într-un bilet aparent amical, nu scapă prilejul de a-l înţepa:

”6 septembrie 1955

Prietenia ce ţi-o port este infinit mai curată, aşa cum niciodată nu va fi prietenia ta pentru mine... Nimic nu detest mai mult decît condescendenţa pe care mi-o arăţi de fiecare dată cînd io dau frîu liber pornirilor mele afectuoase în ceea ce te priveşte; iată de ce mă înfurii mereu pe tine. Pentru că asta îmi lasă senzaţia că delapidez o rezervă de prietenie de cea mai bună calitate în profitul unui megalo-viclean.”

Sau să afişeze un sentiment de superioritate imbecilă:

“14 iulie 1955

Nu studia greaca şi prozodia la Berkeley¹³, lasă-l naibii pe vînzătorul ăla ambulant de Pound¹⁴. Pound este un poet ignar – de cîte ori trebuie să-ţi mai spun că viitorul aparţine budismului, Orientului – iar Grecii şi stilurile poetice nu sînt decît nişte jocuri copilăreşti. Grecii nu sînt altecva decît o gaşcă de ţopăitori ignoranţi, lucru ce-i poate sări în ochi oricărui nătărău... Îi iubesc pe Dickinson¹⁵ şi Blake¹⁶... Dar chiar şi ei sînt ignari, pentru simplul fapt că habar n-au că totul nu este decît vid¹⁷, un vid absolut prezent în milioane de direcţii ale luminii impasibile... Te rog, Allen, trezeşte-te... Nu am nevoie decît de un pahar... Voi bea etern. Bea şi tu şi nu vei muri niciodată. Aleargă alături de un cîine şî vei vedea că el nu te va muşca niciodată; bea întotdeauna înainte de a-ţi fi sete şi nu vei şti niciodată cum e să-ţi fie sete.” *

* Eseul a cărui continuare o public acum, a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în The Ontario Review. După a treia parte a eseului (şi ultima), voi publica interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. Jack Kerouac: Selected Letters, 1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţă - Jack Kerouac. Selected Letters 1957-1969 - a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

3. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, ca personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac.

4. Robert Frank (n. 1924, în Zürich, Elveţia) - este unul din importanţii fotografi şi cineaşti americani. Lucrarea sa cea mai importantă, The Americans (apărută în 1958) este un monumental album, care a influenţat în mod decisiv arta fotografică din perioada postbelică din SUA (şi nu numai!), impunîndu-l, pentru proaspăta, ironica şi sceptica sa viziune asupra societăţii americane, drept un nou Toqueville contemporan. Frank a contribuit major la naşterea mişcării beat (a se vedea notele din numărul trecut al revistei), călătorind şi fotografiind, de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, Jack Kerouac fiind unul dintre companionii săi de drum în timpul unei călătorii întreprinse în Florida, în 1958. În anul 1960 renunţă la fotografie, consacrîndu-se filmului: Pull My Daisy (1959, despre beatnici) şi Cocksuker Blues (1972, despre celebrul grup rock britanic Rolling Stones), Keep Busy (1975), Life Dances On (1979), Energy and How to Get it (1981), This Song for Jack (1983). După moartea mamei sale, survenită în 1983, revine în Europa stabilindu-se definitiv la Zürich.

5. Gary Sherman Snyder (n. 1930) – poet, traducător şi scriitor american, un personaj celebru şi emblematic al mişcărilor Beat Generation şi Hippie, adept fervent, activist, promotor şi teoretician al ecologiei profunde şi al bioregionalismului.şi unanim recunoscut drept unul dintre importanţii susţinători ai budismului zen (a se vedea nota 9) în Statele Unite. În 1952 îi întîlneşte pe Ralph J. Gleason, Allan Watts, Kenneth Rexroth şi Allen Ginsberg (vezi nota 12), alături de care se implică activ în efervescenta mişcare literară, culturală şi artistică din anii ‘50, cunoscută sub titulatura San Francisco Renaissance. În 1956 emigrază în Japonia unde trăieşte în templele budiste ale sectei Rinzai Zen, traducînd texte religioase vechi pentru First Zen Institute of America (Primul Institut Zen din America). În 1967 participă la Human Be-In din San Francisco (naşterea mişcării hippie) şi fondează, împreună cu Nanao Sakaki un ashram pe insula Suwanose (sudul Japoniei). În 1969 revine în SUA şi, împreună cu Allen Ginsberg, cumpără pămînturi în San Juan (Sierra Nevada) şi în această comunitate rurală îşi ridică locuinţa sa – “Kitkitdizze” – şi zendo- ul “Ring of Bone” (sală de meditaţie în budismul zen), unde dezvoltă şi-şi pune în practică conceptele sale de re-habitat şi bioregionalism. Între 1959 şi 2007, el a publicat peste 25 de volume (poezie, eseuri, jurnale de călătorie) care au fost traduse în peste 20 de limbi. Este laureat al Premiului Pulitzer (1975) pentru antologia poetică Turtle Island (Insula broaştei ţestoase).

6. goofy – (adj.); nebun, uşor ridicol, stupid; în expresie: simţ al umorului goofy, o pălărie goofy; sintagmă intrată în lexicul limbii engleze în anul 1921 (apud. Merriam-Webster Online Dictionary).

7. William Seward Burroughs (1914 – 1997) – prozator şi eseist american, cunoscut mai bine pe numele său de scriitor, William S. Burroughs, celebru datorită romanelor sale (aproape fără excepţie cu un pronunţat caracter autobiografic) în care temele predilecte – drogurile, homosexualitatea şi anticipaţia - sînt mixate de-o manieră halucinantă. Este considerat unul din corifeii mişcării Beat Generation, alături de celelalte două figuri emblematice ale ei: Jack Kerouac şi Allen Ginsberg. Devine faimos în urma publicării (în Franţa) romanului Naked Lunch (Prînzul dezgolit, 1959), volum în care îşi împărtăşeşte experienţele sale de toxicoman. Apariţia cărţii în Statele Unite (în 1962) provoacă un uriaş scandal, fiind purtat în cîteva procese, sub acuzaţia de obscenitate (pledează în favoarea lui, printre alţii, celebrii scriitori Norman Mailer şi Allen Ginsberg). În textul introductiv la romanul său Queer (Pederast, 1985), care reprezintă o cronică a unei pasiuni homosexuale, el face o confesiune cutremurătoare despre momentul în care a hotărît să devină scriitor: împuşcarea accidentală a soţiei sale, Joan Adams, aducînd cu acest prilej o serie de lămuriri vizavi de cele mai intime resorturi ale operei sale. Este autorul, printre altele, trilogiei Cut-Up (alcătuită din romanele The Soft Machine, The Ticket That Exploded şi Nova Express) în care inventează şi foloseşte ca procedeu pentru discursul narativ, o tehnică literară cunoscută sub denumirea de cut-up. Aceasta constă în crearea unui text pornind de la o serie de fragmente textuale de diverse provenienţe (literatură, articole de presă, cataloage de vînzări prin corespondenţă etc.), decupate de-o manieră precisă, apoi asamblate conform unei logici predefinite, pentru a ajunge în mod implicit, în final, la textul de la care s-a pornit. Asociat rutinelor (reluării repetate a fragmentelor de text) în integralitatea unei opere, procedeul vizează deopotrivă ruperea coerenţei logice impuse discursului prin folosirea limbajului, considerat drept o structură care ordonează. Impresia de cvasi-haos generată de tehnica cut-up ca şi aceea de déja-vu transmisă de rutine, permite apropierea, în plan formal, de logica percepţiei unui individ cufundat într-un mediu pe care, prin definiţie, nu-l stăpîneşte. Tehnica îşi propunea să revoluţioneze literatura, într-un mod similar cu ce a reprezentat abstrcţionismul în pictură. În 1982 este ales membru al Academiei Americane şi al Institutului de Arte şi Litere şi este deţinător al titlului de Commandeur de l’Ordre des Artes et des Lettres acordat de statul francez. Incetează din viaţă în 1997, la doar cîteva luni după dispariţia prietenului său, poetul Allen Ginsberg. Este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai influenţi scriitori ai secolului XX, un strălucit inovator în proză – chiar dacă haotic şi auto-distructiv - iar în viaţa de toate zilele, cei care l-au cunoscut, l-au identificat drept un gentleman pur-sînge, iubitor de pisici şi arme şi interesat de literatura science-fiction.

8. junkie – sintagmă colocvială care se referă la o persoană care consumă în mod obişnuit droguri, în special de opiu; William S. Bourrougs este autorul unui roman, Junky (apărut în 1952 cu sprijinul lui Allen Ginsberg), semnat cu pseudonimul William Lee.

9. zen - formă a budismului mahayana care insistă asupra meditaţiei (Dhyana) sau <> şi în mod deosebit asupra posturii zazen (postura principală a meditaţiei în poziţia “aşezat” a practicii budismului zen, care se spune că a fost şi postura folosită de Budha în timpul meditaţiilor sale). Scopul zazen este concentrarea asupra respiraţiei şi a poziţiei înseşi, pentru menţinerea ei cît mai corect cu putinţă. Acestea permit dezvoltarea concentrării, atingerea stării de seninătate, de unificare şi ameliorare a spiritului şi trupului. Semnificaţia termenului japonez shikantaza, « doar aşezat », rezumă simplitatea şi în acelaşi timp dificultatea acestei practici.

10. Henry Miller (1891-1980) - prozator american, a cărei operă este alcătuită din romane cu caracter autobiografic, scrise într-o tonalitate frustă, crudă chiar, virulentă şi scandaloasă, îmbibate de-o senzualitate exacerbată, care a provocat mari controverse într-o Americă puritană asupra căreia Miller s-a aplecat din dorinţa de a-i stigmatiza ipocizia morală. Această manieră extrem de originală în care Miller şi-a scris opera – un mixaj între povestire, naraţiune autobiografică, critică socială, reflexive filozofică, misticism şi erotism – nu avea cum să nu-i marcheze profund pe scriitorii Generaţiei Beat. Cele mai concludente romane din acest punct de vedere sînt Tropicul cancerului şî Tropicul Capricornului dar şi nu mai puţin celebrele romane aparţinînd Trilogiei trandafirii (Plexus, Nexus, Sexus) precum şi Primăvara neagră.

11. Alfred Kazin (1915-1998) – scriitor şi critic literar american. Cărţile sale abordează subiecte legate de experienţa imigranţilor în America la începutul secolului al XX-lea. Textele sale de critică literară – scrise cu o mare pasiune şi un mare dezgust – trădează din partea autorului profunde şi perfect asimilate cunoştinţe legate de istorie, literatură şi teorie literară, politologie şî istorie a culturii.

12. Allen Ginsberg (1926-1997) – poet american de origine evreiască, membru fondator al Beat Generation şi personalitate culturală marcantă a lumii culturale din Statele Unite. A fost artizanul apropierii ideologice dintre beatnicii anilor ’50 şi hipioţii anilor ’60, strîngînd în jurul lui personalităţi precum scriitorii Gregory Corso, Jack Kerouac, Neal Cassady, William S. Burroughs şi, mai tîrziu, pe celebrul muzicizn Bob Dylan, de care l-a legat o statornică prietenie. Opera sa poetică, de un modernism profound, este marcată de credinţa sa în valorile hinduismului, budismului, grefate pe ascendenţa sa evreiască. Creaţia sa monumentală, amplul poem în proză Howl (apărut în volumul Howl And Other Poems din 1956), a declanşat, încă din momentul publicării ei, datorită limbajului crud şi explicit, un uriaş scandal literar. Homosexual declarat, el nu a făcut niciodată un secret din ideile sale vizînd apărarea libertăţilor sexuale, a libertăţii totale de expresie, care alături de atitudinea sa de făţişă opoziţie faţa de politica administraţiei americane a vremii, l-au adus în atenţia FBI drept o adevărată “ameninţare” la adresa siguranţei naţionale! Lui îi este atribuită inventarea sloganului Flower power (Puterea florii), atît de drag comunităţii hippie.De altfel, creaţia sa poetică a reprezentat un adevărat manifest al Generaţiei Beat, prin profundul ei angajament în favoarea libertăţii de expresie, de critică acerbă a tarelor societăţii americane a tulburilor ani ’60 şi de apărare şi respectare a drepturilor minoritătilor sexuale.

13. Berkeley - localitate situată în estul golfului San Francisco, la nord de oraşul Oakland, statul California. Este îndeobşte cunoscută datorită celebrei universităţi omonime, fondată în 1868 şî care reuneşte, în mod regulat, în jur de 40.000 de studenţi. În anii ’60, universitatea a reprezentat nucleul mişcărilor contestatare de apărare a libertăţii de exprimare (Free Speech Mouvement, 1963). Ample manifestaţii de protest au avut loc în campusurile universităţii pe toată durata desfăşurării războiului din Vietnam. Oraşul este supranumit “Republica Populară Berkeley”.

14. Ezra Weston Loomis Pound (1885-1972) – poet, muzician, critic literar şi traducător american, membru al mişcării moderniste de la începutul anilor ’20, supranumită şi Generaţia pierdută. Pound a fost mentorul mai multor mişcări literare şi artistice precum imagismul şi vorticismul. Este unul dintre primii poeţi care a folosit în creaţia sa versul liber. Ca editor şi critic, el a sprijinit apariţia operelor unor importanţi scriitori (W. B. Yeats, T.S.Elliot, James Joyce, Hemingway, D. H. Lawrence etc.). Acest “centru al modernismului” (cum a fost numit de criticul literar Hugh Kenner) a fost un fervent suporter al lui Benito Mussolini, fiind dur criticat pentru atitudinea sa antisemită. Această raliere a sa la doctrina fascistă îi va aduce şi o condamnare în anul 1945.

15. Emily Elizabeth Dickinson (1830-1886) – poetă americană. Cvasi-necunoascută în timpul vieţii, ea este considerată astăzi, alături de Walt Whitman, drept unul dintre marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Petrecîndu-şi cea mai mare parte a vieţii claustrată într-o cameră a casei părinteşti, cu excepţia a cinci poeme (dintre care trei au fost publicate anonim iar un altul fără ca autoarea să ştie), imensa sa operă a rămas inedită pînă după moartea sa.

16. William Blake (1757-1827) - pictor, gravor, lithograf şi poet pre-romantic englez. Este autorul unei opere inspirate din viziuni biblice de sorginte profetică. Stilul său este însă surprinzător de modern, în ciuda abordării unor teme clasice, uşor halucinat de accentele unui misticism obscur, de multe ori stranietatea vrsurilor fiind amplificată şi de desenele sau gravurile cu care el însuşi îşi ilustra volumele.

17. vid - este vorba, fără doar şi poate, despre conceptul de vid din cadrul doctrinei budiste (al cărei adept era Keroauc), în care respectivul concept desemnează absenţa naturii proprii a tuturor lucrurilor, vacuitatea. Acest concept presupune că nici un lucru nu are o existenţă proprie (nu există decît prin interdependenţă). Există şi un tip de meditaţie - vipassanā - care se rezumă la contemplarea acestei vacuităţi.

Traducerea din limba franceză, adaptarea şi notele de

©Bogdan-Lucian Stoicescu