Despre cu
totul alte cestiuni arzătoare la ordinea zilei voiam a scrie săptămîna asta.
Dar planurile mi-au fost dejucate de articolul unui amic, domnul M.G. M. (și fost coleg de de
gazetă, pe vremea cînd trudeam cot la cot și umăr la umăr, la apariția ei
săptămînală), Unde sunteţi? Domnia sa, în finalul
textului cu pricina, ridică la fileu persuasiv, oamenilor de ispravă ai acestei
ţări, întrebarea devenită titlu: «unde sunteţi?» Ei bine, nu voi slaloma
„periculos” printre răspunsuri generale la temă, teoretizînd. Au făcut-o alţii
înaintea mea cu infinit mai multă aplicaţie (şi acribie)... Voi încerca a
răspunde puţin mai altfel, printr-o povestioară...
De ani buni,
părinții lui au urmărit, îndeaproape, cu toată atenţia şi grija, devenirea acestui
băiuţel, care este şi el unul dintre oamenii tineri, ca mulţi, mulţi alţii din
generaţia lui, inteligenţi, competenţi, cinstiţi, oneşti, amabili, educaţi,
eficienţi, muc şi sfîrc, cum perfect îi caracterizează prietenul meu, dl M.G.M., în articolul dumisale, pe tinerii din generația sa. Aşadar...
Era la
grădiniţă, pe la vreo cinci-şase ani, cînd un prieten apropiat al familiei lui,
profesor de chitară clasică, a descoperit, absolut întîmplător, că ăl mic are
„ureche” muzicală. Sesizaseră și ai lui acest lucru dar părerea avizată a unui
muzician a fost salutară! Le-a recomandat părinților să-l înscrie în clasa
întîia, la liceul de muzică din oraşul natal. Zis şi făcut. Însă înainte de
asta, princhidelul a fost întrebat dacă i-ar plăcea să cînte la un instrument
și dacă da, care ar fi acela. A răspuns fără să ezite: „La vioară!” Părinţii
s-au conformat, cumpărîndu-i-o. Habar n-avea el ce-o să „pătimească” din
pricina violinei ăsteia!
Pe la şapte ani, a dat primul examen din multele prin
care avea să treacă în viaţa lui, devenind „student la litere”, boboc în clasa
întîia, la liceul amintit. Dimineţile la şcoală, după amiezele acasă, studiind
la vioară singur sau supravegheeat de profesoara lui. Timpul acordat
instrumentului creştea direct proporţional cu progresele făcute: 4-6 ore
zilnic! După cîţiva ani de muncă susţinută au început să apară şi primele
rezultate: premii la concursuri şi olimpiade naţionale şi internaţionale.
Concerte şi recitaluri, acasă sau pe te miri unde. Timp de copilărit? Extrem de
puţin spre deloc. În schimb, muncă de sclav la galere. De dimineaţa pînă seara,
pentru că tinerelul nu neglija deloc celelalte materii de la şcoală. După o
vreme, mai în joacă, mai în serios, a început să compună, pe măsura trecerii
timpului apetenţa sa devenind o preocupare extrem de serioasă. A terminat
gimnaziul ca şef de promoţie, intrînd primul la examenul de admitere în clasa a
IX-a la acelaşi liceu, perioadă în care a început și pregătirea în particular
cu şeful (de atunci) catedrei de vioară de la Academia Naţională de Muzică din
Bucureşti. Navetă, cel puţin o dată pe săptămînă: pe ploaie, pe vînt, pe
ninsoare, pe ger sau caniculă. Din clasa a X-a, la recomandarea maestrului său,
s-a mutat cu „arme şi bagaje” la prestigiosul liceu de muzică Dinu Lipatti din
capitală, devenind intern, cu program cazon, cu pedagog ziua şi paznic noaptea,
cu „profesori pedanţi şi examene grele”, vorba poetului, departe de familie.
Timp liber? Aducătorului, bună recompensă... Studiu asiduu, audiţii, ore la
școală etc. Doi ani la rînd, lucru aspru în Germania, de „relaxare”, în
vacanţele de vară, cu o bursă, într-o orchestră internaţională de tineret...
A
terminat liceul între primii trei şi tot între primii trei a intrat şi la
Academie, la clasa de vioară a maestrului său... Cursuri, repetiţii, audiţii,
recitaluri, concursuri, olimpiade... Mii şi mii de ore de travaliu abnorm, greu
de cuantificat... Cîntări „pe bani” (puţini, foarte puţini, că arta autentică
în România „se dă eften” sau moca) în diferite locuri, cu diferite ocazii...
Satisfacţii din ce în ce mai puţine (în ciuda disticţiilor şi premiilor
obţinute), dezamăgiri tot mai multe şi din toate direcţiile...
Două evenimente
tragice i-au marcat cruda existenţă: la terminarea gimnaziului i-a murit
profesoara iar la terminarea facultăţii, asistentul său – un excepţional
violonist – s-a sinucis...
Şi-a susţinut licenţa într-un alt oraş din ţară pentru că la Bucureşti, „maestrul” său (șeful catedrei) le-a dat de înţeles (lui şi colegilor săi de grupă) că trebuie să fie „atenţi” cu „comisia”. „Atenţia” înseamna, aţi ghicit, bani. Mulţi... N-ar fi dat șpagă nici dacă ar fi avut de unde...
Şi-a susţinut licenţa într-un alt oraş din ţară pentru că la Bucureşti, „maestrul” său (șeful catedrei) le-a dat de înţeles (lui şi colegilor săi de grupă) că trebuie să fie „atenţi” cu „comisia”. „Atenţia” înseamna, aţi ghicit, bani. Mulţi... N-ar fi dat șpagă nici dacă ar fi avut de unde...
Fotografiile lui Vlad sînt realizate de artistul fotograf Valentin Craina. |
Unde sunt acești tineri acum?
Ei bine, prieten drag, o să răspund eu la întrebarea dumitale: la Cambridge
(lîngă Boston), statul Massachussets (SUA), unde trăiesc și muncesc (pe bani
adevăraţi), de aproape șapte ani, unde-şi vor continua studiile și unde și-au (re)început o altă
viaţă (una firească), luată de la zero, alături de alţi tineri (români și nu numai) asemenea lor,
veniţi aici pentru că, deocamdată, ţările lor n-au nevoie de ei.
Nu ştiu însă dacă el va fi şi unul mulţumitor. Mi-ar plăcea să cred că da.
Bogdan
Stoicescu
p.s.
Băiuţelul din această povestioară este fiul meu, Vlad-Mihai!
p.s. 2 Două din cele trei filme a căror muzică a fost compusă și interpretată de Vlad
p.s. 2 Două din cele trei filme a căror muzică a fost compusă și interpretată de Vlad
O zi bună
Umilință
2 comentarii:
Foarte frumos răspuns dat întrebării prietenului tău. Impresionant. În care mă și regăsesc cumva de vreme e fiica mea apăra patria americană de prin 2000...
Mulțumesc mult, frate Liviule! Am vrut să fiu mai aspru oleacă dar m-am mai domolit pe parcurs... 🙂
Trimiteți un comentariu