Serghei Bulgakov *

CĂRBUNELE ÎNFLĂCĂRAT

" Şi a fost trimis către mine un serafim şi în mîna sa avea un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic..." (Isaia 6, 6) 

"Biserica Rusă prăznuieşte astăzi un centenar de la sfîrşitul pămîntesc al marelui ales al lui Dumnezeu, vestitorul cerurilor, Preacuviosul Serafim de Sarov¹. Precum serafimul ceresc din vedenia proorocului Isaia, care s-a atins de inima omenească cu cleştele şi cărbunele aprins de pe jertfelnicul ceresc, tot aşa şi acest Serafim pămîntesc se atinge de inimi, doar se vor inflăcăra şi ele de la cărbunele ceresc...Preacuviosul Serafim este aproape contemporanul nostru, apropiat şi înrudit nouă prin patria terestră, prin limba şi prin toate datinile. Minunat şi însemnat este faptul că, în vremurile noastre, s-a dovedit posibilă apariţia lui - după cum şi el învaţă întotdeauna, prevenind de la părerea greşită că numai în vremurile îndepărtate, din vechime, puteau să apară cuvioşii lui Dumnezeu. Nu numai prin cuvînt, ci prin sine insuşi el ne incredintează că Dumnezeu, în toate timpurile, işi arată harul Său celor ce doresc să-L primească prin fapte de credinţă şi dragoste, prin strădania inimii şi a voinţei. În diferite perioade din viaţa sa el săvîrşeşte mari şi numeroase fapte de nevoinţă: monah-pustnic, eremit² desăvîrşit, dar şi stareţ plin de iubire, stîlpnic³ şi nevoitor, părea că a întrecut orice limită omenească pe toate căile urcuşului său ascetic iar vieţuirea lui era o neîntreruptă rugă, cugetare, contemplare şi călăuzire către Dumnezeu. Ca şi proorocii din vechime în mijlocul seminţiilor lor - Amos păstorul, Ioil, fiul lui Petuel sau preoţii Iezechiel şi Ieremia şi ceilalţi - aşa şi Preacuviosul, în mijlocul poporului său, a devenit asemenea unui prooroc al Noului Testament, vestind Împăraţia lui Dumnezeu. Misiunea proorocilor se vădeşte nu atît în prevestirea viitorului sau a demascării şi propovăduirii, ci mai înainte şi mai presus de toate, în descoperirea lui Dumnezeu prin om. Nu acela e prooroc, care este capabil sa teologhisească, ci acela ce prin sine însuşi îl propovaduieşte pe Dumnezeu în această viată şi prin a cărui gură vorbeşte Dumnezeu. Prin aceasta, marele Stareţ, prin sine afirmîndu-L pe Dumenzeu pe pămînt, devine părtaş al slujirii profetice.Înaintea unor cumplite şi neînchipuite încercări pentru credinţă, nemaivăzute vreodată, trimis-a Domnul patriei noastre [Rusia] pe proorocul Său, ca prin exemplul său sa-i întoarcă pe oameni la credinţă şi rugăciune, să-L arate lor pe Dumnezeu Cel Viu din cer. Ce poate fi acum mai trebuincios şi ce este în acelaşi timp mai anevoios pentru un creştin? Ceea ce din afară pare cel mai simplu şi parcă de la sine înţeles: credinţa şi rugăciunea... Nu cuvintele de învaţătură despre pravila monahală, trebuincioasă doar unui mod de vieţuire mănăstiresc şi nici învăţămintele comune, notate din memorie, ci acest chip viu al credinţei înflăcărate şi al rugăciunii cutezătoare care învinge totul este comoara noastră nesecată. Şi dacă a fost văzut înălţîndu-se în chip miraculos de la pămînt în rugăciune şi făcînd minuni prin ea, apoi cea mai mare minune a fost el însuşi, cu inima sa înflăcărată de iubire! Aceasta vedenie, plină de lumină şi bucurie, străbate pînă şi întunericul iadului în care ne scufundăm noi în prezent.Prin cea mai anevoioasă asceză, Preacuviosul Serafim a dobîndit harul Sfîntului Duh, despre a cărui agonisire propăvaduia - ca fiind scopul principal al vieţii creştine - şi această izbîndă a fost încununată de Cer, fiindcă dintru început Preacuviosul a fost alesul său deosebit. Istoria cunoaşte mari cuvioşi al căror eroism a fost ascuns întru Dumnezeu, ei rămînînd neîncoronaţi în viaţa pămîntească; alţii trec prin lume cu mesajul lor acuzator, în profetica lor slujire, părăsind lumea fără a-şi lua răsplata; aşa au fost marii nevoitori ai Pustiei şi chiar profeţii, marele Ieremia şi cel mai mare dintre cei născuţi din femeie – Sf. Ioan Înainte-Mergătorul. Dar nu acesta a fost să fie destinul Preacuviosului, pentru că el, "sărmanul Serafim", ştia cît de mare este la Dumnezeu şi cît de puternică este mijlocirea sa înaintea Domnului. În el s-au arătat puterea şi triumful ortodoxiei în preajma măreţelor încercări care urmau să se abată asupra ei [perioada ateistă, comunistă]. Acestui ale s i-au fost descoperite dumnezeieştile taine cereşti şi pămînteşti. Încă tînăr diacon fiind, aflat la începutul căii monahale, L-a văzut pe Domnul Iisus cu ceata sfinţilor Săi, în timpul vohodului mic⁴ la liturghie; asemenea marelui apostol Pavel şi a întîiului mucenic Ştefan, în repetate rînduri i-a vazut pe locuitorii cerului - puterile cereşti care slujesc nevăzut împreună cu noi. I-a fost dat să se ridice în lăcaşurile cereşti, în cerurile cerurilor, în puterea minunatului Pavel. I-a fost dat să cunoască arătarea Sfîntului Duh în strălucirea slavei dumnezeieşti şi chiar să-L facă accesibil ucenicului şi prietenului său duhovnicesc Motovilov. Acea lumină a Taborului prin care Dumnezeu Şi-a manifestat slava Sa ucenicilor prin lucrarea Sfîntului Duh o descoperă Dumnezeu şi aleşilor Săi. Iar Preacuviosul Serafim a avut puterea s-o arate prietenului sau duhovnicesc - căruia i-a înfaţişat chipul preschimbării lumii, noua făptură, noul cer şi noul pămînt, prin lucrarea Sfantului Duh, aici pe pămînt. Preacuviosul - însuşi purtător de Duh - a devenit alesul deosebit al Purtătoarei de Duh, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ea însăşi a dat de ştire că el este "din neamul Meu" şi s-a arătat lui împreună cu Sf. Ioan Înainte-Mergătorul, cu primii apostoli Petru şi Ioan, cu mucenicii şi cuvioşii, de 12 ori în decursul vieţii sale, cît nu a apărut Ea nici unui alt sfînt. Lui i-a împărtăşit Ea voinţa sa iar el a îndeplinit-o în proiectele pămînteşti, lucrînd întocmai după poruncile Ei. Maica Domnului Însăşi a coborît pe pămînt pentru el, "picioruşele Împărătesei Cerurilor" păşind pe pămînt. Trăind pe pămînt, fericitul Stareţ era în acea comuniune cu lumea de sus şi cu cei primiţi acolo, care este fagăduită celor ce vor impărăţi cu Hristos după prima înviere, precum era în comuniune şi cu lumea naturală, locuind "împreună cu fiarele" ( Marcu 1, 13) şi fiarele îl ascultau. Străbătînd pînă la capat drumul pocăinţei, fericitul Stareţ era preaplin de acea pace pe care Mîntuitorul a lăsat-o ucenicilor Săi: "Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă" (Ioan 14, 27). "Dobîndeşte duh paşnic şi mii se vor mîntui în jurul tău", îi învaţa el pe cei din preajma sa, din el însuşi revărsîndu-se această pace. Preacuviosul a cunoscut acea bucurie cerească pe care Hristos a lasat-o ucenicilor Săi: "Bucuria Mea să fie cu voi şi bucuria voastră sa fie deplină" (Ioan 15, 11) El a înfăţisat lumii chipul credinţei creştine biruitoare, bucuria veşnică. Aceasta bucurie creştină este bucuria pascală. Pe parcursul întregului an bisericesc, sfîntul Serafim îi întîmpina pe toţi cei ce veneau la el cu salutul pascală "Hristos a înviat!". Acea bucurie în Duhul Sfînt pe care ne este dat să o simţim în noaptea de Paşti ilumina sufletul său şi cînta cîntarea sa pascală, ca şi în timpul înălţării sale după moarte, în faţa poporului rus, la proslăvirea sa de la Sarov. Arătarea sa a fost albă precum veştmintele albe ca neaua ale îngerilor învierii: "Biruitorului (...) voi da o pietricică albă" (Apoc. 2.17) De sub mantia monahală cernită a chipului său îngeresc se zăreau aripile îngereşti. Preacuviosul ne-a arătat împlinirea primei porunci: de a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, îndeplinind însă şi a doua poruncă, asemănătoare celei dintîi, de a iubi pe aproapele, dezvăluind cu adevărat "identitatea" launtrică şi nedespărţită a celor două porunci. Săvîrşind plinătatea ascezei pustniceşti, Preacuviosul se întoarce la slujirea aproapelui, devine prietenul tuturor: stareţ, închinator, tămăduitor, mîngîietor, prooroc, căci din muntele Sinai s-a coborat la oameni iar faţa lui era străluminată de lumina dumnezeieştii slave. Sfîntul a dobîndit darul iubirii de oameni - dar nu al sentimentalismului uman, fiindcă iubirea omenească adeseori poate fi neputincioasă, oarbă, părtinitoare - ci al iubirii duhovnicesti, rîvnitoare. Şi în acestă iubire i s-a desluşit revelaţia despre om, cum l-a iubit şi l-a cinstit Dumnezeu pe acesta, dîndu-i chipul Său şi suprema bucurie a Înteţelepciunii Sale, care rămîne în fiii omeneşti ( Ioan 9, 31). Întrezărind chipul lui Dumnezeu în fiecare om, minunatul Stareţ îl întîmpina cu cerească salutare: "Bucuria mea!", bucurîndu-se de el. Aceste paradisiace, umile şi luminoase cuvinte tăinuiesc în sine o întreagă învăţătură despre om, ele vădind dumnezeiasca dragoste şi dumnezeiasca bucurie fără de creaţie. "Homo hominis lupus est" susţine înţelepciunea demonică; "omul pentru om este bucurie", spune înţelepciunea creştină! În ajunul celei mai cumplite profanări a chipului dumnezeiesc în om, a celei mai mari silnicii şi injosiri a fiinţei umane[perioada bolşevică, atee], Preacuviosul l-a proslăvit pe om, l-a iluminat cu razele iubirii sale, binecuvîntîndu-l, parcă, pentru patimile ce aveau sa vină. El singur a devenit pentru ruşi "bucuria noastră" şi cum să nu se aprindă inima de bucurie la gîndul despre Stareţul alb, "sărmanul Serafim", îmbrăcat în alb, cu crucea la gît şi cu mîna dreaptă pe inimă...

Adevărata viaţă a Preacuviosului Serafim este ascunsă în culmile duhului său. Ea se înălţa ca un pisc înzăpezit, învăluită în nori şi inaccesibilă, descoperită oamenilor doar în anumite privinţe. Nu întotdeauna şi nu toţi au inţeles această taină, chiar şi celor mai vrednici şi renumiţi contemporani ai săi ea rămînîndu-le necunoscută. După măsurătorile omeneşti, viaţa Preacuviosului a decurs într-un mediu rusesc obişnuit, după rînduiala mănăstirilor retrase şi a aşezămintelor monahismului rus pe care şi el dorea să le păstreze şi să le înmulţească, străduindu-se mai ales pentru obştea de călugăriţe de la Diveevo, "al patrulea Pămînt al Maicii Domnului în univers". Potrivit cugetării omeneşti, aceste bastioane păreau statornice şi neclintite. Dar a trecut timpul statorniciei pe pămînt şi a venit epoca unei alte statornicii - a celei duhovniceşti, nepămînteşti. Preacuviosul a prevăzut în duh îngrozitoarele destine ce aveau să vină asupra patriei şi a Bisericii, precum şi slava lor viitoare, în timpul de faţă încă nedezvăluită [1933]. Aceste presmiţiri clarvăzatoare îl făceau uneori să plîngă şi să pronunţe cuvinte enigmatice, incoerente, de neînţeles pentru ceilalţi. Dar putem noi oare să ne împotrivim voinţei lui Dumnezeu, silind evenimentele? Dumnezeu a îngăduit să se săvîrşească ceea ce s-a săvîrşit. Şi totuşi, rămîn adevărate cuvintele proorocului, ca şi ideea cuprinsă în ele. Cu adevărat "picioruşele Maicii Domnului", atingînd acest pămînt, l-au sfinţit şi acesta este neamul Ei, ales pe pămînt, sub cereasca îndrumare a Preacuviosului, şi această credinţă nu ne-o vor răpi distrugătorii. Pe înălţimi inaccesibile se află cetatea sfinţilor, de unde se revarsă izvorul viitoarelor inspiraţii şi bucurii, a noii vieţi şi creaţii. Şi chiar dacă în această nouă Rusie nu vor rămîne zidurile şi pietrele de mai înainte, chiar dacă mediul şi rînduiala în care a decurs viaţa pămîntească a Preacuviosului au fost distruse, va rămîne în lume acea lumină taborică a Duhului Sfînt, care a fost revelată prin El pămîntului rusesc. Ea ne cheamă şi ne călăuzeşte către o nouă viaţă şi noi aspiraţii... 

Cînd nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormîntul meu... Vorbiti cu mine ca şi cum aş fi viu, pentru că eu sunt pururea viu pentru voi. Acest legămant răsună în inima noastră. Însuşi Preacuviosul a dorit să fie călăuzitorul nostru şi lui putem să-i vorbim pe limba noastră despre necazurile zilelor noastre. Credem şi nădăjduim că Preacuviosul Serafim, împreună cu Preacuviosul Serghie de la Radonej^{5 şi alţi mărturisitori rămîn împreună cu poporul rus în toate suferinţele şi încercările, căutarile şi cuceririle, năzuinţele şi aspiraţiile lui.}

Preacuviosului i-a fost dată făgăduinţa Paştelui lui Hristos în mijlocul verii, a dulceţei cîntărilor pascale, a noii bucurii a Învierii. 

HRISTOS A INVIAT ! "

Serghei Nikolaevici Bulgakov (1871-1944) – filozof, teolog, istoric al culturii, personalitate proeminentă a renaşterii religioase ruse, unul dintre cei mai importanţi gînditori creştini ai exilului rus din secolul XX. Se naşte într-o familie de preoţi. Urmează, timp de doi ani, cursurile seminarului din Orel, apoi absolvă facultatea de drept a Universităţii din Moscova. La 26 de ani îi apare primul volum, Despre pieţe în economia capitalistă. După cîteva călătorii de studii în Europa (Berlin, Paris, Londra) scrie volumul Capitalism şi agricultură. În 1906 se mută de la Kiev la Moscova unde devine profesor la Institutul politehnic de comerţ, apoi privat-docent la Universitatea din Moscova. Este colaborator al Societăţii de Filozofie şi Religie şi al revistei Russkaia mîsl’. Scrie şi tipăreşte la Moscova, Două oraşe. Cercetare despre natura idealurilor sociale (1911), volum cuprinzînd studii despre intelighenţia rusă şi o metafizică a economiei, Filosofia economică (1912), lucrare fundamentală a sa. Este făcut diacon, apoi preot. La 17 decembrie 1922 este exilat şi, după mai multe peregrinări prin Europa, se stabileşte la Paris unde fondează Institutul de Teologie Ortodoxă “St. Serge” (unde va fi profesor şi decan), considerat pînă în zilele noastre cea mai importantă instituţie a ortodoxiei occidentale. Personalitate teologică remarcabilă, unanim recunoscută de Occident şi de Răsărit, părintele Serghei Bulgakov a desfăşurat o impresionantă activitate în presă şi în mişcarea ecumenică, materializate în lucrări de referinţă: Despre divino-umanitate (I. Mielul lui Dumnezeu, II. Mîngîietorul, III. Mireasa mielului, 1933-1944), Sensul filosofic al trinităţii, Tragedia filosofiei etc. Predica aceasta, Cărbunele înflăcărat, este adresată poporului rus în 1933, la împlinirea a 100 de ani de la trecerea în veşnicie a Preacuviosului Serafim de Sarov. Din exilul său “nevolnic”, din îndepărtatul Paris, părintele Serghei Bulgakov s-a adresat către toate inimile ruseşti în care nu se stinsese încă flacăra luminoasă a ortodoxiei. 

Note

1.Sf.Serafim de Sarov (1759-1833) – călugăr şi ascet rus, trăitor în Mănăstirea Sarov, al cărui cult a cunoscut o mare răspîndire în întreaga lume ortodoxă (începînd cu secolul XX). Este prăznuit pe 2 ianuarie iar în unele biserici şi pe 19 iulie, data aflării moaştelor sale.

2.eremit - călugăr care s-a retras într-un loc ferit de lume, petrecându-şi viaţa în post şi rugăciuni

3.stîlpnic - pustnic care trăia retras pe vârful unui munte înalt; sihastru; supranume pentru Sf. Simion (serbat la 24 mai).

4.vohodul mic (sau Ieşirea sfinţilor slujitori  cu Sfînta Evanghelie) este procesiunea cu Sfânta Evanghelie a clerului, spre altar (mai este numită numită şi prima ieşire sau ieşirea mică). Atunci cînd preotul slujeşte singur (fără episcop) Sfânta Liturghie, ieşirea mică este făcută de cler care înconjură masa altarului şî apoi iese prin mijlocul bisericii cu Sfînta Evanghelie. Apoi intră in altar prin uşile împărăteşti ale iconostasului în timp ce este intonat imnul ieşirii. Dacă slujeşte un episcop, Sfînta Evanghelie îi este adusă afară de către un diacon (care o poartă în procesiune), în mijlocul bisericii, între credincioşi. Diaconul este urmat de preoţi, în ordinea rangului. Vohodul mic semnifică “epifania Domnului sau arătarea Sa în lume, mai întîi prin botezarea Sa în Iordan, cînd a fost mărturisit de Tatăl, apoi prin începerea activităţii Sale publice, adică prin propăvăduirea Evangheliei.”(preot prof. dr. Ene Branişte, Liturgică specială, ed. Nemira, Bucureşti, 2002, p. 239)

5. Cuviosul părinte monah Serghie de la Radonej (1314-1392) a fost unul din înnoitorii vieţii monahale în Rusia secolului al XIV-lea, fiind întemeietorul lavrei Sfînta Treime din oraşul Sergiev Posad (situat la 50 de kilometri în nordul Moscovei), cunoscut mai ales sub denumirea de Zagorsk. Sf. Serghie a fost unul dintre cei mai de seamă artizani ai vieţii contemplative din Rusia (la doar 300 de ani de la încreştinarea acesteia). Lavra Sf. Treime pe care a fondat-o şi care-i adăposteşte moaştele a dat naştere la peste 50 de alte mănăstiri, care la rîndul lor au dus la apariţia altor 40 de aşezăminte monahale. 

Text stabilit, prezentare şi note de Bogdan Stoicescu