Ioan Flora
(20.XII.1950 – 3.II.2005)
Lâna de aur
Era o pajiște gri sau albastră, cu ulmi,
parcă verticală, ce nu se mai sfârșea;
coboram din vânt, din cetini și din culmi,
eram tineri, noi eram eu, tu erai Ea.
A fost o iubire repede la-nceput, și grea,
flămândă, sălbatică, încrucișată,
starea acestui suflet știu că atunci părea
a nu se stinge tocmai niciodată.
Puteam atinge stelele cu mâna.
Eram tineri, nu știam că Iason devine
fructul păcatului pe care lâna
de aur îl poate aduce cu sine.
Nu știam că suntem atât de-ndrăgostiți
și nici că iubirea nu-i înșurubată chiar sub osul stern;
dar pentru că eram înalți și toropiți
de somn și aproape goi,
nici nu auzeam cum se aștern,
năvalnic, roșietice frunze pe noi.
Corespondence
Frédéric Chopin:
– Vino, căci de nu – mor!
Georges Sand:
– Mori, căci poate viu!*
* Poeme din volumul „Bătrînul Werther”, ed. „Paralela 45”, Pitești, 2007
„O caracteristică fundamentală a scrisului lui Ioan Flora (...) ține de capacitatea sa de a reduce totul numai și numai la limbajul poeziei. Nu suporta uscăciunea conceptelor și a noțiunilor specializate. (...) Nu agrea antipoeticul, limbajul oarecare lipsit de expresivitate, și nu se simțea în largul lui decît atunci când reușea să transforme orice situație într-o formulă neașteptată, comică sau gravă, ironică sau derizorie. (...) Ioan Flora a rămas tot timpul un detectiv al dedesubturilor lucrurilor.”
Gheorghe Crăciun
(„Prietenie și poezie”)
2 comentarii:
Poet foarte bun și un om rar...
Da, așa este... L-am cunoscut în ziua în care poetul primea – alături de dragul nostru Traiante (a se citi Traian T. Coşovei) –, ca o deplină şi binemeritată recunoaştere a valorii întregii sale creaţii – poetice şi de traducător – „Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu»” (Ploieşti, martie, 2000)... Apoi a venit, singur sau cu alți prieteni poeți, de mai multe ori, spre a-și întîlni cititorii la biblioteca noastră...
Trimiteți un comentariu