Cuvinte-Sunete-Imagini

2011-12-18T09:25:00.009+02:00

Nichita Stǎnescu sau poezia în stare genuinǎ

„56 de ani voi trǎi, asemenea Colosului din Rhodos!…”
Așa credea, la 27 de ani - în septembrie 1960 –, Nichita Hristea Stǎnescu, în clipele în care scria poemul numit „56 de ani ”. N-avea de unde bănui el atunci cǎ aprigele Ursitoare deja îi hǎrǎziserǎ un cu totul alt destin, ele avînd sǎ-i curme existenţa pǎmînteanǎ la puţină vreme dupǎ ce va fi împlinit 50 de ani, într-un înnegurat miez de decembrie al anului 1983...

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit.
El doar stǎ - așa cum scria undeva Fǎnuș Neagu, dragul său prieten – „La Cina cea de Tainǎ cu zǎpezile. Și, precis, mǎnîncǎ anafurǎ și bot de miel. Iar cînd plosca plinǎ cu vin și cu rîsu – plînsu umblǎ prin alte mîini (Iuda bea cît zece!), Nichita scrie un basm pe cǎrǎrile de sînge verde îngheţate-n trupul copacilor.”

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit.
El doar și-a acoperit inima cu aripa paserii celei aflate în zbor, lǎsîndu-ne pe noi cei de acum sǎ ne luptǎm cu îngerii, aidoma lui Iacob, așa cum ne vom pricepe mai bine.

Timp de aproape 30 de ani, puţini, din ce în ce mai puţini au luptat (unii continuǎ şi azi lupta, cu o încǎpǎţînare care multora li se pare abnormǎ) – așa cum au crezut ei de cuviinţǎ - pentru ca uitarea sǎ nu învingǎ. I-aș putea numi pe mulţi dintre ei însǎ cred cǎ numele lor sînt cu mult mai puţin importante decît numele Poetului. Nutresc convingerea cǎ toţi aceia care încǎ mai luptǎ și astǎzi, nu pentru numele lor o fac, ci pentru numele Poetului.
Pentru cǎ numai astfel izbînda le va fi adevǎratǎ și deplinǎ.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(În fotografie: Nichita Stǎnescu alǎturi de Ion Stratan, 31 martie 1983. Dedesubt, poemul inedit – comunicat de Ion Stratan - „Cǎtre Ion”, cu semnǎtura olografǎ a lui Nichita)

2011-12-07T13:53:00.007+02:00

In memoriam Nicolae Iorga
(1871-1940)

Au fost tăind un brad bătrîn*... (III)

„Cînd ne întrebăm ce rost are viaţa, ne asemănăm poate cu măgarul orb ce învârte roata morii şi care e foarte nedumerit la ce serveşte necontenita şi dureroasa lui învârtire.”
N. Iorga

Însă numele lui Nicolae Iorga a rǎmas legat definitiv de orașul prahovean Vălenii de Munte, unde savantul a trǎit 33 de ani, pînă în 1940, cînd cutremurul de pǎmînt din luna noiembrie, care a zguduit zdravǎn ţara, i-a avariat grav casa, el fiind obligat, alǎturi de numeroasa sa familie (soţia Ecaterina și cei zece copii din cele douǎ cǎsǎtorii), sǎ se mute în vila de la Sinaia (ridicatǎ în 1928). Locuinţa fusese construitǎ pe la 1833, ea fiind cumpărată (cu suma de 4.000 de lei de la descendenţii polcovnicului Pancă) de Nicolae Iorga în anul 1907, cînd s-a şi hotărît să se stabilească aici. A restaurat-o şi a amenajat-o cît mai confortabil, ocupînd-o pînă în toamna lui 1940, anul asasinării sale. Odatǎ stabilit în micul orǎșel de munte, Iorga a reuşit, în cîţiva ani, să impunǎ numele Vǎlenii de Munte pe harta cultural-știinţificǎ a ţării. Începe prin înfiinţarea tipografiei „Neamul Românesc” (inaugurată la 21 mai 1908), care între anii 1924 și 1940 se va numi „Datina Româneasca”, banii provenind din stipendiile unor prieteni şi din subscripţie publică, prin înfiinţarea Societăţii „Neamul Românesc”. În același an se deschid cursurile „Universitǎţii de Varǎ” iar în 1912 se va inaugura sala de cursuri a acesteia. Între timp Iorga devenise președintele consiliului de administratie al „Bǎncii de Comerţ”, recent deschisǎ (1911). În 1922, savantul inaugureazǎ, în prezenţa reginei, „Şcoala de Misionare Naţionale şi Morale Regina Maria” în care tinerele eleve erau pregătite pentru cariera de învăţătoare. A organizat „Muzeul de artă religioasă” în 1923 în incinta parohiei „Nica Filip”, acesta fiind îngrijit de elevele şcolii de misionare, an în care, printr-un act de danie, pune bazele „Fundaţiei Culturale pentru studeţi „Nicolae Iorga”, printre donaţii figurînd volumele și obiectele personale ale familiei. În anul 1933 apare sub semnatura profesorului „Actul constitutiv al Uniunii Așezǎmintelor Culturale ” în care sînt identificate şi inventariate așezǎmintele din Vǎlenii de Munte, București și din strǎinǎtate. La 24 iulie 1934 i se decerneazǎ diploma de „Cetǎţean de Onoare al Vǎlenilor de Munte”, în septembrie 1937 se inaugureazǎ biblioteca popularǎ de la Mǎnǎstirea Zamfira (unde sînt înmormîntaţi mama, fratele și una dintre fiicele sale) iar în august 1938 este inaugurat „Teatrul în aer liber” de la Vǎlenii de Munte (cu piesa „Rǎzbunarea pǎmîntului”).

În toatǎ aceastǎ perioadǎ au apǎrut o serie de lucrǎri purtînd semnǎtura savantului, avînd ca subiect Prahova: „Mǎnǎstirea din Vǎlenii de Munte” (1925), „Moșnenii de pe Vǎrbilǎu” (1931), „B.P.Hasdeu, Lipsuri și îndreptǎri ploieștene” (1938) etc. Într-o serie de lucrǎri cu caracter general („Drumuri și orașe în România”, „Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria românilor prin cǎlǎtori” etc.) apar dese referiri asupra unor locuri și localitǎţi prahovene.
Pe fondul acestei susţînute lupte publice purtate împotriva violenţei şi conservării valorilor tradiţionale româneşti** duse de Nicolae Iorga avea să se întîmple şi tragicul său sfîrşit, savantul fiind asasinat în ziua de 27 noiembrie 1940 de către membri ai mișcǎrii de extremǎ dreaptǎ „Garda de Fier”, ai cărei conducători l-au considerat principalul responsabil pentru asasinarea*** fostului lider al acesteia, Corneliu Zelea Codreanu, în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea.

Moartea tragică a lui Nicolae Iorga întregeşte imaginea sa de erou şi martir al românilor. Exemplu de curaj şi demnitate asumate public, Nicolae Iorga a reuşit un lucru rar printre teoreticieni: unirea crezului ideatic, al profesiei de o viaţă, cu expresia faptică a practicării acestuia în spaţiul public. La aflarea veştii despre tragicul asasinat al profesorului, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă, în semn de aleasă preţuire şi statornic omagiu.Viaţa sa a stat sub tutela geniului iar moartea l-a aşezat printre marii eroi ai neamului.

„Cît despre Iorga însuşi, care rămîne, dincolo de orice amănunte biografice, unul dintre marii cărturari ai neamului, i-am sluji mult mai fertil şi mai cuviincios memoria urmîndu-l pe calea erudiţiei şi a creaţiei decît minţind „pios” în numele lui şi întreţinîndu-l ca marotă a luptelor ideologice, în tîrziul unei istorii care riscă să repete tocmai greşelile din care a refuzat să tragă toate cuvenitele învăţături”, afirma cu îndreptăţire, în finalul articolului**** sǎu, publicistul șî editorul Rǎzvan Codrescu, în noimebrie 2010, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la dispariţia cǎrturarului român,

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Titlul articolului reproduce primul vers al poemului „Brad bătrîn”, scris de savant cu foarte puţin timp înainte să fie asasinat. „Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu?”

** Numai un orator de geniu de talia sa a putut rosti în discursul dîn ședinţa Parlamentului (9 decembrie 1916, ocazionată de intrarea României în Primul Război Mondial) asemenea cuvinte de o rară încărcătură emoţională şi mustind de un patriotism nedisimulat: „Această naţiune nu poate să piară, chiar dacă am fi cea mai ticăloasă dintre generaţiuni, căci cu noi sunt 20 de generaţiuni aici sub pământ, care ne vor susţine.”

*** În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Codreanu este asasinat, împreună cu alți 13 legionari („nicadorii” şi „decemvirii”), de către jandarmii care-i însoţeau pe deținuți spre închisoarea Jilava. Incidentul a avut loc în pădurea din preajma localităţii ilfovene Tîncăbești, motivul oficial fiind o tentativă de evadare. Ulterior s-a dovedit prin mărturiile participanților şi prin documentările întreprinse că asasinatul a fost înfăptuit în urma unui ordin direct al Regelui Carol al II-lea.

**** „Cazul Nicolae Iorga dupǎ 70 de ani. O tragedie perpetuǎ”

În fotografia de sus: Nicolae Iorga alături de Nicolae Titulescu: Nicolae Iorga alături de Nicolae Titulescu

2011-11-30T13:04:00.002+02:00

In memoriam Nicolae Iorga
(1871-1940)

Au fost tăind un brad bătrîn (II)*...

„Cînd ne întrebăm ce rost are viaţa, ne asemănăm poate cu măgarul orb ce învârte roata morii şi care e foarte nedumerit la ce serveşte necontenita şi dureroasa lui învârtire.”
N. Iorga

Ca autor de studii cu caracter istoric, Nicolae Iorga a acoperit prin scrierile sale o paletă vastă, atingînd, practic, toate ramurile și perioadele istoriei („Acte și fragmente cu privire la istoria românilor” în 3 volume apǎrute între 1895 și 1897: „Manuscripte din bibliotecile strǎine relative la instoria românilor”, 2 volume în 1898; „Istoria românilor în chipuri și icoane”, 2 volume, 1905; monumentala „Istorie a românilor” în 11 volume apǎrute între 1930 și 1939) mergînd apoi pînǎ la varii domenii, precum istoria bisericii („Istoria bisericii românești și a vieţii religioase a românilor”, apǎrutǎ în 2 volume în 1908 și 1909 la Vǎlenii de Munte), a armatei („Istoria armatei românești”, 2 volume în 1910 și 1919), a comerţului („Istoria comerţului românesc”, în 2 volume apǎrute în 1925 și 1928) dar mai ales asupra literaturii și a istoriei acesteia, prin lucrǎri precum „Istoria literaturii romǎnești contemporane”, 1934, „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea de la 1821 înainte, în legǎturǎ cu dezvoltarea culturalǎ a neamului” (3 volume, între 1907 și 1909) etc., prin care a ierarhizat și organizat un material impresionant, oferind istoriei literaturii fundamente și criterii știinţifice, punînd bazele unei discipline pe care a ilustrat-o strǎlucit. Scriitorul total care a fost Iorga a publicat poeme în spiritul filonului pașoptist romantic și de facturǎ neoclasicǎ, dramaturgie de inspiraţie istoricǎ naţionalǎ și universalǎ („Doamna lui Ieremia”, „Moartea lui Dante”), religioasǎ („Iisus”), mitologicǎ („Sângele lui Minos”) sau din folclorul românesc („Frumoasa fǎrǎ trup”). Însǎ adevǎratul sǎu violon d’Ingrès a fost întotdeauna memorialistica, operele sale de referinţǎ în acest sens rǎmânînd „Oameni cari au fost” și „O viaţă de om, aşa cum a fost”. Ca fondator de publicaţii, numele sǎu va rǎmîne indisolubil legat de titluri precum „Neamul Românesc”, „Floarea Darurilor”, „Drum drept ori „Cuget clar”. Va fi teoreticianul și unul dintre importanţii promotori ai curentului ideologic și literar care va rǎmâne in istoria culturii româneşti sub denumirea de „sǎmǎnǎtorism”, ale cǎrui principii vor fi susţinute în revista sǎptǎmînalǎ „Sǎmǎnǎtorul”, fondatǎ de George Coșbuc și Alexandru Vlahuţǎ în 1901și care va apǎrea la București, fǎrǎ întrerupere, pînǎ în 1910 și pe care Iorga o va conduce în cîteva rînduri. Ea va promova valorile naţionale tradiţionale și folclorice românești, necesitatea emancipǎrii și culturalizǎrii ţǎrǎnimii, va publice texte de și despre scriitorii clasici români, texte inedite ale lui Mihai Eminescu şi traduceri din literatura universalǎ.

**********************************************************************
**********************************************************************
„Soluţia greutǎţilor de astǎzi sǎ o cǎutǎm cu mîna întinsǎ în toate pǎrţile de unde nu se mai poate da nimic? Cu mîna de cerșetor care se poate întoarce înapoi plesnitǎ pînǎ la sînge, așa sǎ se caute soluţia crizei de care suferǎ acest popor?
Este un singur loc în care aceastǎ soluţie se poate cǎuta, fiindcǎ numai acolo este succesul asigurat, cel mai nobil succes și asigurat în chipul cel mai desǎvîrșit: în sufletul nostru însuși. În sufletul nostru creator, din care pleacǎ încrederea în muncǎ, prin care toate cele rele se pot face bune, precum prin stricǎciunea acestui suflet, prin lipsa de hotǎrîre, prin lipsa de solidaritate s-a ajuns acolo unde sîntem acuma.
Nici cu petrecǎtorii cari o duc bine astǎzi, nici cu criticii ușori cari nu vǎd bîrna din ochiul lor și au uitat pǎcatele lor proprii de unde pleacǎ, nu pǎcatele, dar suferinţele acelor cari guverneazǎ astǎzi, nu cu aceștia se va drege România, ci se va drege cu oameni tineri sau bǎtrîni, bǎrbaţi sau femei, cari știu ce e neamul lor șî cari înţeleg cǎ meritul unei societǎţi nu stǎ în a vegeta în împrejurǎri bune, ci în a birui vremurile rele care ne stau împotrivǎ.”
Neamul Românesc, 31 mai 1932
(„Optimism moral”, în volumul N. Iorga, „Sfaturi pe întunerec – conferinţe la radio”, ed. Militarǎ, București, 1976)
*********************************************************************
*********************************************************************

Activitatea politică a lui Nicolae Iorga este străbătută de asocierea istoriei şi culturii poporului român cu realităţile dificile din vremea sa, în primul rînd cu criza economică, instabilitatea politică şi periclitarea autorităţii de stat, iminenţa războilui, apariţia și impunerea cu agresivitate a mişcării legionare pe eșichierul vieţii politice românești dar și, deopotrivǎ, în viaţa publică. Înfiinţarea Partidului Naţionalist Democrat şi, ulterior, a Partidului Naţional Român sunt expresii ale voinţei lui Iorga de a conserva şi promova cultura naţională în structurile politice reprezentative al ţării. Din postura de om politic, el a îndeplinit mai multe funcţii publice importante, dintre care pot fi amintite acelea de deputat şi preşedinte al Adunării Deputaţilor, senator şi preşedinte al Senatului, prim-ministru al ţării între 1931 şi 1932, ministru de interne, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice etc. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Titlul articolului reproduce primul vers al poemului „Brad bătrîn”, scris de savant cu foarte puţin timp înainte să fie asasinat.
„Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu?”

În fotografie: Nicolae Iorga alǎturi de Regele Carol al II-lea al României

2011-11-28T09:05:00.009+02:00

Remember
Nicolae Iorga
(1871-1940)

Au fost tăind un brad bătrîn (I)*...

„Cînd ne întrebăm ce rost are viaţa, ne asemănăm poate cu măgarul orb ce învârte roata morii şi care e foarte nedumerit la ce serveşte necontenita şi dureroasa lui învârtire.”
N. Iorga

Cultura unei naţii reprezintă, neîndoielnic, rezultatul unui summum de contribuţii individuale. Sînt însă şi excepţii iar în ceea ce priveşte cultura noastrǎ, alături de numele lui Mihai Eminescu, cu siguranţă doar acela al lui Nicolae Iorga mai poate fi considerat un panaceu al culturii noastre naţionale, privită în ansamblul ei. Un adevǎrat patriarh al culturii româneşti, Nicolae Iorga a reprezentat el însuși, într-o viaţă de numai 69 de ani, o instituţie de sine stǎtǎtoare, în adevărata şi cea mai bună accepţiune a termenului: fondator de așezǎminte culturale, profesor şi reformator al învăţământului românesc, istoric, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, moralist, gazetar, publicist, om politic, academician (la doar 39 de ani) şi profesor titular al Facultǎţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (la 24). A fost o personalitate care, aşa cum aprecia profesorul George Călinescu, a jucat pentru cultura românească din primele decenii ale secolului al XX-lea, „rolul lui Volatire”.

Savant şi spirit enciclopedic nepereche, profesorul Nicolae Iorga a desfǎșurat o activitate ştiinţifică cvasi-prometeică**. Raportarea la o asemenea personalitate gigantescă prin cuantificarea realizărilor sale este însă departe de a evidenţia anvergura spiritului său creator şi de a valorifica pe deplin profilul unui deschizător de drumuri de-o asemenea talie. În cele din urmă, efortul de a urmări bio-bibliografic destinul lui Nicolae Iorga în panteonul culturii naţionale m-a îndrituit să fiu total de acord cu ideea lui Newton de odinioară: dacă astăzi putem zări atît de departe, e numai din pricina faptului că putem scruta mult mai lesne viitorul de pe umerii giganţilor din faţa noastră. Iar Nicolae Iorga este, cu asupra de mǎsurǎ, o astfel de personalitate impozantă, care ne-a oferit, mai presus de orice, o identitate, graţie căreia astǎzi reprezentăm o naţiune în adevăratul sens al cuvîntului.

Povestea zbuciumată a vieţii lui Nicu N. Iorga (aşa cum figurează numele său în documentele originale de stare civilă) începe la Botoşani, în 6 iunie 1871 și care, în primele ei trei decenii, cuprinde împliniri remarcabile, cele mai multe dintre ele situate dincolo de sfera normalului. La numai şase ani citeşte literatura franceză în original***. În acelaşi timp, vocaţia de savant se contureazǎ de timpuriu, fiind evidentă pentru familie, apropiaţi şi dascălii săi. La vîrsta de 18 ani, într-un rǎstimp de doar 12 luni, absolvǎ cu calificativul magna cum laudae cursurile la Facultatea Istorică Literară a Universităţii din Iaşi, această performanţă reprezentînd un caz unic în viaţa universitară românească de pînă azi. De-abia absolvite, cursurile vor fi imediat continuate şi desăvîrşite apoi în străinătate: la Paris (École Pratique des Hautes Études), Berlin şi Leipzig (unde obţine un doctorat în filozofie în 1893). În anul următor devine profesor la Universitatea din Bucureşti, din anul 1897 este ales membru corespondent al Academiei Române iar din 1910, devine membru titular. A scris în șapte limbi şi a vorbit în 16 („Eu nu am învăţat a ceti şi a scrie. Acestea sunt lucruri care mi-au venit de la sine”, avea să noteze mai tîrziu în celebra sa autobiografie****). Biblioteca sa, „Biserica celor 80.000 de glasuri” - cum îi plăcea să o numească - număra peste 80.000 de volume, de altfel ea fiind donatǎ Bibliotecii Academiei Române încă din timpul vieţii profesorului.
Prestigiul său în mediul academic şi universitar era legat în mod indestructibil de activitatea sa exemplară, în special ca istoric, procupat preponderent de istoria poporului român şi, în general, aceea de cercetător al culturii naţionale şi a istoriei ei. Devine doctor honoris causa al unor importante universităţi, în acelaşi timp el fiind ales membru al unor academii şi instituţii ştiinţifice şi culturale de primă mînă de pe cîteva continente. Valorificîndu-şi plenar excepţionala vocaţie de ctitor de şcoală, N. Iorga înfiinţează o serie de aşezămite cultural-ştiinţifice, precum „Fundaţia Iorga”, „Universitatea Populară de la Vălenii de Munte”, „Şcoala Română” de la Fontenay-aux-Rosses sau „Casa Romena” din Veneţia. (va urma)

Bogdan-Lucian Stoicescu

* Titlul articolului reproduce primul vers al poemului „Brad bătrîn”, scris de savant cu foarte puţin timp înainte să fie asasinat. „Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ Şi-atuncea din pădurea sumbră / Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu?”
** Conform aprecierilor academicianul Dan Berindei, Iorga este autorul a peste 25.000 de articole şi a 1250 de volume. În lucrarea „Din luminile veacului”, reputatul critic și istoric literar Edgar Papu amintea că Nicolae Iorga este cel „(...) care a scris poate cel mai mult de cînd există scrisul omenesc la toate popoarele lumii, fiind acel exemplu unic de realizare în care un spirit românesc atinge ultimele limite posibile ale excedării umane”.
***La vîrsta la care mulţi copii nu stăpînesc bine alfabetul, viitorul savant era deja un rafinat cunoscător al cronicilor Moldovei ori al fabulelor scriitorului francez Jean-Pierre Claris de Florian sau al „Orientalelor” lui Victor Hugo, precum şi al altor capodopere ale literaturii franceze (pe care le citea în original). Orice volum citit (o carte de 300 de pagini o citea în două ore!) și-l schematiza rapid într-un carnet. Astfel, bucurîndu-se şi de o memorie fabuloasă, el reuşea să reproducă ad litteram largi pasaje din volumul respectiv, chiar şi după 40 de ani!
**** „O viaţă de om, aşa cum a fost”, ed. Minerva, Bucureşti, 1984

Foto: Nicolae Iorga alături de soţia sa, Ecaterina, pe veranda casei lor de la Vălenii de Munte (Prahova)

2011-11-21T12:10:00.009+02:00

In memoriam pr.prof. dr.Constantin Galeriu*

CHIPUL MÎNTUITORULUI IISUS HRISTOS
ÎN GîNDIREA LUI MIHAI EMINESCU**

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu „Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profiunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gîndul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi pe cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimii şi a cugetului său. Încît, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mîntuitorului, făcîndu-se asemenea omului gospodar care scoate din visteria sa , noi şi vechi (Matei 13, 52). Din visteria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a străduit cu har şi prinos, îndemnînd: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gîndire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfîrşitului veacului trecut, sînt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adînc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci cînd nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-a aflat pe lîngă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian(1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curînd, Profesorul Virgil Cândea(2), pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrîuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut Verena...”, „Gelozie”, unde întîlnim termeni şi expresii comune: „nălucire”, „idol”, „împătimire”, „împietrit” „cămaşa tristei inemi”, „ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gîndirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.
În altă parte, versul „A ochilor privire ca mîna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 [de] mîini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mîntuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mîntuitor / Şi Domn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adîncul fiinţei sale, care este cea a neamului, auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.
De aceea ne zicem şi noi ca Titu Maiorescu:Dacă ne-ar întreba cineva: „A fost fericit Eminescu?”, am răspunde : „Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba: „A fost nefericit Eminescu?”, am răspunde cu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plîngerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie.
Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrîuririle duhului timpului său - evocate deja - credinţa profund ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, pînă la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.
Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atît de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizic[e], nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţă / Adîncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”(3).

Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine, conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, cînd „credinţa” a fost înlocuiă cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decît cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi, trist şi rece”, „Noi nu credem în nimic” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mîntuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era[u] vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mîna mea copilă pe-ochiul sînt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”(4). Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern cum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornint şi din orizontul secularizat al timpului său, cînd „gîndirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu[,] Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual - ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipătrit Chipul Celui după care am fost zidiţi - Chipul lui Dumnezeu.
Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”(5). Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el, la marele praznic al M[ă]năstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfînta Fecioară şi Mamă este protectoarea M[ă]năstirii construită de Ştefan cel Mare. În această zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”(6). Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii şi civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Iisus Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. „Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormîntul creştinului pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tînărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: „în calea tuturor răutăţilor”. Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţămîntul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă in 1879(7), atît de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întîi chemat”. Primele versuri: „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sîmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mîine, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe cînd pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Era din rîndul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gîndul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existernţa unui singur Principiu fundamental numit Unul - care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: „Pe cînd erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare[,] Părinte, „Altfel numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc!/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!” Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului...”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mîntuire, / Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În sfânta Liturghie ortodoză există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă sfînta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adîncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adîncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adînc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel. „Iar celui ce cu pietre mă va lovi în faţă, / Îndură-Te, Stăpîne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugăndu-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic.
Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, a morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta-al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tînăr fiind, dar cu o rară maturitate de gîndire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostru - credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectînd neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”(8), publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul e scris pentru marele praznic al Învierii-Paştile, cînd, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormînt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicîndu-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mîine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mîntuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr[,] Hristos Domnul nostru, moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. De aceea orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea găsim germenele vieţii şi rodul împlinirii.
Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune; „Iată, două mii de ani aproape, de cînd biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”(9). Mai mult, poetul, de data aceasta gînditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha - observă Eminescu - viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atîta influenţă, n-au ridicat atîta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blîndului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mîntuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mîndrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerînd de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mîndrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sîmbure de adevăr care dizolvă adînca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bîntuie natura întreagă”(10). Mărturie adînc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mîntuirii Lui prin iubire, este profundă, deplin umană. Toate aşa-zisele înrîuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea : „Calea, Adevărul, Viaţa!” prin iubire.
Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine, acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătînd instinctele şi pornirile pămînteşti din sine”(11). Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale,

şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul - „chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor...în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problmei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine...Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dînd mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”(12). Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclamă Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profund-existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului, are valoarea întregimii existenţei şi vieţii.
Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfînt al harului în care lucrează Semănătoruil divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens; „Dacă sîmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarinenul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”(13). Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu incheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scînteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelatorului nostru nu ni se cer decît în momente excepţionale, nu se cer decît de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”(14).
Dar dacă Eminescu arată o atât de adîncă înţelegere a jerfei, în primul rînd a Mîntuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză. „Şi iarăşi bat la poartă...”evocat pînă acum, şi celălalt poem, poezia „Învierea”(15).
Amândouă răsar din acceşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte-înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881 - „Şi iarăşi bat la portă” - apare lin icoana lui Hristos „ astăzi încă în mormânt, pentru ca mîine să se înalţe din giulgiul alb...” în poemul „Invierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, / Cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica Viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri
Cîntând Aliluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea e ca moartea de tare” (Cîntarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte cînd afirmă „ importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”(16); veşnic renăscînde tocmai în puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gînduri pascale din 1881 : „Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşulor noştri străbuni”(17). Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit :„Cu voi sînt în toate zilele pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostrui a Mîntuitorului şi a mesajului Iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut, atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caracterizat drept „om deplin al culturii româneşti”, Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştină reprezintă fondul adînc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.
Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu” invocarea lui se înalţă în Duhul pînă la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.
În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şir de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posteritşţii acest catren:
Atîta foc, atîta aur
Atîtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!
Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”.
Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sînge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului. „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină”(18).
Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtînd încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cîntecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa[,] la Sfânta Liturghie[,] să fie mereu pomenirea numelui său.

Text stabilit şi prezentare de Bogdan-Lucian Stoicescu

* Parintele Constantin Galeriu s-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău - Răzeşi (judeţul Bacău). A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti. În anul 1973 a devenit doctor în teologie cu teza „Jertfă şi răscumpărare”. Între 1947 şi 1973 a slujit în calitate de preot paroh la biserica „Sf. Vasile” din Ploieşti, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (între anii 1973-1974). Între 1974 şi1977 a fost lector iar între 1977-1991, profesor titular la acelaşi institut. Din 1992 îl găsim profesor consultant şi conducator de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A mai fost profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din Bucureşti, unde a predat istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august - 7 septembrie 1950 şi 16 august 1952 - 26 octombrie 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri religioase şi umanitare. Între 1974 şi 2003, a fost preot parhoh la Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989 a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Romane. Părintele Galeriu a fost preşedinte de onoare al „Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni”, membru in Comisia Naţionala UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al „Asociatiei medical-creştine Christiana”, preşedinte al Editurii „Harisma”, preşedinte al Asociaţiei Sf. Stelian - copiii strazii al Fundatiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Fraţia Ortodoxă Română“. A fost distins, printre altele, cu Premiul Senatului Universităţii din Bucureşti (1942), Diploma de onoare a Societăţii Academice „Titu Maiorescu” (1993) şi a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti (1992). A avut o susţinută activitate publicistică, textele sale apărînd în publicaţii româneşti şi din străinătate. A fost şî autorul unor volume precum „Jertfă şi răscumpărare” (1973), „Paştele în viziunea ortodoxă” (1989), „Tâlcuiri la rugăciunea Tatăl Nostru şi la Cartea celor Nouă Fericiri” (1990). A fost căsătorit şi a avut patru fii. A trecut la cele veşnice în 10 august 2003.

Petre Ţuţea
„Părintele Galeriu cînd vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc... Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şî unul sare şi îmi zice admirativ: Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă cred genial, era gata să mă supăr... Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!”

** În „Studii Teologice”, seria a II-a, nr.1, ian.-feb. 1991, an XLIII, p. 45-54

Note
1. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc. Studii şi cercetări bibliologice, nr.1, Bucureşti, 1955, pag. 132-133
2. Virgil Cândea, Glosse la "Fereştile Gîndirii", Almanah 1989 editat de Parohia Ortodoxă din Viena, pag. 45-50
3. Răsari asupra mea..., în vol. Poezii de Mihai Eminescu, ediţie îngrijită de Perpessicius, ESPLA, Bucureşti, 1958, pag. 489
4. Dumnezeu şi om, ibidem, pag. 348
5. Colinde, colinde!, ibidem, pag.486
6. M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 32
7. Rugăciunea unui dac, ibidem, pag. 92
8. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 134-135
9. Ibidem.
10. Ibidem.
11. Ibidem.
12. Ibidem.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
15. Învierea, în vol. Poezii de M. Eminescu, ediţie îngrijită de Perpessicius ESPLA, Bucureşti, 1958, pag. 486. O analiză mai profundă a poeziei Odă (în metru antic) dezvăluie aceeaşi viziune a devenirii prin acest ritm existenţial: moarte-înviere.
16. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 134-135
17. Idem ibidem, Opere.
18. Cf. Arhim. B.V.Anania, Ipostaze lirice eminesciene, în „Telegraful Român”, nr. 21-22 şi 23-24, 1989,

2011-11-07T22:45:00.008+02:00

Românii şi monarhia *

„Valoarea regalităţii stă deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile. Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”
Mihai I, Rege al României

Îmi încheiam rîndurile postării anterioare punîndu-mi o întrebare: fǎrǎ monarhie, noi românii, am fi avut, oare, istorie? Eram motivat în demersul meu de faptul că, în ultima vreme, în mass-media dar şi în rîndul societăţii civile, s-a dezbătut cu dîrzenie „spinoasa” problemǎ a monarhiei românești şi eventualităţii (re)instaurării ei, încercîndu-se oferirea unor rǎspunsuri la cîteva întrebǎri generate, pe de o parte, de un remarcabil eveniment întîmplat recent - sǎrbǎtorirea împlinirii venerabilei vîrste de 90 de ani de cǎtre Regele Mihai I-ul și desfǎșurarea cu acest prilej a unor manifestǎri de o înaltǎ ţinutǎ, culminînd cu excepţionalul discurs ţinut de Majestatea Sa, în ziua de 25 octombrie, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului ţǎrii) iar pe de alta, de declaraţiile frizînd imbecilitatea, dublate de comportamente absolut schizoide, ale unor așa-ziși politicieni și demnitari ai statului, în frunte cu însuși președintele ţǎrii. Întrebǎri care, inevitabil, au gravitat în mod explicit în jurul conceptului de monarhie constituţionalǎ (ce a însemnat ea pentru România, dacă mai poate reprezenta ea astǎzi o alternativǎ autenticǎ la actuala guvernare pentru a scoate ţara din marasmul în care s-a prǎbușit și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, dacǎ mai reprezintǎ ea o instituţie autenticǎ sau este demult perimatǎ) în dorinţa evidentǎ de a înlǎtura vǎlul de minciuni aşternut, timp de peste 40 de ani. de deşănţata propagandă securisto-comunistǎ de pe aceastǎ importantǎ perioadǎ a istoriei noastre moderne și de a lǎmuri controversata problemǎ a viabilităţii monarhiei pentru România la acest început de mileniu. Au curs rîuri de cernealǎ, a vuit internetul, au avut loc dezbateri zile-n șir pe mai toate posturile radio-tv, în care tot felul de neica nimeni şi ambuscaţi (excepţiile fiind rare dar atunci cînd s-au întîmplat, au fost salutare!) au molfǎit într-un asemenea hal subiectul, încît jalnicele prestaţii ale acestor fanfaroni m-au convnis pe deplin cǎ geniala vorbǎ a lui Petre Ţuţea, cum cǎ aflatul în treabǎ la români a devenit o nesmintitǎ metodǎ de lucru, e cum nu se poate mai valabilǎ și extrem de actualǎ.

Răspunsul la această întrebare (pe care eu, unul, mi l-am dat fără ezitare) ar trebui să fie unul singur pentru orice român a cărui gîndire şi mod de a percepe realitatea n-au devenit atît de mioape încît el să poată accepta o altă soluţie de ieşire din fundătura în care a fost adusă ţara, în afara acestei tradiţionale forme de guvernămînt**. Aşadar, am convingerea că dacă monarhia a însemnat totul întru devenirea României pînă la 1947 şi în continuare, rostul şi importanţa ei pentru această ţară au rămas absolut neştirbite. Bref, e limpede pentru oricine faptul că românii (sau, mă rog, aceia dintre ei care încă mai simt că aparţin acestei naţii),fără monarhie n-ar fi avut istorie, deci n-ar fi existat. Din foarte multe considerente care astăzi, mai mult decît oricînd, pot fi sesizate de orice individ cu fler, educaţie şi bun simţ (şi fără ca neapărat să aibă cunoştinţe vaste de istorie sau politică), cu ochiul liber, cum se spune, prin simpla comparaţie cu ceea ce s-a întîmplat în celelate regimuri (cel de dinainte de 1989 şi cele care i-au urmat) şi care au adus azi România în sapă de lemn.

„Regimul monarhiei constituţionale a creat cadrul celei mai rapide dezvoltări a naţiunii pe plan economic, cultural şi general de civilizaţie din întreaga istorie românească. În acest cadru, care a solidarizat energiile naţionale în problemele majore ale politicii externe, s-a înfăptuit independenţa, a fost proclamat Regatul României, adică afirmarea şi recunoaşterea internatională a independenţei şi s-a realizat intregirea naţională” afirma, pe bună dreptate, academicianul Şerban Papacostea.

Dacă nici aceste rînduri cu valoare de simbol nu sînt destul de convingătoare pentru acei „gînditori” republicani neo-stahanovişti care continuă, făcînd spume la gură, să conteste plini de vehemenţă modernitatea sistemului monarhic ca formă de guvernămînt pentru România şi că aceasta n-ar mai corespunde, chipurile, „exigenţelor democraţiei” (fără însă a pomeni măcar una dintre aceste „exigenţe”) secolului al XXI-lea, aducînd în sprijinul afirmaţiilor lor argumente atît de şubrede şi şchioape, încît pledoariile lor doar au orbecăit jalnic, le reamintesc doar faptul că, aşa cum în cele mai dezvoltate şi civilizate state europene ca şi de aiurea (exemplul Japoniei este notoriu el nemaiavînd nevoie de nici o prezentare)forma de guvernămînt este monarhia constituţională, nu văd de ce în România aceasta ar fi perimată şi, deci, inadecvată. Exemplul Regatului Spaniei, bunăoară, mi se pare edificator: după căderea regimului dictatorial al generalului Francisco Franco (în 1975), s-a ajuns - prin reconciliere naţională şi recurs la dinastia regală a Bourbonilor - la o monarhie constitutională începînd cu 1978. Cred că problema noastră, a românilor secolului al XXI-lea, constă, de fapt, în absenţa totală a solidarităţii, consensului şi voinţei naţionale şi nu a perimării, în vreun fel sau altul, a instituţiei noastre monarhice…

S-au văzut, de altfel, „realizărili” republicii „populare” şi apoi „socialiste” de după 1947 şi pînă în 1989, cum, de altfel, se pot observa şi cele ale prezentei republici. Însă tragic este faptul că actualii noştri diriguitori („politicieni”, „tehnocraţi” „înalţi funcţionari” ş.a.m.d.) - în marea lor majoritate o şleahtă analfabetă de puşlamale penale şi arivişti de profesie, a căror unică preocupare este căpătuirea prin orice căi şi cu orice mijloace - nu au nici cea mai mică legătură cu extraordinarii noştri oameni de stat din perioada în care Bucureştiului i se spunea, la modul cel mai flatatnt cu putinţă, „Micul Paris” şi cînd înfăptuirile monarhiei constituţionale şi avantajele pe care ea le-a adus poporului român pe plan intern şi, deopotrivă, extern, cu alte cuvinte, necesitatea acestui regim a fost înţeleasă profund şi complet de această generaţie de patrioţi luminaţi. S-a spus zilele acestea de către inşi cu creierul odihnit cum că republica – în ceea ce ne priveşte, clocită în laboartoarele Kremlinului, apoi importată şi „implementată” cu otuzbirul, împotriva firii, de activişti-avortoni ale căror fantome bîntuie şi astăzi, fără absolut nici o noimă şi cu pierderi greu cuantificabile pentru ţară – a reprezentat/reprezintă o formă de guvernămînt raţională. Atît de raţională încît vedem şi astăzi cam ce „valori” generează ea: ambiţii idioate şi deşarte, parvenitism exacerbat devenit politică de stat, cumetrii, fripturism şi pungăşii la drumul mare, precum şi o gamă atît de vastă, variată şi „originală” de şarlatanii, încît tu, ca om zdravăn la cap, te miri, justificat, cum de nu li se pun cîrcei la muşchii gîndirii de atîta efort!

„Res publica” înseamnă „treburile publice”. Aşa-zisele forme de guvernămînt republicane prin care a trecut şi trece România, s-au ocupat şi continuă să se ocupe de cu totul alte lucruri, lăsînd de izbelişte treburile publice. În timp ce monarhia românească s-a îngrijit de aceste treburi publice zidind, republicile năpîrlite de după ea au năruit şi continuă s-o facă. „Se va mira posteritatea şi ne va stigmatiza pe noi toţi, cei de astăzi, că, atunci cînd există Regele Mihai, cu experienţa, cu autoritatea, cu inteligenţa, cu dezinteresarea, cu onoarea, cu prestanţa sa, cu relaţiile lui convingătoare în lume, ne cîcîim între toţi aceşti candidaţi de mascaradă şi de grotesc. Revenirea lui Mihai pe tron este singura cale ca să obţinem ceea ce nu avem: credibilitate şi credibilitate economică şi siguranţa că nu vom luneca în cine ştie ce altă orientare...”, scria Alexandru Paleologu.

„Dintre toate aşezările constituţionale, monarhia este cea care asigură mai multă linişte unei ţări prin continuitatea ei. Se fereşte astfel Statul de zguduiri. Se asigură mersul neîntrerupt al treburilor publice şi al propăşirii naţionale. Căpetenia Statului nu este, ca în alte orînduiri, o pradă a tuturor ambiţiilor; ea se găseşte pusă deasupra luptelor politice şi a patimilor lor.

Istoria noastră este pildă a luptelor neîncetate pentru alegerea domnilor, lupte care îndreptăţiseră înţelepciunea populară să spună „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Regimul monarhic ereditar, înlăturînd sistemul electiv, a încheiat, în 1866, frămîntările care au ţinut slăbite şi despărţite ambele Principate.

Regimul monarhic constituţional, scoţînd conducerea Statului din vâltoarea luptelor politice, pentru a o aşaza pe planul superior al intereselor naţionale, a asigurat României pacea şi propăşirea care au dus-o la mărirea de azi.”
Ion I. C. Brătianu (4 ianuarie 1926)

Aşadar, ne revine misiunea istorică de a-l (re)aşeza pe Regele nostru acolo unde-i este locul, acum, în ceasul al 12-lea, pentru că numai Majestatea Sa este persoana providenţială şi nepereche de care Ţara are nevoie. Pînă nu va fi prea tîrziu.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Conform „Dicţionarului Explicativ al Limbii Române” (DEX), monarhia şi formele ei de manifestare au urmǎtoarele definiţii: 1. Formă de guvernământ în care puterea supremă aparține unei singure persoane (rege, împărat, țar, șah etc.) și se transmite, de obicei, ereditar. Monarhie absolută = formă de conducere a statului bazată pe puterea nelimitată a monarhului. Monarhie constituțională = formă de conducere a statului monarhic în care prerogativele monarhului sunt limitate prin constituție. 2. Stat care are ca formă de guvernământ monarhia. Etimologic, substantivul este rezultatul alǎturǎrii cuvintelor grecești „monos” (singur) și„arkhein” (a comanda). De-a lungul timpului, monarhia a evoluat de la forma ei absolutistǎ – ca singurǎ sursǎ de emitere a legilor și pilon fundamental al administraţiei – la cea constituţionalǎ, prezentă în majoritatea statelor contemporane, în care suveranul (monarhul) devine, practic, un adevărat arbitru pe eşichierul luptei politice și parlamentare.

** România, începînd cu 10 mai 1881 (cînd Alteţa Sa Regală, Pricipele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, devine Rege al României şi şef al statului, sub titulatura de Carol I şi pînǎ la 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I), a avut ca formǎ de guvernǎmînt monarhia constituţionalǎ, Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România de pînă la 1947 era aceea că regele conduce însă nu guvernează.

2011-10-27T13:06:00.009+03:00

„Să ne trăieşti întru mulţi ani,
Măria Ta!!”

Cred că aveam vreo 7-8 ani, nu mai mult şi-mi amintesc cum bunicul, de 10 mai, 25 octombrie şi 8 noiembrie (aceste date mi s-au întipărit în memorie pentru că el le încercuia, an de an, cu roşu pe calendarul creştin-ortodox lipit pe perete, sub icoana cu candelă), punea la fotografia în „sepia” a Regelui (care îl înfăţişa pe Majestatea Sa, Regele Mihai I, tînăr, costumat în uniformă militară de gală, fotografie înrămată şi aşezată la loc de cinste, lîngă icoana a cărei flăcăruie nu se stingea niciodată) o mică eşarfă tricoloră, în fiecare an, alta... Apoi, lua o poziţie marţială şi, pus la şapte ace, îmbrăcat fiind cu hainele lui de sărbătoare cele mai bune, spilcuit, proaspăt bărbierit şi pomădat, avînd în mînă un pahar de cristal cu picior, plin pe jumătate cu un vin gălbui ("Busuioacă de Bohotin", aveam să aflu eu mult mai tîrziu, de la bunica, un vin care-l costa bani grei şi pe care îl bea doar el, la prilejuri deosebite) şi, cu faţa către fotografia lui Vodă, zicea cu glas tunător: „Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta!” Apoi, dintr-o răsuflare, golea paharul ăla cu vin. Eu stăteam smirnă lîngă el, abia răsuflînd, în poziţie de „drepţi”, cu mîinile lipite la o vipuşcă imaginară a pantalonilor (îmbrăcat „cuviincios” şi instruit de însuşi bunicul) şi îl priveam de jos în sus, emoţionat la culme. Odată ceremonialul încheiat, bunicul îşi aprindea o ţigară din foiţă, pe care şi-o răsucea singur dintr-un tutun blond, aromat (pe care-l ţinea într-o tabacheră de argint) şi, învăluit în nori groşi de fum albăstrui-parfumat, îmi spunea poveşti fabuloase cu regi şi voievozi, începind cu Burebista şi terminînd cu Regele Mihai I (care poveşti, dacă mă gîndesc eu bine acum, cred că erau „adaptate” de el pentru a le înţelege eu). Tîlcul unora dintre aceste poveşti îl pricepeam de bine de rău, cu mintea mea de atunci însă pe al altora, aveam să-l pricep mult mai tîrziu. Ce-am reţinut cu străşnicie eu, ţincul care eram atunci, a fost că noi, românii, am avut regi de cînd ne ştim iar faptul că atunci, în anii ’60, nu mai aveam era o tragedie de neînchipuit, neplăcută la culme pentru cei mari. printre care se prenumărau şi bunicii mei. De altfel, bunicul, ori de cite ori avea prilejul, îi spunea bunicii pe un ton plin de siguranţă şi extrem de sobru însă cu o anume linişte în glas, că vor veni americanii, nu ne vor lăsa ei pe noi de izbelişte şi că Regele nostru va fi iar la „cîrma ţării”, adică acolo de unde l-au alungat cu samavolnicie „păcătoşii de bolşevici”. Nu prea înţelegeam eu în acei ani de unde şi de ce să vină americanii şi ce legătură era între aceşti americani şi Regele nostru. Cum nici despre „păcătoşii de bolşevici” nu prea ştiam eu mare lucru, decît că erau ruşi şi că nu-i iubea nimeni din jurul meu şi că bunicul îi înjura de mama focului, gospodăreşte, birjăreşte ori de cite ori aducea vorba despre ei. L-am întrebat eu o dată despre toate acestea dar mi-a spus că nu sînt treburi pentru copii şi că o să aflu mai multe cînd o să mă fac mare. Nu-mi spunea decît că bolşevicii şi comuniştii sînt cei mai mari duşmani ai Regelui nostru şi că-s doar o şleahtă de hoţi, de proşti şi de depravaţi şi că dacă ţara nu va fi condusă iar de Rege, va fi vai şi-amar de soarta noastră! Drept pentru care, eu, încă de atunci, am considerat ca aşa e normal şi bine, să fim conduşi de un rege iar ţara noastră să se numească regat şi nu republică. Poate de aceea n-am înţeles eu nici pînă în ziua de azi sintagma „a fi sau a nu fi monarhist/regalist”. Cum vine treaba asta? Ca şi cum am fi membri ai unui partid oarecare sau ai unor secte??? Căpătasem covingerea (insuflată de bunicul, evident şi cu care am rămas pînă în ziua de azi) că toţi românii, dar absolut toţi trebuie să fie de partea Regelui nostru cel drept şi bun. Mai cu seamă pentru că Regele, aşa cum îmi mai spunea apăsat bunicul, e „unsul lui Dumnezeu pe pămînt” şi trebuie respectat ca atare, pentru că tocmai de aceea, după Bunul Dumnezeu, continua el, „Regele este mult mai important decît toţi sfinţii ăia pe care-i vezi tu în calendar, drept pentru care el trebuie să fie persoana de cea mai mare însemnătate din viaţa oricărui bun român, pentru că el, dincolo că e trimisul lui Dumnezeu pe pămînt, mai inseamă şi altceva: el e însuşi Patria”… Aşadar, toţi românii care cred în Dumnezeu, imediat după El, trebuie sa creadă în Regele lor… Apoi, vin toate celelalte…

Avea dreptate bunicul: Nihil Sine Deo – Nihil Sine Rex…

Şi, în ciuda trecerii anilor şi a plecării bunicului în lumea celor drepţi, această convingere nepreţuită mi s-a înrǎdǎcinat parcǎ tot mai adînc în suflet. Și care convingere, iatǎ, în aceste zile, mi s-a confirmat, o dată în plus. Ca și cum ar mai fi fost nevoie…

Cred că bunicul meu, acolo pe unde o fi, e, în sfirşit, fericit… Drept pentru care, voi încheia, nu înainte de a repeta și eu urarea bunicului, așa precum o spunea dumnealui în urmă cu mult timp: „Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta!”

© Bogdan-Lucian Stoicescu

p.s. În ultima vreme, pe toate canalele mass-media (și nu numai) se dezbate cu cerbicie „spinoasa” problemǎ a monarhiei românești, încercîndu-se oferirea unor rǎspunsuri la cîteva întrebǎri, generate acestea, pe de o parte, de un remarcabil eveniment întîmplat în urmǎ cu doar cîteva zile (sǎbǎtorirea împlinirii venerabilei vîrste de 90 de ani de cǎtre Regele Mihai I-ul al României și desfǎșurarea unor manifestǎri de o înaltǎ ţinutǎ dedicate acestui eveniment, culminînd cu discursul ţinut de Majestatea Sa, în ziua de 25 octombrie, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului ţǎrii) iar pe de alta, de declaraţiile frizînd imbecilitatea dublate de comportamente absolut schizoide, ale unor așa-ziși politicieni și demnitari ai statului, în frunte cu însuși președintele ţǎrii. Întrebǎri care, în marea lor majoritate, au gravitat în jurul conceptului de monarhie constituţionalǎ (ce a însemnat ea pentru România, mai poate reprezenta ea astǎzi o alternativǎ autenticǎ la actuala guvernare pentru a scoate ţara din marasmul în care s-a prǎbușit și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, dacǎ mai reprezintǎ ea o instituţie de autenticǎ sau este demult perimatǎ) în dorinţa evidentǎ de a înlǎtura vǎlul de minciuni create mai bine de 40 de ani de propaganda securisto-comunistǎ vizavi de aceastǎ importantǎ etapǎ a istoriei noastre moderne și de a lǎmuri controversata problemǎ privind viabilitatea monarhiei la acest început de mileniu. Au curs rîuri de cernealǎ, a vuit internetul, au avut loc dezbateri zile-n șir pe mai toate posturile radio-tv, în care tot felul de neica nimeni au molfǎit într-un asemenea hal subiectul (excepţiile au fost rarisime!), încît m-au convnis pe deplin cǎ geniala vorbǎ a lui Petre Ţuţea, cum cǎ aflatul în treabǎ la români a devenit o imbatabilǎ metodǎ de lucru, e cum nu se poate mai valabilǎ și cît se poate de actualǎ. Toatǎ aceastǎ sarabandǎ infernalǎ, a avut asupra mea, în mod absolut natural aș spune, douǎ efecte: unul fast – aducerea în paginǎ a amintirilor despre fiinţa luminoasǎ a bunicul meu - și unul nefast- acela ca într-o postare viitoare, sǎ-mi permit și eu, din acest colţ de blog, sǎ-mi exprim punctele de vedere asupra mult frǎmîntatei probleme. Plecînd însǎ de la o altǎ întrebare: fǎrǎ monarhie, am fi avut, oare, noi românii, istorie?

2011-03-31T18:43:00.005+03:00

„El vine din afara lui însuşi ”*

Trei reliefuri ale minţii îi apar gîndului atunci cînd cuvintele „Nichita Stănescu” plutesc în aroma amintirii.

Primul este în adînca vale a imaginii personale. Chipul său fin, princiar, alcătuia o figură distinsă cu gesturi rare, concentrate, dar niciodată ostentative. Privirea albastră a lui Nichita plutea deasupra întinderii braţelor, deasupra mersului, deasupra degustării. Cuvintele rostite sacadat aveau un timp al primei expresii şi o metaforă ulterioară, explozivă, a înţelesului profound. „Rănit” la „mînă” sau la „picior”, el ştia că acolo „va fi pus un zeu”. Minunate dealuri ale „planetei Nichita” sînt făcute din prezenţa celorlalţi în preajma poetului. De la prietenul meu Traian T. Coşovei la delicate soţie, Dora, de la verbul tandru faţă de sufletul sensibil, contururile celor doi nu pot fi despărţite de atmosfera artistului. Au fost mulţi cei care i-au dat încredere şi forţă – genialul plastician Sorin Dumitrescu se alătură în amintirea mea interpretului dramatic Florin Zamfirescu, graficianul Mircia Dumitrescu se reliefează alături de dragul său prieten, unicul poet Petre Stoica. Vîrfurile impresiei lăsate de Nichita Stănescu, asemeni unui lanţ muntos înalt, sînt create de versurile sale.

Trei ar fi datele metafizice care mi-au marcat sensibilitatea. În primul rînd, abstractizarea. Poezia, chiar impregnată de metaforele realului, rămîne, încă de la funcţia integratoare pe care o are cuvîntul într-o conştiinţă activă, întreprindere a abstractului. În al doilea rînd, sentimentul. O poezie, cît ar fi de complexă, fără o latură afectivă, este asemeni unui interpret frumos, cu orchestră admirabilă, dar fără calităţi muzicale. Al treilea şi ultimul gînd important despre poezie este cultivarea limbii române. Nichita a fost un erou al invenţiei morfologice.

Şi noi, generaţia ’80, am încercat ca figurile noastre de stil, aerul nonconformist, ironia, citadinismul şi intelectualitatea să ducă mai departe expresivitatea graiului, să ofere o cale atît spre sentimentele care ne-au vizitat sufletul, cît şi spre o modalitate, specifică epocii noastre, de cunoaştere a condiţiei umane.
Ion Stratan

*Acest text este, aşa cum deseori mi-a mărturisit Nino, ultimul pe care avea să-l mai scrie despre Nichita Stănescu, în luna martie a anului 2003 şi pe care, apoi, l-a încredinţat spre publicare revistei ploieştene ateLier 21. De atunci, ori de cite ori, noi, prietenii aflaţi în jurul său, îl întrebam dacă nu cumva are de gînd să mai comită şi alte rînduri despre declaratul său maestru într-ale poeziei, Nino ne răspundea invariabil, cu un zîmbet trist în colţul buzelor: „Aş vrea să fiu lăsat să mă doar gîndesc la Domnia Sa…”. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întîmple…

În fotografie: Ion Stratan împreună cu Nichita Stănescu, în 31 martie 1983, cînd poetul împlinea 50 de ani. Nino îi dăruise poetului o cămaşă de soldat pe care acesta o şi îmbrăcase. Coincidenţă sau nu, peste exact 20 de ani, tot în martie, Nino avea să aştearnă pe hîrtie ultimul său text (pe patru pagini albe, format A5, scrise pe o singură faţă: alăturat este facsimilul primei pagini) despre Nichita Stănescu.
Bogdan Stoicescu

2010-06-24T15:18:00.002+03:00

Remember Jack Kerouac (1922-1969) – de 40 de ani pe un alt drum...

De la Jack Kerouac la Ti-Jean Kerouac (II)*

 Se spune că n-aţi scris niciodată pe foi ci doar pe suluri de hîrtie(1.
Mai faci schimbări… Da, suluri… astea-s... oh... pentru a preveni... cum îi spune ăsteia?
 Pentru a evita.
… pentru a evita întoarcerea paginii. Iei un sul mare şi scrii fără întrerupere. O poţi face cu ochii închişi. Ţii minte tot astfel... pe cînd paginile... ştersăturile...
 Cu "On the Road", aţi devenit, aşa cum spuneam la început…
Jean-Jaques Rousseau scria în felul ăsta…
 Însă nu cu maşina de scris!
Nu însă scria repede, repede, repede, repede, fără să scoată o vorbă. Şi Rabelais la fel, François Rabelais, Shakespeare, e ştiut...
 Cu aceste cărţi... "On the Road" a fost scris astfel, dintr-o suflare, în trei săptămîni?
"Big Sur" la fel, "Dharma Burns" aşişderea...
 Însă primul care v-a adus succesul, "On the Road", prin care aţi devenit fondatorul "Beat Generation"(2. Ce înseamnă "Beat Generation" pentru dumneavoastră? Pentru că acum…
Mai întîi a fost "Lost Generation"(3 din 1920, apoi au fost anii 1945-‘50 cînd se spunea: cum se numeşte asta? Cum se numeşte asta?
 Însă dvs aţi inventat termenul ăsta, "Beat Generation"…
Am auzit cîţiva oameni de treabă din Sud zicînd asta … nişte negri bătrîni… "beat"… în sudul Americii.
 Cu sensul de distrus, de învins...
Da, săracii. Apoi am fost în mica biserică “Jeanne d’Arc”. Deodată... ah... am spus “beat”- beate…
 Beatitudine...
Da.
 Cu alt sens, deci...
Beato în italiană; béatifique(4 în franceză...
 Mai există încă şi sensul de beat(5 din jazz...
Da, în afară de asta (dă din braţe ca şi cum ar vîsli), în afară de asta (imită vîslitul la canoe) – o canoe – apoi în orchestra de jazz, acel drum(6. Nu e important, numele nu e important. Copiii sînt importanţi!
 Ziceţi că numele nu e important dar aţi refuzat de-a fi numit beatnik(7. Nu sînteţi un beatnik?
Beatnik… e un termen…oh… aveţi un cuvînt frumos în franceză pentru acesta: dégrinateur(8??? Degrinating...Ceva de genul acesta... Nu ştiu...
 Poate peiorativ...
Da, peiorativ!
 E un cuvînt frumos...
Inventat după Sputnik(9, pentru a avea aerul micilor idealişti americani care se bucură de independenţă. Ei au aerul de-a fi spioni ruşi, nik, beatnik, sputnik, vietnik, peacenik...
 Pe scurt, ceea ce vreţi să spuneţi, e că plecînd de la mişcarea "Beat Generation", care era o mişcare literară şi în acelaşi timp una poetică...
Politică?
 Poetică.
Mai puţin literară, mai mult poetică...
 Dar există şi proză, deasemenea şi versuri...
Da, da…
 Da, proză şi versuri... Plecînd de la această mişcare centrală, care era literară, să zicem, au apărut şi cei care au parazitat-o, oameni care doar aparent făceau parte din ea...
“Boemienii”(10... “Boemienii” aştia au venit cu bărbile şi-n sandalele lor. Stăteau cu noi nopţile, căscau gura, ardeau gazul, nu făceau absolut nimic util. Nici măcar nu lucrau. În timp ce io munceam, scriam... Aveam tot felul de job-uri... Odată am fost chiar şi jurnalist...
 A, da?
Eram supărat din cauza lor în urmă cu zece ani. Apoi au început să apară tinerii care-şi ziceau "New Generation", "Action Generation", "Love Generation", "LSD Generation"… Erau nişte copii de 18-19 ani, nu prea ştiam ce vor şi io eram destul de bătrîn pentru a le fi duhovnic acolo (rîsete)... Doar ‘s trecut de 45 de ani...
 Diavolul se face schimnic acolo!
Ce? Ce vrei spui? ... (rîsete)... Să devin schimnic acolo...
 Acum cînd aţi împlinit deja 45 de ani şi-i priviţi pe cei tineri şi spuneţi...
Vreau să spun că tinerii sînt finuţi, ei caută altceva(11...
 Dar dacă aţi avea 20 de ani astăzi, oare aţi face aceleaşi lucruri pe care le-aţi făcut?
Dar deja le-am făcut, pentru Dumnezeu...
 O ultimă întrebare pentru treizeci de secunde: ce gîndeşte Jack Kerouac despre Jack Kerouac?
Ce vreţi să spuneţi cu asta? Ah! Io despre mine? Ştiu că-s un scriitor valabil, poate chiar un mare scriitor... Şi un om curajos... Însă ceea ce ştiu să fac foarte bine e să scriu poveşti. Asta-i tot!
 Bine, sper să scrieţi în continuare pentru plăcerea tuturor. Şi vă mulţumesc enorm pentru că aţi venit să ne acordaţi acest interviu, domnule Kerouac.
E-n perfectă regulă.

©Radio-Canada 1967

*
Interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) a cărui ultimă parte o public acum (apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995, pp. 100-103), a fost luat de Fernand Séguin de la Radio-Canada, care l-a invitat pe scriitor la emisiunea sa de televiziune "Le sel de la semaine",în anul 1967.

Note

1.sul de hîrtie – “a single scroll of paper”. Truman Capote, care îi datorează mult lui Kerouac, în mod deosebit în ceea ce priveşte tehnicile Noului Jurnalism (New Journalism), puse în practică în romanul său Cu sînge rece, are o remarcă mai degrabă perfidă, pentru a-l stigmatize pe autorul lui On the Road: “Nu e un scriitor, e o maşină de scris” (în Open End,o emisiune de David Susskind)

2. Beat Generation; beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac.
Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific(cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder),care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai - în deceniile următoare.

3. Lost Generation – Ezra Weston Loomis Pound (1885-1972) – poet, muzician, critic literar şi traducător american, membru al mişcării moderniste de la începutul anilor ’20, supranumită şi Generaţia pierdută.

4. béatifique – acest aspect, cvasi-mistic, se dovedeşte a fi extrem de important pentru Kerouac, el constituind deseori motivul unor altercaţii cu Alen Ginsberg, de exemplu. Felul de a fi al lui Kerouac, pudic şi janseist (ca formă clasică a catolicismului canadiano-francez), îl predispune la a experimenta un anumit tip de iluminare, nu întotdeauna precum cel generat de alcool. El consideră bucuros “mişcarea beat” ca fiind una paşnică, angelică, în maniera lui Rimbaud sau a lui Dylan Thomas şi nu una radicală, de negare (nihilistă), aşa cum Ginsberg şi adepţii lui ar fi vrut să fie. Către sfîrşitul vieţii sale (Kerouac avea să moară în 1969), el îl va apostrofa pe Ginsberg, supranumindu-l “profetul gurilor de canal”. Îl va blama şi pe Ferlinghetti, pe care-l va acuza că a îndemnat la revoltă folosindu-se de “mişcarea beat”, ba chiar că a încercat să producă un fel de insurecţie prin ”cuvinte pe care nu io le-am folosit, fiind catolic”… El îi viza prin aceasta şi pe liberalii stîngişti ca şi pe anarhişti. A se vedea răspunsurile sale din interviu: nu-i avea la inimă deloc pe “boemieni”, ţinîndu-se deoparte de acţiunile lor, nefiind, aşa cum însuşi măturiseşte, “un tip curajos”. Însă de ce Ferlinghetti?... Poet “populist” (referire la mişcarea populistă a narodnicilor ruşi), editor al lui Howl , poemul-manifest al lui Ginsberg, iniţiator, alături de alţii, ai “Free Speech Mouvement” de la Berkeley, iniţiator al poeticii jazzului, etc. etc. …Ferlinghetti făcea parte dintr-un grup anarhist, animat de poetul Kenneth Rexroth.

5. beat – Bătaie. Componentă a măsurii. Fiecare din timpii unei măsuri. Timpii 2 şi 4 ai măsurii de 4/4 se numesc after-beats, off-beats, back-beats sau up-beats. Primul timp se numeşte down-beat. Basul sau tuba execută two-beats atunci cînd marchează timpii 1 şi 3 ai măsurii (two beat ca în stilul New Orleans) şi four-beats atunci cînd se accentuează toţi cei patru timpi (four beat ca în stilul swing). În be-bop, de obicei, expoziţia temei şi repriza se interpretează în two-beats, iar chorusurile de improvizaţie, în four-beats. În rhythm and blues se accentuează timpii slabi, 2 şi 4 (after beat). A se vedea şî Johnny Botta, Glosar al termenilor de jazz, ed. Brumar, Timişoara, 2008 şi Adrian Andrieş, Dicţionar de jazz, ed. Tehnică, Bucureşti, 1998 (n.t.)
6. drum – tobă; instrument de percuţie confecţionat dintr-un cilindru de lemn sau alt material, la capetele căruia sînt întinse una sau două bucăţi de piele naturală (sau sintetică), care sînt lovite cu degetele sau cu două beţe din lemn. Vibraţia astfel obţinută este amplificată de acest cilindru, care face oficiul de cutie de rezonanţă. Timbrul poate fi modificat prin folosirea unor alte materiale pentru construcţia cilindrului (metal, plastic etc.). Alăturate unor cinele (sau talgere) toba formează setul de percuţii al unei orchestre. Un set de tobe, cunoscut şi sub denumirea de baterie este acţionat de un singur instrumentist (baterist). Tobele sunt printre primele tipuri de instrumente muzicale create de om. Tobele cu acordaj au fost inventate de egipteni (sec al XI-lea î. Hr.)în China ele apărînd în secolul al II-lea î.Hr.
7. beatnik – termen folosit de mass-media americană în anii ’50 -’60, prin care astfel erau numiţi adepţii mişcării literare şi culturale "Beat Generation"(a se vedea şi nota 2)

8. dégrinateur – cuvînt inexistent atît in limba franceză cît şi în engleză. Kerouac, confuz în acest moment al interviului, se gîndea, probabil, la cei care iau în derîdere pe cei numiţi beatnici, denigrîndu-i chiar.
9. Sputnik – Спутник în limba rusă în original, "satelit" sau "tovarăş de călătorie". Programul Sputnik a reprezentat o serie de misiuni spaţiale fără oameni la bord, lansat de Uniunea Sovietică la sfârşitul deceniului al şaselea al secolului trecut, având drept scop demonstrarea viabilităţii şi importanţei sateliţilor artificiali. Sputnik 1 a fost primul satelit artificial din lume, lansat pe 5 octombrie 1957 cu el începînd, practic, era cuceririi spaţiului cosmic şi intrarea omenirii în epoca spaţială.
10. boemieni – aici cu sensul de boem, artist care duce o existenţă dezordonată, neconformă convenienţelor sociale.

11. Hippies sau prescurtarea Beat-Hippies = Bippies

Traducerea, adaptarea şî notele:
©Bogdan-Lucian Stoicescu

2010-03-04T10:33:00.004+02:00

De la Jack Kerouac la Ti-Jean Kerouac (I)*

Jack Kerouac, născut Jean Louis Lebris de Kerouac,scriitor american provenind dintr-o familie franco-canadiană cu strămoşi bretoni1, nu mai avea de trăit decît doi ani, cînd Fernand Séguin de la Radio-Canada l-a invitat la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine1.
Convorbirea datează din 1967. Ea ne arată un Kerouac în cămaşă, etilic şi morocănos, ruinat fizic, aşezat într-un fotoliu puţin confortabil, în faţa unui public cuminte, ascultînd întunecat povestea vieţii sale, aidoma unei benzi care turuia:
’s născut la Lowell, well, well, well...
‘s născut canadian, bine, bine, bine…2
şi să privească un reportaj despre oraşul său natal.

Înţepenit în acest platou, vădit stînjenit, exprimîndu-se cu dificultate într-o franceză pe care o vorbea la vîrsta de şase ani, pradă tuturor ticurilor sale, Ti-Jean Kerouac, cu lacrimi în ochi cînd îşi amintea despre Mémère, mama sa, părea a fi extrem de emoţionat. (Jean Caron3)

*

Radio Canada: Jack Kerouac, sînteţi celebru în Statele Unite pentru cele 16 volume pe care le-aţi publicat. Sînteţi tradus în 47 de ţări, dacă nu mă înşel…
Da, în 16 limbi…
Pentru canadienii francofoni care vă cunosc, păreţi a fi, mai degrabă un franco-american. Sînteţi născut în Lowell, statul Massachusetts, din părinţi franco-canadieni. Şi înainte de a vorbi despre cariera dvs de scriitor, am dori să aflăm cum a fost copilăria unui franco-american la Lowell. Cum s-a desfăşurat ea, ce fel de famile aveaţi, cum erau mama, tatăl, fraţii, surorile dvs...
În Lowell erau nişte mici cartiere canadiene…
Care formau aşa numita Canadă cea mică?
Nu, era vorba despre cartierele cu locuinţe muncitoreşti... Canada cea mică era doar unul dintre ele... N-am rămas aici. Ne-am mutat pe celălalt mal al rîului4. Părea că sîntem în Canada. Mîncam creton, un tort tradiţional5, învăţam la şcoli bisericeşti... eh...
Parohiale. Cu se ocupa tatăl dvs?
Era tipograf.
Ce tipărea?
Hărţi, pliante săptămînale de propagandă politică, mici ziare de orientare politică cu informaţii despre oraş. Firma se numea “Spotlight Print”. A pierdut-o în 1936...
În timpul inundaţiilor de atunci...
Da, inundaţiile provocate de rîul ieşit din matcă...
Tatăl dvs se numea...
Léo-Alcide Kerouac.
Léo-Alcide Kerouac. Unde se născuse? În provincia Quebec?
Nu… s-a născut la Saint-Hubert, dincolo de Rîul Lupului.
În provincia Quebec!
În Temiscouata.
Aveţi fraţi, surori?
Am avut o soră, Caroline, şi un frate, Gérard. Însă au murit amîndoi!(Se aud rîsete în public)Hei! Ce-i de rîs? El îmi pune întrebările! (Apoi către Fernand Séguin):Scuză-mă!
Apoi aţi urmat cursurile şcolii franceze?
Da, da, Saint - Louis – de – France. N-am vorbit engleza pîn’ la şase ani!
N-aţi vorbit engleza pînă la vîrsta de şase ani!
Mda.
Care va să zică,în familia dvs nu se vorbea engleza?
Se vorbea franceza6 în cabană sau în casă. Da. Era un cartier numai al francezilor: străzile Beaulieu şi Boisvert, apoi mai era un Club. Unde francezi bătrîni jucau cărţi sau biliard. Apoi de Crăciun şi de Anul Nou se făceau plăcinte tradiţionale şi se striga în gura mare! Odată pe an, canadienii din Quebec coborau în sănii trase de cîini, pentru a sărbători. Ştiai asta? La Lowell!
La Lowell?
Mda.
În prima dvs carte...
Acu’ s-a schimbat tot…
S-a schimbat?
Sînt limuzine, Pontiac-uri d-ăstea…
Merg mai iute decît săniile... În prima dvs carte, The Town and the City, povestiţi despre o famile care trăieşte într-un sat pe care îl numiţi Galloway…
E Lowell, e ficţional ăsta, un aranjament ficţional. Acolo însă apar fratele şi sora mea.
Ceea ce povestiţi în lucrarea asta, e despre un fel de unitate, despre armonia care exista în familie, despre rolul protector al mamei... Şi acestea sînt tot ficţiune sau sînt adevărate?
Adevărate.
Chiar sint reale?
Mda. Tatăl meu mă proteja, la fel şi mama.
Cîţi ani aveaţi cînd tatăl dvs a murit?
24.
Mama însă trăieşte.
Da, Gabrielle Lévesque. E simpatică precum o mătură.
Chai aşa? Ce vîrstă are?
Cîntă vechi melodii.“Aşezată lingă căţeluşul meu / Ce frumuseţe / Scumpule, cîtă frumuseţe...”
V-aţi reîntors la Lowell. Acolo eu am trecut sub tăcere cariera dvs prodigioasă. O să revenim imediat la asta. Vă voi vorbi imediat despre Lowell. Acum tot acolo locuiţi?
Da, tot timpul.
Ce vă atrage acolo mai mult decît la New York sau San Francisco?
Poate faptul că îi cunosc pe toţi poliţiştii de acolo! (Rîde)
Cunoaşteţi pe toată lumea, nu numai poliţia, pentru că şi lumea vă cunoaşte.
Soţia mea este grecoaică7 şi toată familia ei e din Lowell.
Da? Şi familia ei e tot de acolo?
O famile barosană, trei sute de greci!(Rîde)
Asta înseamnă că se fac multe plăcinte şi torturi pe acolo de Anul Nou! Oamenii ăştia mai mănîncă aşa ceva acum?
Grecii, nu!
Da’ ce mănîncă?
Plăcintă cu spanac, o specialitate de’a lor!
Şi pentru că tot vorbiţi despre Lowell unde trăiţi acum, echipa noastră a fost acolo şi a înregistrat ceva imagini din oraşul dvs natal, consemnînd totodată şi impresii ale franco-americanilor care încearcă să supravieţuiască acolo.
Bine. Io n-am fost de faţă. Nu-ncepe?

(Se proiectează un reportaj despre oraşul Lowell. Un interior de cafenea. Îl zărim pe jack Kerouac, mai tînăr, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri, cu o ţigară atîrnîndu-i in colţul buzelor, jucînd biliard.)

Acesta este Jack Kerouac din Lowell, alături de cunoscuţii săi, cînd era tînăr. Aş vrea să vorbesc despre un Jack Kerouac, dar despre acela care, în tinereţea sa, părăsea Lowell, acela care avea să călătorească prin Statele Unite, Mexic, Africa – adică despre Jack Kerouac-drumeţul – care prin această carte, On the Road, a devenit celebru. De unde acest gust pentru călătorie?
A fost odată un bătrîn aventurier bretorn. Ba nu, aventuros. Americanii sînt aventuroşi, aventurieri şi independenţi.
Însă dvs aţi fost mai mult decît atît.
Cu prietenul meu irlandez8 alături, da. Ştiţi, povestea lui On the Road nu e aceea a doi beatnici. Este povestea a unui ex-fotbalist american. Cînd spun "ex", mă gîndesc că atunci cînd eram la colegiul Columbia, plecasem din Lowell tocmai pentru asta.
Acolo v-aţi rupt un picior jucînd fotbal.
Da, mi-am rupt un picior. Tipul care conducea limuzina, era un cawboy, da’ unul adevărat... După aia am luat-o la picior prin toată America, după gagici, să muncim, sa ne facem noi prieteni...
Dar şi să scrieţi în timpul ăsta, pentru dvs...
Cum?
Să şi scrieţi deoarece On the Road...
Am scris cînd m-am întors acasă.
Aţi scris primul dvs roman, The Town and the City, în trei ani…
Da.
În timp ce pentru On the Road v-au trebuit trei săptămîni.
Mda. Am descoperit maniera spontană de a scrie… Spontană?
Da, spontană, proza "spontană" a lui Jack Kerouac, asta e.
Cînd începi o poveste, o începi dintr-un loc, apoi o laşi baltă şi începi o altă poveste cu oameni. Te opreşti cumva pentru a şterge, aud? Continui, continui şi iar continui. (va urma)

*
Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Lebris de Kirouac s-a născut la 12.03.1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi (Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuri Mexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison… (Bogdan-Lucian Stoicescu)
(http://genealogie.org/famille/kirouac/PAGUN_FR.htm (L’Association des Familles Kirouac)

Interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) a cărui primă parte o publicăm acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 100-103) şi a fost luat de Fernand Séguin de la Radio-Canada, care l-a invitat pe scriitor la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine,în anul 1967.

NOTE
1.Le Sel de la semaine(Sarea săptămînii); http://archives.radio-canada.ca/arts_culture/litterature/clips/126/
2.În original, în limba franceză, “Je suis né á Lowell, well, well, well.../ Je suis né Canadian, bien, bien, bien…”
3.Jean Caron – profesor de literatură franceză şi de istorie a ideilor în cadrul secţiei de franceză a Universităţii din Odense (Danemarca). A transcris şi adnotat prezentul interviu, pe care puternicul accent în limba franceză al lui Kerouac l-ar fi făcut foarte greu dacă nu chiar imposibil de tradus.
4.Merimack
5.Feluri de mîncare tradiţionale de Crăciun, specifice zonei oraşului Quebec din Canada.
6.Într-un studiu de Warren French (Jack Kerouac, Twayne, Boston, 1986) se face referire la cartea purtînd semnătura lui Tom Clark (Jack Kerouac, Harcourt Brace, San Diego, 1984),care sugerează că franceza vorbită de Kerouac ar fi dialectul “joual”, adică “o formă anglicizată prescurtată şi muzicală a francezei vorbite de locuitorii din St. Lawrence Valley, o regiune din împrejurimile Quebec-ului” (Clark, op. cit., p.3; French, op. cit, p. 129). Nimic mai inexact! “Joual” este identificat la Montreal, ca un dialect oraşenesc, şi nu drept un dialect canadiano-francez, vorbit pe valea fluviului Saint-Laurent, caracterizat pri puritatea sa (a se vedea volumul lui Dennis McNally, Desolated Angel. Jack Kerouac, the Beat Generation and America, Random House, New York, 1979, p. 332). Aceasta puritate se referă la locurile originare care marchează desfaşurarea fluviului Saint-Laurent în Noua-Franţă. Kerouac nu se înşeală! Dialectul canadiano-francez (québécois) este o limbă a copilăriei sale, de densitate emoţională şi de recunoştinţă ontologică, în timp ce americana se rezumă a fi doar un limbaj folosit în scop comercial sau de către mass-media.
7.Stella Sampas
8. Neal Cassady

Traducerea şi adaptarea
©Bogdan-Lucian Stoicescu

2010-03-03T09:52:00.002+02:00

De 40 de ani pe alt drum...

La capătul drumului (III)*

de Joyce Carol Oates1

Pentru un artist a cărui operă
cîştigă în forţă şi în autoritate lăuntrică, un eşec poate fi întremător; în schimb, succesul şi în mod deosebit unul prematur, poate avea efecte devastatoare. Obişnuit de la început cu vicisitudinile şi cu tovărăşia unei existenţe literare marginale, brusc, după publicarea romanului On The Road ,eşafodajul existenţial al lui Kerouac a început să se fisureze. Iar canonizarea lui drept vîrf de lance al Generaţiei Beat, a avut darul să-i confere o identitate indelebilă, care avea să-l urmărească pînă dincolo de mormînt. Chiolhanurile sale monstruoase se înmulţeau pe zi ce trecea, în timp ce prietenii îl părăseau pe capete. Legăturile sale deveneau din ce în ce mai disperate şi efemere (rod şi al alcoolismului său cronic, neputinţa de a se opri agravînd lucrurile). La fel de încordate, relaţiile pe care le avea cu editorii păreau a se degrada din pricina egomaniei sale, a cărei importanţă pentru un editor, chiar unul strălucit precum Malcom Cowley, ar fi putut oare să fie pusă exclusiv pe seama unui scriitor compulsiv convins că “asta pleacă aşa cum a venit însă mai presus de orice e vorba despre literatură, şi nu despre oricare, ci despre una în forma ei cea mai pură”? Devenit celebru în toate mediile timp de un sezon, Kerouac a ajuns rapid să fie ţinta unor critici vitriolante, duşmănoase, zeflemitoare, care nu mai conteneau. Încă mai avea şi fanii săi – acoliţii îmbuibaţi cu On The Road – care-l însoţeau peste tot, dintre care unii se temeau de el, în timp ce alţii chiar îl dispreţuiau. Imaginea noastră asupra lui Kerouac, prima de care ne-am folosit, este aceea a unui individ care trăieşte chiar sub ochii noştri, aidoma aceleia dintr-un film de groază. Pe vremea cînd el acorda un faimos interviu pentru Paris Review2, în 1967, aveam de-a face cu un Kerouac amărît şi incoerent, care îşi revizuise (a se citi repudiase) propria sa viaţă emoţională: “Oh, beat generation! N-a fost decît o formulare pe care am folosit-o în manuscrisul lui On The Road pentru a descrie indivizi precum Moriarty, care fac turul ţării într-o maşină hodorogită în căutarea unor locuri de muncă ciudate, prietenaşi şi rataţi. Apoi grupurile de stîngişti de pe Coasta de Vest care au profitat din plin, dînd acestei sintagme un alt sens: beat-răzvrătire, beat-insurecţie şi alte tîmpenii de genul ăsta; singura lor dorinţă fiind aceea ca o mişcare a tinerilor să fie folosită în profitul atingerii scopurilor lor sociale şi politice. Nu mi-am dat seama atunci de asta. Io eram un fotbalist, un student, un matelot.”

Reacţionar din punct de vedere politic,
anti-intelectual, neîncrezător faţă de o nouă Generaţie “Pepsi” de analfabeţi care dansează twist şi chiar faţă de agitaţia iscată împotriva războiului din Vietnam, Kerouac se va retrage în camerele eterice ale apartamentului său din St. Petersburg (în Florida), alături de mama sa şi de Stella, cea de-a treia soţie. Ultimii ani ai vieţii sale au pendulat între lungi convorbiri telefonice nocturne şi beţii crunte. Îşi petrecea zile în şir în faţa televizorului, oprindu-se doar pentru rare accese de lucru la un manuscris pe care l-a intitulat provizoriu “The Beat Spotlight”. În februarie 1968, a primit vestea morţii prietenului său Neal Cassady3, la doar 41 de ani, în urma ingerării unui amestec letal de tequila4 şi Seconal5. Kerouac nu i-a supravieţuit decît scurt timp, el murind în octombrie 1969, la doar 47 de ani6. În ultimile sale zile nu făcea altceva decît să bea, să mîzgălească în carnetele sale, să mănînce ton din conserve şi să se uite la emisiunea sa preferată de la televizor, The Galloping Gourmet.

Dovada că Jack Kerouac a construit o operă,
constă în faptul că, în ciuda slăbiciunilor sale, ea ar fi meritat, ca şi autorul ei, de altfel, un tratament mult mai bun din partea “criticilor” literari din epocă, predispuşi mai ales să cenzureze. Mulţi comentatori, care nici măcar nu şi-au dat osteneala să-i citească opera, cu atît mai puţin s-o facă cu simpatie, se mulţumesc să o catalogheze, în bătaie de joc, drept una de tip “beatnik”7. The Portable Jack Kerouac8 poate juca un rol decisiv în reevaluarea locului său în cadrul literaturii americane de la mijlocul secolului al XX-lea: o artă de o mare diversitate, ale cărei “urcuşuri” şi “coborîşuri” abundă, dar care au schimbat definitiv cursul prozei americane. Încadrată de romanul-cult al lui Paul Bowles9, The Sheltering Sky (1949) şi Rabbit, run (1960) de John Updike10, această epocă se distinge prin povestiri despre fuga şi refuzul caustic al vieţii domestice. Între cele două opere amintite, întîlnim şi alte lucrări disparate, precum The Catcher in the Rye de J.D. Salinger11, Lolita de Vladimir Nabokov12, Howl de Allen Ginsberg13, The White Negro de Norman Mailer14 şi Naked Lunch de William S. Borroughs15. Roman clasic al acestei perioade, On The Road are locul lui bine stabilit între toate acestea.

*
Eseul a cărui ultimă parte o public acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în © The Ontario Review (SUA). În încheiere voi prezenta interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în 2009. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. The Paris Review – magazin literar newyorkez, fondat în anul 1953 la Paris, dedicat “scriitorilor buni şi poeţilor buni, (…) atita timp cît ei confirmă faptul că sînt buni.” Este cunoscut şi pentru interviurile luate unor autori aflaţi pe val, în care aceştia explică cititorilor cu propriile cuvinte despre meseria de scriitor, făcîndu-şi în mod pertinent (de multe ori cu o severitate extremă) o critică a propriilor creaţii. Revista este şi un loc de întilnire al scriitorilor mai puţin cunoscuţi şi debutanţilor dar şi rampă de promovare a acestora, ea acordînd mai multe premii anual, printre care şi unul de notorietate în mediile literare americane, Plimpton Prize (în valoare de 10.000 de USD) pentru cea mai reuşită lucrare de ficţiune sau volum de poeme nepublicat sau aflat în curs de publicare.

3. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

4. tequila – băutură alcoolică produsă în Mexic, obţinută din distilarea unei plante înrudite cu cactuşii, agava albastră (agave tequiliana). Numele este un eponim al unui oraş din statul Jalisco. Este o băutură tradiţională mexicană (ţară în care există peste 100 de distilerii de tequila) şi, conform reţetei, ea trebuie să conţină fix 51% alcool. Paharele din care se bea au 50 de mililitri, ea consumîndu-se cu lămîie şi sare.

5. seconal (secobarbital) – somnifer din famila barbituricelor fabricat şi comercializat pînă în 2001 de firma “Eli Lilly” sub denumirea de seconal. Are proprietăţi anestezice, convulsifiante şi sedative. Este prescris în tratamentul epilepsiei, insomniilor pasagere şi ca medicament pre-operator (pentru inducerea anesteziei) dar şi ca anxiolitic înaintea intervenţiilor chirurgicale, diagnosticelor sau terapiilor de mai scurtă durată şi mai puţin dureroase. Datorită folosirii sale în combinaţie cu alte barbiturice dar mai ales ingerării împreună cu alcool în exces, el a condus la decesul multor consumatori, printre care unii celebri: actriţa Judy Garland, chitaristul şi muzicianul Jimi Hendrix, Alan Wilson, vocalistul şi fondatorul celebrului grup Canned Heat sau a cîntăreţului de jazz Beverly Kenney.

6. a se vedea bio-bibliografia lui Jack Kerouak, prezentată în notele de subsol ale primului episod

7. beatnik – termen folosit de mass-media americană în anii ’50 -’60, prin care aşa erau denumiţi adepţii mişcării literare şi culturale Beat Generation (pentru amănunte a se vedea notele de subsol ale primei părţi)

8. The Portable Jack Kerouac – a se vedea notele de subsol ale primei părţi

9. Paul Bowles (1910-1999) – compozitor, scriitor şi traducător american. A fost studentul lui Aaron Copland, scriind muzica pentru mai multe producţii teatrale newyorkeze. Popularitatea ca scriitor a căpătat-o în urma publicării romanului The Sheltering Sky (1949). Celebrul regizor italian Bernardo Bertolucci a făcut filmul cu titlul omonim (a cărui premieră a avut loc în 1990), după un scenariu (scris de el alături de Mark Peploe) plecînd de la romanul lui Bowles şi avîndu-i ca protagonişti, în rolurile titulare, pe Debra Winger, John Malkovich şi Campbell Scott.

10. John Hoyer Updike (1932- 2009) – scriitor, critic literar şi critic de artă american, devenit celebru ca părinte al ciclului de romane Rabbit (început în 1960 cu Rabbit, run).

11. Jerome David Salinger (n. 1919) – scriitor american a cărui celebritate s-a datorat apariţiei în anul 1951 a romanului The Catcher in The Rye (De veghe în lanul de secară), considerat şi astăzi, la aproape 60 de ani de la apariţie, cartea de căpătîi a adolescenţei, romanul-efigie al unei splendide vîrste, care datorită temelor majore abordate şi nu în ultimul rînd a scriituriî, îşi păstrează nealterată frumuseţea şi prospeţimea.

12. Vladimir Nabokov <(1899-1977) – romancier, poet şi critic literar american de origine rusă, a cărui notorietate mondială i-a fost adusă de romanul Lolita (1955), indiscutabil capodopera sa, care încă de la apariţie a provocat un imens scandal, fiind calificat, printre altele, drept obscen, un atac la adresa bunele moravuri şi o deşanţată instigare la pedofilie şi incest. Cenzurat în Franţa încă de la apariţie, romanul va fi publicat abia peste trei ani în SUA, unde a cunoscut un succes fulminant.

13. Allen Ginsberg – a se vedea notele de subsol din episodul anterior

14. Norman Mailer (1923-2007) – scriitor, jurnalist, eseist, scenarist şi regizor de film american de origine evreiască. A publicat poezie, proză scurtă, scrieri politice, o vastă eseistică, biografii şi critică literară. The White Negro, subintitulat Superficial reflections on the Hipster (1957), este un eseu al scriitorului despre tinerii albi americani din anii ’20 -’30 -’40, care iubeau atît de mult jazz-ul şi muzica swing (aparţinînd culturii afro-americanilor) încît au adoptat fără rezerve această “cultură neagră” drept a lor. Continuat ca tematică în Advertisements for Myself (1959), Mailer îşi exprimă, într-un stil extrem de realist (moştenit, se pare, de la John Dos Passos) şi o scriitură jurnalistică de tip Hemingway, revolta împotriva violenţei, isteriei, discriminărilor rasiale şi crimelor societăţii americane, declarîndu-se de partea lui Mezz Mezzrow, un american de origine evreiască, născut pe la 1899 şi care s-a declarat el însuşi ca fiind “un negru voluntar”. Această atitudine a tinerilor albi faţă de formele de exprimare culturală ale negrilor, aveau să influenţeze mişcările hipsterilor (“strămoşii” hipioţilor din anii “60 -’70) din anii ’40, apoi pe ale celor numiţi the beats din anii ’50, pe ale acelor the moods ai anilor ’60 sau ai wiggers-ilor de mai tîrziu.

15. William S. Borroughs – a se vedea notele de subsol din episodul anterior.

Traducerea din limba franceză,adaptarea şi note de
©Bogdan-Lucian Stoicescu

2010-03-02T13:15:00.003+02:00

De 40 de ani pe alt drum...

La capătul drumului (II) *

de Joyce Carol Oates¹

După parcurgerea celor două valoroase culegeri²,

The Portable Jack Kerouac şi Jack Kerouac. Selected Letters 1940-1956, ambele îngrijite de Ann Charters, am fi tentaţi să gîndim că atitudinea noastră faţă de scrisul lui Kerouac s-ar putea rezuma, în special, la propriile reacţii vizavi de tulburările lui şi ale personajelor sale, “vagabonzii celeşti”, acei “clodos ai dharmei” şi ai tuturor celorlalţi, care-i ridică trăirile la un înalt grad de febrilitate. Marea iubire a vieţii lui Kerouac (chiar dacă, aparent, ea n-a fost consumată) a fost Neal Cassady³, acel chipeş fiu al unei epave umane din drojdia periferiilor din Denver. La 21 de ani, dacă dăm crezare biografiei lui Kerouac întocmită de Dennis McNally (Desolate Angel, 1979), Cassady furase deja cinci sute de maşini şi făcuse cincisprezece luni de închisoare. Şi el era un scriitor care-şi toca banii tot cu anticipaţie, precum Kerouac, fiind însă un tip mult mai expansiv în grandilocvenţa lui. Fustangiu înveterat, el era, pe deasupra şi un chefliu neostoit. Pentru a nu mai vorbi de performanţele sale fizice! Alerga suta de metri în mai puţin de 10 secunde şi se masturba, zilnic, de cinci-şase ori! Cassady l-a cunoscut pe Kerouac în 1947 şi l-a luat în călătorie în 1949, într-o limuzină Houdson model nou, care-i va purta de la New York la New Orleans, apoi la San Francisco. Dean Moriarty, alter ego-ul său din roman, era un creier prăjit cu care n-ai fi vrut să ai de-a face sau să te întîlneşti într-o pustietate. De multe ori, Moriarty conducea maşina dezbrăcat, cerîndu-le şi pasagerilor săi să-şi scoată hainele. Părea tot timpul beat sau drogat, văzîndu-i pe toţi dublu; nu se dădea în lături de la furat (săracii oameni) petrecîndu-şi tot timpul urlînd: La dracu’, ce te-aş f...! Sau cum explică Sal Paradise:

“Pe vremea aceea ei se duceau pe străzi, dansînd ca apucaţii, iar io îmi tîram paşii agale în urma lor, aşa cum mi-a plăcut mereu să merg după ăi care mă interesează, deoarece singurii oameni care există pentru mine sînt demenţii, adică ăia care au demenţa de a trăi, (...) ăia care nu ştiu ce-i plictisela şi care nu scot pe gură banalităţi dar care ard, care ard precum acele uimitoare flăcărui galbene ale lumînărilor romane, care sfîrîie precum uleiul încins într-o tigaie pusă pe foc, printre stele şi cînd, undeva la mijloc, vezi şi auzi explodînd miezul albastru al petardei, clipă în care toată lumea se minunează exclamînd: <> “

După On the road, cvasi-totalitatea romanelor lui Kerouac,

îndeosebi Subteranele (1958), Vagabonzii celeşti (1958), Vedeniile lui Cody (1959), Doctor Sax (1959), Big Sur (1962), Îngerii vagabonzi (1965), Vanitatea lui Duluoz (1968) sînt comparabile experienţelor metafictive ale anilor ’60 –’70; ele abordează pregnant tema creaţiei în sine, într-o măsură mult mai mare decît subiectele anunţate. În fiecare roman, alter ego-ul lui Kerouac călătoreşte în compania beatnicilor şi a unor femei superbe, într-o cursă infernală în goană după senzaţii tari, de la Seattle la Tanger, rememorînd evenimentele pentru “simpla plăcere a confesiunii”, aşa cum scria Kerouac în eseul său “Originile plăcerii în poezie”.

Cea mai mare parte a extraselor din romanele sale

şî din textele în proză antologate în The Portable Jack Kerouac, conţin multe pasaje inspirate – într-un limbaj plin de lirism, întrerupt de scurte motive melodice jazzistice – alături de altele mai puţin reuşite. Kerouac este în stare să scrie o proză strălucitoare dar în acelaşi timp poate fi şi autorul uneia asemănătoare zgomotului făcut de-o basculantă care-şi descarcă bena plină cu pietriş; rezultat inevitabil al “speciei neo-arheo a poeziei demenţei” zen, atît de dragi autorului şi care constă în a “scrie tot ceea ce-ţi trece prin cap” . ( Noua “Good Blonde”/”Blonda bună”, publicată iniţial în Playboy şî eseul “On the road to Florida”/”Pe drum spre Florida”, despre un voiaj întreprins în compania amicului său, fotograful Robert Frank⁴, fac excepţie de la această logoree obişnuită: scrise în manieră clasică, ele chiar sînt lizibile). Însă a spune că opera lui Kerouac este inegală, relevă însuşi truismul.

În Vagabonzii celeşti, Kerouac povesteşte magnific

o escapadă în compania poetului californian Japhy Ryder (alias Gary Snyder⁵), oferind detalii picante despre pretenţiile Beat-Budismului:

“M-am dus să-l văd pe un vechi bucătar (în Chinatown, San Francisco) şi l-am întrebat … , a spus bătrînul bucătar privindu-mă printre pleoapele grele. I-am povestit lui Japhy, care mi-a tăiat-o scurt: Acum ai înţeles ce aştept io de la Zen>.”

Kerouac face uneori proba unui umor

lunatic şi sarcastic, chiar “drogat” (goofy⁶, pentru a folosi un cuvînt predilect al generaţiei Beat) şi alunecos. În nuvela “Mexican Girl”, privirea sa de flăcău romantic este la fel de pătrunzătoare precum cea a lui Nathaniel West:

“Sunset şi Vine! Ce privelişte! Măiculiţă, ce privelişte! Familii numeroase venite din fundul ţării, cu chitări dogite în cîrcă, se îngrămădeau pe trotuare, cu gurile căscate, să vadă vreun star de cinema care nu mai apărea. La trecerea vreunei limuzine luxoase, gloata se bulucea speriată, sărind pe bordurile trotuarelor şi zgîindu-se, doar-doar va zări vreun baştan cu ochelari negri aşezat lîngă vreo blondină bună, ca la un alt fel de vînătoare. <>; <>. Şi se învîrteau pe loc, desfiguraţi. Cîrduri de puicuţe durdulii umblau de colo-colo prin cinematografele în aer liber, cărînd pe braţe tăvi încărcate; veniseră la Hollywood să ajungă vedete de cinema şi, cînd colo, intraseră pînă-n gît în căcatul ăsta... Muistele astea, care sosiseeră aici cu gîndul să-i danseze pe văcarii de la Hollywood, umblau umezindu-şi sprîncenele, scuipîndu-şi pe buricele degetelor. Gagicuţele astea simpatice, fîţîindu-se în pantalonii lor, se hlizeau fără încetare. Ai zice că nu-i adevărat. Ai crede că-i Raiul dar nu e decît Iadul unde toată lumea e pe cale să fie iertată, eliberată din pîrnaie pe de-a moaca, prăfuită, părînd paraşutată de pe te miri unde; puicuţele veniseră aici să devină starlete; însă sfîrşeau prin cîte-o bombă prăpădită de la marginea drumului, ţifnoase şi cu pielea găinii pe cracii goi. Hollywood Boulevard se transformase într- un cumplit vîjîit produs de rablele frenetice; nu trecea nici un minunt fără să auzi cîte-o buşitură; şi gloata fugea îngrozită, fiecare ascunzîndu-se după cel mai îndepărtat palmier, dincolo de care începea deşertul, neantul...”

Din capitolul în care povesteşte despre

acele feerice jocuri de artificii, merită citat episodul spaimei copilăreşti trăite în acel “sinistru bibliobuz” al Doctorului Sax, cum la fel merită amintit şi un alt episod precum cel al fumatului supradozei de opiu în compania lui Bull Hubbard (alias William S. Burroughs⁷), acel junkie⁸ remarcabil în strălucirea sa sinistră din volumul Îngerii vagabonzi. În Big Sur, atenţia ne este reţinută de-un alt episod coşmaresc, mustind de umor negru, în care numita Billie, sfîşiată de durere, ameninţă că se va omorî împreună cu fiul ei dacă Jack Duluoz, turlăcit de băutură, refuză să facă amor cu ea; sau de secvenţa terifiantei lucidităţi a unei autentice epifanii zen⁹, petrecută într-un refugiu din Raton Canyon, în care Duluoz încearcă să mediteze puţin asupra inocenţei sale pierdute din vremea “Regelui Beatnicilor”:

“Îmi amintesc că odată văzusem un morman de frunze veştede luate pe sus de vînt, care le-a aruncat de-a valma în undele rîului, purtate fiind apoi de curentul puternic în apa mării; am fost cuprins atunci de o silă fără margini: <>. Şi o pasăre cocoţată pe o ramură răsucită îşi luă zborul deoadată, fără ca măcar s-o aud.”

Regăsim chiar şi în Big Sur, evocarea premonitorie a îmbătrînirii unui celebru personaj al lumii literare:

“Aprope c-am urlat: nu! Vreau să spun că am dat-o-n bară pe bune şi că nu doresc să văd pe nimeni – (în orice caz, simţindu-mă groaznic de vinovat faţă de Henry Miller¹⁰); ăstuia îi dădusem întîlnire cu opt zile mai înainte, şi văzînd că n-a mai apărut la ora şapte (…), ne-am dus şi ne-am machit după care i-am telefonat din San Francisco şî săracu’ Henry s-a mulţumit doar să ne zică:<>”

Ann Charters a compilat un Portable Jack Kerouac,

un volum care merită efortul de-a fi lecturat şi o antologie de Selected letters/Scrisori alese, de un interes inegal. Primul, o crestomaţie din textele sale în proză, ar fi avut enorm de cîştigat în consistenţă dacă ar fi cuprins şi reproducerea integrală a romanului Pe drum, renunţîndu-se, în schimb, la poeme. Cum la fel au dispărut complet şi unele dintre fragmentele cele mai tari din roman, mai cu seamă episodul căderii sale memorabile. Ce-a rămas din el a mai păstrat doar o oarcare doză de farmec. Charters, căreia îi datorăm şi o biografie a lui Kerouac (apărută în 1974 şi intitulată Kerouac – n.t.), îi rămîne fidelă sau este prea diplomată pentru a ceda în faţa evidenţei: un asemenea volum constituie o ediţie aseptizată, una dintre acelea pentru care Kerouac, în timpul vieţii sale, ar fi nutrit un profund dispreţ.

Antologia de Scrisori alese se opreşte,

din păcate, în 1956, cu puţin timp înainte de publicarea romanului Pe drum şi, dacă prezintă mai puţin interes, e tocmai pentru faptul că ficţiunea la Kerouac este indisolubil legată de viaţa sa iar a o parcurge, nu înseamnă altceva decît a cunoaşte existenţa romancierului sub o formă imediată, distilată. În plus, în ciuda faptului că ele evocă doar în mod rapsodic viaţa, scriitura şi budismul, scrisorile nu trădează nici o inteligenţă pregnantă şi nici o imaginaţie extrem de originală ale semnatarului lor, cu toate că din ele sar scînteile unor stări emoţionale brute, sclipitoare. Sînt scrisori adresate membrilor familiei, primei sale soţii, Edith Parker, editorilor şi cunoscuţilor din lumea literară (printre aceştia numărîndu-se şi Alfred Kazin¹¹, pe care Kerouac se pare că l-a copleşit cu manuscrise şi petiţii) sau unor diferite modele inspiratoare ale personajelor sale fictive. Însă marea majoritate a scrisorilor sale se adresează mai ales restrînslui său cerc de prieteni apropiaţi.

Scrisorile sale cele mai expansive şi mustind de afectuozitate

(care, de altfel, sînt şi cele mai ample ca dimensiune) sînt, fără doar şi poate, cele adresate lui Neal Cassady, căruia Kerouac îi mărturiseşte tot ce are pe suflet, ca şi cum şi-ar scrie lui însuşi, repetînd cu obstinaţie toate aceste poveşti pline de nostalgie din Doctor Sax, Visiunile lui Gérard şi Maggie Cassidy. Kerouac îşi propune să bată la maşină măzgălelile indescifrabile, scrise parcă cu laba gîştii, ale lui Cassady, dintr-o mare dragoste pentru scriitura lui curată, pură. “E singurul lucrul pe care-l doresc, nu vreau altceva decît să văd frazele curate, dactilografiate pe pagini perfecte sub o lumină filtrată, o proză sălbatică descriind lumea aşa cum mi-a trecut ea şi mie prin cap şi de-a arunca acolo doar o privire.”

Însă cele mai interesante scrisori sînt, indiscutabil,

acelea adresate lui Allen Ginsberg¹², în persoana căruia Kerouac admira nu doar poetul ci şi intelectualul, însă fără a rezista tentaţiei de-al dojeni. Într-un bilet aparent amical, nu scapă prilejul de a-l înţepa:

”6 septembrie 1955

Prietenia ce ţi-o port este infinit mai curată, aşa cum niciodată nu va fi prietenia ta pentru mine... Nimic nu detest mai mult decît condescendenţa pe care mi-o arăţi de fiecare dată cînd io dau frîu liber pornirilor mele afectuoase în ceea ce te priveşte; iată de ce mă înfurii mereu pe tine. Pentru că asta îmi lasă senzaţia că delapidez o rezervă de prietenie de cea mai bună calitate în profitul unui megalo-viclean.”

Sau să afişeze un sentiment de superioritate imbecilă:

“14 iulie 1955

Nu studia greaca şi prozodia la Berkeley¹³, lasă-l naibii pe vînzătorul ăla ambulant de Pound¹⁴. Pound este un poet ignar – de cîte ori trebuie să-ţi mai spun că viitorul aparţine budismului, Orientului – iar Grecii şi stilurile poetice nu sînt decît nişte jocuri copilăreşti. Grecii nu sînt altecva decît o gaşcă de ţopăitori ignoranţi, lucru ce-i poate sări în ochi oricărui nătărău... Îi iubesc pe Dickinson¹⁵ şi Blake¹⁶... Dar chiar şi ei sînt ignari, pentru simplul fapt că habar n-au că totul nu este decît vid¹⁷, un vid absolut prezent în milioane de direcţii ale luminii impasibile... Te rog, Allen, trezeşte-te... Nu am nevoie decît de un pahar... Voi bea etern. Bea şi tu şi nu vei muri niciodată. Aleargă alături de un cîine şî vei vedea că el nu te va muşca niciodată; bea întotdeauna înainte de a-ţi fi sete şi nu vei şti niciodată cum e să-ţi fie sete.” *

* Eseul a cărui continuare o public acum, a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în The Ontario Review. După a treia parte a eseului (şi ultima), voi publica interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. Jack Kerouac: Selected Letters, 1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţă - Jack Kerouac. Selected Letters 1957-1969 - a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

3. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, ca personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac.

4. Robert Frank (n. 1924, în Zürich, Elveţia) - este unul din importanţii fotografi şi cineaşti americani. Lucrarea sa cea mai importantă, The Americans (apărută în 1958) este un monumental album, care a influenţat în mod decisiv arta fotografică din perioada postbelică din SUA (şi nu numai!), impunîndu-l, pentru proaspăta, ironica şi sceptica sa viziune asupra societăţii americane, drept un nou Toqueville contemporan. Frank a contribuit major la naşterea mişcării beat (a se vedea notele din numărul trecut al revistei), călătorind şi fotografiind, de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, Jack Kerouac fiind unul dintre companionii săi de drum în timpul unei călătorii întreprinse în Florida, în 1958. În anul 1960 renunţă la fotografie, consacrîndu-se filmului: Pull My Daisy (1959, despre beatnici) şi Cocksuker Blues (1972, despre celebrul grup rock britanic Rolling Stones), Keep Busy (1975), Life Dances On (1979), Energy and How to Get it (1981), This Song for Jack (1983). După moartea mamei sale, survenită în 1983, revine în Europa stabilindu-se definitiv la Zürich.

5. Gary Sherman Snyder (n. 1930) – poet, traducător şi scriitor american, un personaj celebru şi emblematic al mişcărilor Beat Generation şi Hippie, adept fervent, activist, promotor şi teoretician al ecologiei profunde şi al bioregionalismului.şi unanim recunoscut drept unul dintre importanţii susţinători ai budismului zen (a se vedea nota 9) în Statele Unite. În 1952 îi întîlneşte pe Ralph J. Gleason, Allan Watts, Kenneth Rexroth şi Allen Ginsberg (vezi nota 12), alături de care se implică activ în efervescenta mişcare literară, culturală şi artistică din anii ‘50, cunoscută sub titulatura San Francisco Renaissance. În 1956 emigrază în Japonia unde trăieşte în templele budiste ale sectei Rinzai Zen, traducînd texte religioase vechi pentru First Zen Institute of America (Primul Institut Zen din America). În 1967 participă la Human Be-In din San Francisco (naşterea mişcării hippie) şi fondează, împreună cu Nanao Sakaki un ashram pe insula Suwanose (sudul Japoniei). În 1969 revine în SUA şi, împreună cu Allen Ginsberg, cumpără pămînturi în San Juan (Sierra Nevada) şi în această comunitate rurală îşi ridică locuinţa sa – “Kitkitdizze” – şi zendo- ul “Ring of Bone” (sală de meditaţie în budismul zen), unde dezvoltă şi-şi pune în practică conceptele sale de re-habitat şi bioregionalism. Între 1959 şi 2007, el a publicat peste 25 de volume (poezie, eseuri, jurnale de călătorie) care au fost traduse în peste 20 de limbi. Este laureat al Premiului Pulitzer (1975) pentru antologia poetică Turtle Island (Insula broaştei ţestoase).

6. goofy – (adj.); nebun, uşor ridicol, stupid; în expresie: simţ al umorului goofy, o pălărie goofy; sintagmă intrată în lexicul limbii engleze în anul 1921 (apud. Merriam-Webster Online Dictionary).

7. William Seward Burroughs (1914 – 1997) – prozator şi eseist american, cunoscut mai bine pe numele său de scriitor, William S. Burroughs, celebru datorită romanelor sale (aproape fără excepţie cu un pronunţat caracter autobiografic) în care temele predilecte – drogurile, homosexualitatea şi anticipaţia - sînt mixate de-o manieră halucinantă. Este considerat unul din corifeii mişcării Beat Generation, alături de celelalte două figuri emblematice ale ei: Jack Kerouac şi Allen Ginsberg. Devine faimos în urma publicării (în Franţa) romanului Naked Lunch (Prînzul dezgolit, 1959), volum în care îşi împărtăşeşte experienţele sale de toxicoman. Apariţia cărţii în Statele Unite (în 1962) provoacă un uriaş scandal, fiind purtat în cîteva procese, sub acuzaţia de obscenitate (pledează în favoarea lui, printre alţii, celebrii scriitori Norman Mailer şi Allen Ginsberg). În textul introductiv la romanul său Queer (Pederast, 1985), care reprezintă o cronică a unei pasiuni homosexuale, el face o confesiune cutremurătoare despre momentul în care a hotărît să devină scriitor: împuşcarea accidentală a soţiei sale, Joan Adams, aducînd cu acest prilej o serie de lămuriri vizavi de cele mai intime resorturi ale operei sale. Este autorul, printre altele, trilogiei Cut-Up (alcătuită din romanele The Soft Machine, The Ticket That Exploded şi Nova Express) în care inventează şi foloseşte ca procedeu pentru discursul narativ, o tehnică literară cunoscută sub denumirea de cut-up. Aceasta constă în crearea unui text pornind de la o serie de fragmente textuale de diverse provenienţe (literatură, articole de presă, cataloage de vînzări prin corespondenţă etc.), decupate de-o manieră precisă, apoi asamblate conform unei logici predefinite, pentru a ajunge în mod implicit, în final, la textul de la care s-a pornit. Asociat rutinelor (reluării repetate a fragmentelor de text) în integralitatea unei opere, procedeul vizează deopotrivă ruperea coerenţei logice impuse discursului prin folosirea limbajului, considerat drept o structură care ordonează. Impresia de cvasi-haos generată de tehnica cut-up ca şi aceea de déja-vu transmisă de rutine, permite apropierea, în plan formal, de logica percepţiei unui individ cufundat într-un mediu pe care, prin definiţie, nu-l stăpîneşte. Tehnica îşi propunea să revoluţioneze literatura, într-un mod similar cu ce a reprezentat abstrcţionismul în pictură. În 1982 este ales membru al Academiei Americane şi al Institutului de Arte şi Litere şi este deţinător al titlului de Commandeur de l’Ordre des Artes et des Lettres acordat de statul francez. Incetează din viaţă în 1997, la doar cîteva luni după dispariţia prietenului său, poetul Allen Ginsberg. Este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai influenţi scriitori ai secolului XX, un strălucit inovator în proză – chiar dacă haotic şi auto-distructiv - iar în viaţa de toate zilele, cei care l-au cunoscut, l-au identificat drept un gentleman pur-sînge, iubitor de pisici şi arme şi interesat de literatura science-fiction.

8. junkie – sintagmă colocvială care se referă la o persoană care consumă în mod obişnuit droguri, în special de opiu; William S. Bourrougs este autorul unui roman, Junky (apărut în 1952 cu sprijinul lui Allen Ginsberg), semnat cu pseudonimul William Lee.

9. zen - formă a budismului mahayana care insistă asupra meditaţiei (Dhyana) sau <> şi în mod deosebit asupra posturii zazen (postura principală a meditaţiei în poziţia “aşezat” a practicii budismului zen, care se spune că a fost şi postura folosită de Budha în timpul meditaţiilor sale). Scopul zazen este concentrarea asupra respiraţiei şi a poziţiei înseşi, pentru menţinerea ei cît mai corect cu putinţă. Acestea permit dezvoltarea concentrării, atingerea stării de seninătate, de unificare şi ameliorare a spiritului şi trupului. Semnificaţia termenului japonez shikantaza, « doar aşezat », rezumă simplitatea şi în acelaşi timp dificultatea acestei practici.

10. Henry Miller (1891-1980) - prozator american, a cărei operă este alcătuită din romane cu caracter autobiografic, scrise într-o tonalitate frustă, crudă chiar, virulentă şi scandaloasă, îmbibate de-o senzualitate exacerbată, care a provocat mari controverse într-o Americă puritană asupra căreia Miller s-a aplecat din dorinţa de a-i stigmatiza ipocizia morală. Această manieră extrem de originală în care Miller şi-a scris opera – un mixaj între povestire, naraţiune autobiografică, critică socială, reflexive filozofică, misticism şi erotism – nu avea cum să nu-i marcheze profund pe scriitorii Generaţiei Beat. Cele mai concludente romane din acest punct de vedere sînt Tropicul cancerului şî Tropicul Capricornului dar şi nu mai puţin celebrele romane aparţinînd Trilogiei trandafirii (Plexus, Nexus, Sexus) precum şi Primăvara neagră.

11. Alfred Kazin (1915-1998) – scriitor şi critic literar american. Cărţile sale abordează subiecte legate de experienţa imigranţilor în America la începutul secolului al XX-lea. Textele sale de critică literară – scrise cu o mare pasiune şi un mare dezgust – trădează din partea autorului profunde şi perfect asimilate cunoştinţe legate de istorie, literatură şi teorie literară, politologie şî istorie a culturii.

12. Allen Ginsberg (1926-1997) – poet american de origine evreiască, membru fondator al Beat Generation şi personalitate culturală marcantă a lumii culturale din Statele Unite. A fost artizanul apropierii ideologice dintre beatnicii anilor ’50 şi hipioţii anilor ’60, strîngînd în jurul lui personalităţi precum scriitorii Gregory Corso, Jack Kerouac, Neal Cassady, William S. Burroughs şi, mai tîrziu, pe celebrul muzicizn Bob Dylan, de care l-a legat o statornică prietenie. Opera sa poetică, de un modernism profound, este marcată de credinţa sa în valorile hinduismului, budismului, grefate pe ascendenţa sa evreiască. Creaţia sa monumentală, amplul poem în proză Howl (apărut în volumul Howl And Other Poems din 1956), a declanşat, încă din momentul publicării ei, datorită limbajului crud şi explicit, un uriaş scandal literar. Homosexual declarat, el nu a făcut niciodată un secret din ideile sale vizînd apărarea libertăţilor sexuale, a libertăţii totale de expresie, care alături de atitudinea sa de făţişă opoziţie faţa de politica administraţiei americane a vremii, l-au adus în atenţia FBI drept o adevărată “ameninţare” la adresa siguranţei naţionale! Lui îi este atribuită inventarea sloganului Flower power (Puterea florii), atît de drag comunităţii hippie.De altfel, creaţia sa poetică a reprezentat un adevărat manifest al Generaţiei Beat, prin profundul ei angajament în favoarea libertăţii de expresie, de critică acerbă a tarelor societăţii americane a tulburilor ani ’60 şi de apărare şi respectare a drepturilor minoritătilor sexuale.

13. Berkeley - localitate situată în estul golfului San Francisco, la nord de oraşul Oakland, statul California. Este îndeobşte cunoscută datorită celebrei universităţi omonime, fondată în 1868 şî care reuneşte, în mod regulat, în jur de 40.000 de studenţi. În anii ’60, universitatea a reprezentat nucleul mişcărilor contestatare de apărare a libertăţii de exprimare (Free Speech Mouvement, 1963). Ample manifestaţii de protest au avut loc în campusurile universităţii pe toată durata desfăşurării războiului din Vietnam. Oraşul este supranumit “Republica Populară Berkeley”.

14. Ezra Weston Loomis Pound (1885-1972) – poet, muzician, critic literar şi traducător american, membru al mişcării moderniste de la începutul anilor ’20, supranumită şi Generaţia pierdută. Pound a fost mentorul mai multor mişcări literare şi artistice precum imagismul şi vorticismul. Este unul dintre primii poeţi care a folosit în creaţia sa versul liber. Ca editor şi critic, el a sprijinit apariţia operelor unor importanţi scriitori (W. B. Yeats, T.S.Elliot, James Joyce, Hemingway, D. H. Lawrence etc.). Acest “centru al modernismului” (cum a fost numit de criticul literar Hugh Kenner) a fost un fervent suporter al lui Benito Mussolini, fiind dur criticat pentru atitudinea sa antisemită. Această raliere a sa la doctrina fascistă îi va aduce şi o condamnare în anul 1945.

15. Emily Elizabeth Dickinson (1830-1886) – poetă americană. Cvasi-necunoascută în timpul vieţii, ea este considerată astăzi, alături de Walt Whitman, drept unul dintre marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Petrecîndu-şi cea mai mare parte a vieţii claustrată într-o cameră a casei părinteşti, cu excepţia a cinci poeme (dintre care trei au fost publicate anonim iar un altul fără ca autoarea să ştie), imensa sa operă a rămas inedită pînă după moartea sa.

16. William Blake (1757-1827) - pictor, gravor, lithograf şi poet pre-romantic englez. Este autorul unei opere inspirate din viziuni biblice de sorginte profetică. Stilul său este însă surprinzător de modern, în ciuda abordării unor teme clasice, uşor halucinat de accentele unui misticism obscur, de multe ori stranietatea vrsurilor fiind amplificată şi de desenele sau gravurile cu care el însuşi îşi ilustra volumele.

17. vid - este vorba, fără doar şi poate, despre conceptul de vid din cadrul doctrinei budiste (al cărei adept era Keroauc), în care respectivul concept desemnează absenţa naturii proprii a tuturor lucrurilor, vacuitatea. Acest concept presupune că nici un lucru nu are o existenţă proprie (nu există decît prin interdependenţă). Există şi un tip de meditaţie - vipassanā - care se rezumă la contemplarea acestei vacuităţi.

Traducerea din limba franceză, adaptarea şi notele de

©Bogdan-Lucian Stoicescu

2009-11-19T11:26:00.008+02:00

Remember Jack Kerouac (1922-1969) – de 40 de ani pe un alt drum...

Kerouac: destinul scriitorului fără public?

(I)*

Pentru Jack Kerouac**, fondatorul celebrei Beat Generation¹, drumul e încă departe de a se fi încheiat. În timp ce regizorul american Francis Ford Coppola²se pregăteşte să înceapă filmările după un scenariu inspirat de romanul “Pe drum”³, Jack Kerouac revine în forţă în atenţia opiniei publice din Statele Unite cu un volum de corespondenţă şi o antologie cuprinzînd fragmente extrase din romanele sale. În interviul - acordat televiziunii din Quebec - pe care vi-l supunem atenţiei, el se destăinuie publicului, cu doar doi ani înainte să moară, la doar 47 de ani, în octombrie 1969.

Jack Kerouac, când îi mărturisea într-o scrisoare prietenului său Neal Cassady⁴ că este moştenitorul “blestemului lui Melville: acela al destinului scriitorului fără public”, se înşela. Nu numai că după dispariţia scriitorului, volumele sale n-au încetat nici o clipă să fie citite, ba mai mult, interesul asupra vieţii şi a operei sale a crescut constant. Coppola se pregăteşte să demareze filmările la On the road. Un volum de Scrisori (1940-1956)⁵, îngrijit de Ann Charters, cuprinzînd aproape jumătate din cele scrise în această perioadă, şi care a văzut lumina tiparului în Statele Unite, vine să confirme, o dată în plus, faptul că scriitorului îi plăcea enorm să comunice în acest fel, mărturie stînd grija lui în a păstra cu sfinţenie copiile propriilor misive, ba chiar şi ciornele acestora… Posesor al unei memorii remarcabile, Kerouac era în stare să retranscrie cuvînt cu cuvînt un dialog, păstrînd nealterate stilul şi nuanţele acestuia. Scrisorile sale fac proba incontestabilă a materiei vii din “romanele sale adevărate”. În paralel cu acest volum a fost editat un altul, cuprinzînd o antologie de fragmnte extrase din romanele sale împreună cu The Jack Kerouac Collection⁶un pachet conţinînd trei compact discuri însoţite de un booklet.

Jack Kerouac, dispărut la doar 47 de ani, în octombrie 1969, i-a lăsat mamei sale Gabrielle, toată “averea” sa: 91 de dolari, întreaga arhivă (manuscrise, scrisori şi carnetele cu însemnări) şi extrem de puţine lucruri personale.Astăzi, această moştenire, evaluată la aproximativ 10 milioane de dolari, a declanşat un proces între fiica sa Jan, un nepot, Paul Blake şi un cumnat, John Sampas. De altfel, cîteva dintre obiectele personale care au aparţinut scriitorului au fost vîndute la o licitaţie, atingînd sume considerabile, fondurile astfel obţinute permiţind asigurarea bunei gestionări a fondului Kerouac. De exemplu, un mantou impermeabil a fost achiziţionat de celebrul actor american Johnny Depp, pentru “doar” 10.000 de dolari!

De la literatură la cinematograf, Jack Kerouac, Ti-Jean (cum era numit de prieteni) din Lowell, Massachuttes, care fără ştie, avea să inventeze Beat Generation, rămîne în continuare, pe drum. (Simone Arous)

La capătul drumului
Joyce Carol Oates⁷

Pe cei pe care zeii vor să-i piardă,
mai întîi îî fac celebri. Aşa cum într-o dimineaţă de martie a anului 1812, la Londra, tînărul insolent şi genial George Gordon, zis Lord Byron, s-a trezit celebru, traiectoria vieţii sale, strălucitoare şi fatidică, conturîndu-i-se sub propriile priviri, într-o dimineaţă de septembrie a lui 1957, la New York, Jack Kerouac, insolent şi superdotat însă nu la fel de tînăr (avea pe atunci 35 de ani) descoperi, cînd făcu ochi, că devenise o celebritate literară şi că turnura vieţii sale, mai puţin strălucită dar la fel de funestă, îi apăru extrem de clar în faţa ochilor. Astfel lansat, nu mai exista nici o cale de întoarcere în conul de umbră în care se aflase pînă atunci.

Publicarea cînturilor I şi II din “Childe Harold’s Pilgrimage”,
a reprezentat motivul ascensiunii meteorice a lui Byron; pentru Kerouac, motivul avea să-l reprezinte apariţia celui de-al doilea roman al său, On The Road, care beneficiase de nesperatul “bun de tipar” girat de Times, sub forma acelor cronici ultrafavorabile care, la o adică, pot influenţa decisiv nu numai cariera unui artist, ci însăşi cursul ulterior al vieţii lui. În timp ce alţi critici nu vorbeau decit despre nişte rebuturi infra-literare, cel de la Times saluta scrierea numind-o “o autentică operă de artă”, “un eveniment istoric” şi încă “Expresia celei mai magnifice scriituri, cea mai clară şi valoroasă a generaţiei pe care însuşi Kerouac o botezase , nu cu mulţi ani în urmă.” Extravagant! Demenţă zen ! Cu excepţia cîtorva iniţiaţi, puţini erau aceia care puteau gusta delicioasa ironie a acestei cronici, care ea însăşi reprezenta un eveniment istoric, în felul ei: era opera unui tînăr, Gilbert Millstein⁸, care-l înlocuia pe Oliver Prescott, un cronicar de temut, recunoscut drept un conservator notoriu (aflat atunci în vacanţă) şi care ar ficondamnat, fără discuţie, “On The Road”, asta în cazul în care ar fi catadicsit să-l citească.

“Childe Harold” şi “On The Road” sînt, atît unul cît şi celălalt,

volume de călătorie, desigur: primul este o relaţie, în stanţe spenceriene, a peregrinărilor unui tînăr romantic, profund egocentric, în ţări “exotice” precum Portugalia, Spania, Albania şi în Asia Mică; al doilea narează cu elementele unei proze rapsodice, fruste, scrisă la persoana întîia, călătoriile unui tînăr care străbate Statele Unite, făcînd autostopul, în deliranta companie a lui Dean Moriarty (“abominabilul” Neal Cassady). “Childe Harold” al lui Byron este un tînăr “transparent”, prin intermediul căruia, poetul de 24 de ani exprimă esenţa gîndirii şi a trăirilor sale sufleteşti cu o bravură care explică acuitatea excepţională a regiei: Sal Paradise al lui Kerouac este un tînăr scriitor talentat care seamănă, întîmplător, cu Kerouac: obsedat de cuvinte, debordînd de pasionalitate şi nerăbdător să “îndeplinească unica şi nobila noastră funcţie în spaţiu şi timp: mişcarea”. Cei doi pelerini sînt plini de pasiuni juvenile şi ardori romaneşti, emblematice pentru epoci extrem de diferite însă cu multe legături între ele: Sal Paradise este un juvenil grosolan, un inadaptabil posedat de un entuziasm whitmanian irezistibil, care trece dincolo de pagină: “Care este sentimentul care vă cuprinde atunci cînd abandonaţi nişte oameni într-o maşină care se îndepărtează în viteză pierzîndu-se în cîmpie şi pe care-i vedeţi cum se fac din ce în ce mai mici pînă cînd, într-un sfîrşit, dispar cu totul? O fi lumea asta mare care ne apasă şi sentimentul despărţirii. După care plecăm mai departe către o nouă şi nebunească aventură...”

În "Clodo şi îngerul furios", conform propriei sale expresii, Jack Kerouac seamănă cu Percy Shelley, prietenul şi tovarăşul de drum al lui Byron, la fel ca şi pentru Byron însuşi, prin felul său de-a amesteca narcisismul şi idealismul, alimentat pasional cu o arzătoare credinţă mistico-religioasă: nu este vorba însă despre neo-platonismul sublim al tînărului romantic englez expatriat, ci despre un budism sui-gneris, à l’americaine, aşa cum era el înţeles şi practicat în San Francisco-ul anilor ’50 –’60 ai secolului trecut – deşi, originar dintr-o Canadă franceză catolică decăzută, Kerouac avea să păstreze un spirit creştin pînă la sfîrşitul zilelor sale. Aşa cum îi apare simbolul crucii în halucinaţiile generate de starea de năuceală bahică a personajului Jack Duluoz, acel alter ego al său din romanul de mai tîrziu, Big Sur (1962).

Între Byron şi romancierul canadian de factură byroniană,
există, desigur, multe diferenţe. Byron, ca şi Shelley, aveau să împlinească o strălucită operă poetică după debutul lor precoce; în schimb, proza lui Kerouac nu pare deloc să fi evoluat pe măsura trecerii timpului. Pînă la sfirşitul carierei sale, el nu a izbutit să mai atingă decît absolut episodic acele culmi artistice, aşa precum i se întîmplase în On The Road. Însă toţi aveau să împărtăşească acelaşi crez desfrînat, de sorginte rimbaudiană - din toate punctele de vedere - însă pus în slujba artei lor. Byron şi Shelley au fost, fără doar şi poate, genii ale limbii engleze însă n-au reuşit deloc să fie la fel de geniali şi cu propria lor existenţă generică. Byron a murit, ruinat fizic, la doar 36 de ani; Shelley dispărea tragic în timpul unei furtuni, pe velierul său, la mai puţin de o lună de împlinirea vîrstei de 30 de ani, într-un accident care trăda aceeaşi nebunească temeritate, precum propria sa moarte. Dacă n-a fost chiar un geniu, Jack Kerouac a fost, în schimb, unul dintre acei indivizi prodigioşi (precum Jack London, bunăoară), cărora li se părea că aptitudinile lor excepţtionale nu reprezintă altceva decît apanajul acelei uriaşe forţe a imaginaţiei, temerităţii fizice, energiei juvenile şi dispreţului adolescentin faţă de autocenzură şi de constrîngerile docte şi fastidioase ale celor mai în vîrstă. (Personajele sale masculine emblematice exercită o atracţie irezistibilă. După ce sclipitorul Ken Russel⁹a dat viaţă pe ecran (provocînd reacţii controversate la adresa creaţiilor sale) lui Byron şi Shelley, Francis Ford Coppola e pregătit să-i transpună filmic pe Kerouac şi Cassady, într-o adaptare cinematografică a romanului On The Road. În acest sens, el a organizat la New York o preselecţie deschisă la care s-au prezentat nu mai puţin de 3000 de candidaţi!)

În proza sa torenţială - conţinînd mii de cuvinte deşuchiate - Kerouac

şi-a exploatat calităţile de scriitor cam în aceeaşi manieră cum şi-a lăsat amprenta asupra legăturilor sale amoroase, la fel de durabile şi acestea precum viaţa de-o noapte a unei efemeride. Pentru că aşa cum nu credea în revenirea asupra textului tot aşa nu credea nici în regrete. Însă a emite judecăţi de valoare numai după lectura “romanelor sale sincere” şi după scrisori, e ca şi cum Kerouac n-ar fi putut să scrie astfel - cu o exacerbată ardoare şi fără nici o inhibiţie -, decît sub influenţa aloolului sau a drogurilor, În romanul său din 1968, Vanitatea lui Duhouz, el vorbeşte pe un ton lugubru despre “tot felul de droguri, de la morfină şi marijuana pînă la detestabila benzidrină¹⁰, pe care le ingurgitam (...). Distrugeam apoi inhalatoarele de benzidrină pentru a refolosi hîrtia îmbibată şi a o rula în mici biluţe otrăvite, care ne provocau năduşeli şi suferinţă… În ceea ce mă priveşte, lucrurile au început să o ia razna. Aveam tot mai des halucinaţii şi grave stări depresive datorate benzidrinei.” La mijlocul anilor ’40, Kerouac a trebuit să fie internat ca urmare a unei tromboflebite provocate de abuzul de benzidrină.

Indiferent de care ar fi fost preţul scrierii romanului,
legenda Beat va consacra On the road drept o experienţă extatică: el reprezenta primul triumf a ceea ce Kerouac numea “proza spontană”, “noua literatură”, care trebuia să scoată din circuit toată literatura “veche” de pînă atunci. Fără pargrafe de la început pînă la sfîrşit, scris pe un sul de hîrtie de teleimprimator, în lungime de 50 de metri, pe care Kerouac l-a bagat în maşina sa de scris, romanul a fost elaborat într-un acces de energie maniacală, în doar 20 de zile. Autorul-derviş nu va întîrzia să-şi pulverizeze propriul record al elaborării acestui roman, scriind Subteranele, la foc automat, în doar trei zile iar adaptarea pentru scenă a lui On The Road, într-o singură noapte. (Imaginaţi-vă numai de ce tratament s-a bucurat acest text!). Vigoarea pe care i-a dat-o practicarea fotbalului american – la Universitatea Columbia – i-a permis lui Kerouac “luxul” de a pierde cinci kilograme într-o singură şedinţă de scris şi de a ieşi din ea golit de puteri, deprimat, cu gîndul sinuciderii. De aici şi îmbătrînirea sa prematură, care i-a afectat viaţa şi arta prin dese şi violente schimbări de comportament. (va urma)

* Textul pe care vi-l supunem atenţiei a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99) cu titlul original “Kerouac: le grand retour” (“Kerouac: marea reîntoarcere). După publicarea în întregime a eseului scriitoarei americane, vom încheia cu interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

**Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Kirouac s-a născut la 12 martie 1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi (Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuri Mexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968*, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison…

Note

1. Beat Generation (Generaţia Beat); beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac. Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific (cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai! - în deceniile următoare.
2. Francis Ford Coppola (n.1939), celebru regizor american, producător şi scenarist. Coppola a regizat, printre altele, peliculele Godfather (Naşul), The Conversation (Conversaţia) şi Apocalypse Now (Şi acum apocalipsa), filme care i-au adus consacrarea internaţională, plasîndu-l printre cei mai importanţi şi respectaţi regizori ai lumii.

3. Pe drum – Francis Ford Coppola se regăseşte, de data aceasta în calitate de producător, pe genericul adaptării cinematografice a romanului “Pe drum”al lui Jack Kerouac. Regizat de cineastul brazilian Walter Salles (semnatar, printre altele. al regiei peliculei “Jurnal pe motocicletă”, o adaptare cinematografică a volumului autobiografic omonim al lui Che Guevara), filmul se află, deocamdată, în etapa de producţie. Coppola - care deţine drepturile de ecranizare ale romanului lui Kerouac din anul 1979), mai avusese o tentativă de a realiza pelicula, avîndu-l atunci ca regizor pe americanul Joel Schumacher (celebru în urma regizării unor pelicule după romanele lui John Grisham The Client şi A Time To Kill dar mai ales a seriei Batman). Aşa după cum declară regizorul brazilian, pelicula, avînd ca punct de plecare romanul “Pe drum”, nu va fi o ecranizare reactualizată, cît mai mult o tentativă de a reface atmosfera anilor ’50. “Ideea este să filmăm un documentar despre moştenirea politică şi culturală a beatnicilor, astfel încât să putem înţelege de ce acest moment este pertinent şi astăzi. Câţiva dintre exponenţii acelei generaţii, cum ar fi Gary Snyder, sunt încă în viaţă, iar scenariul va fi plin de declaraţii ale sale” a afirmat regizorul într-un interviu de dată recentă.

4. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

5. Jack Kerouack. Selected Letters *1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţă Jack Kerouack. Selected Letters (1957-1969) a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.
6. The Jack Kerouac Collection – o cutie conţinînd trei compact discuri audio, editate de casa de discuri RHINO Record Inc.Santa Monica/WEA Music, în 1990. 1. Jack Kerouac – Steve Allen: Poetry for the Beat Generation (Poeţii generaţiei beat); 2. Jack Kerouac: Blues and Haikus; 3. Readings by Jack Kerouac on the Beat Generation (Jack Kerouac despre Generaţia Beat).
7. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de doua ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

8. Gilbert Millstein, cronicarul literar de la The New Times Review, scria în 5 septembrie 1957 că romanul “On The Road” este atît minunat scris, încît va deveni cu siguranţă, datorită “vocii” sale distincte, cartea de căpătîi a ceea ce Keroac însuşi numise cu cîţiva ani mai devreme, Generaţia Beat.

9. Henry Kenneth Alfred Russel, cunoscut îndeobşte drept Ken Russel (n. 1927) este regizor britanic de film, cunoscut pe de o parte, ca unul din pionierii televiziunii şi filmului însă controversat pe măsură, datorită stilului său incisiv şî nonconformist de exprimare artistică, debordînd de conotaţii sexuale şi obsesii religioase. Subiectele sale predilecte sînt inspirate din viaţa si creaţiile unor celebrii compozitori sau au la bază diferite lucrări artistice pe care le adaptează pentru filmele sale. A colaborat, semnînd regia unor pelicule de lung metraj pentru studiorile BBC dar şi pentru o serie de case de producţie independente.

10. benzidrină - excitant al sistemului nervos central (care înlătură temporar somnul şi foamea) din clasa amfetaminelor (substanţe simpatomimetice, halucinogene, folosite şi ca medicamete, printre alteafeţiuni şi în tratamentul hiperactivităţii infantile). Iniţial sintetizate între cele două războaie mondiale, amfetaminele au fost folosite pe scară largă ca drog (în doze controlate) militar, pentru a le conferi soldaţilor un plus de energie şi pentru a le mări rezistenţa la oboseală şi viteza de reacţie. Clasificate drept substanţe psihotrope prin Convenţia asupra substanţelor psihotrape din 1971(convocată de ONU, ea a fost ratificată la 21 februarie 1971 la Viena; pînă la 1 noiembrie 2005, ea fusese semnată de 179 de state, intrînd practic în vigoare în 1976), ele au fost declarate în mod pregresiv ilegale, pe masură ce statele semnatare îşi adaptau legislaţia, ulterior ele fiind utilizate exclusiv pentru tratamentul limitat al unor afecţiuni. Consumul regulat şi în doze mari (în combinaţie cu alte stimulente precum alcoolul) produce, pe lîngă alte tulburări psihice şi organice, o deteriorae severă a vaselor sangvine precum şi afecţiuni cardio-vasculare. Flebita de care a suferit Kerouac a fost determinată de consumul mare de amfetamine, în special benzidrină.
Traducerea, adaptarea şi notele de
© Bogdan Stoicescu

2009-11-16T14:27:00.004+02:00

Despre poezie, amintiri sărate şi multe alte închipuiri…*

Poezia – acest lucru gingaş, înaripat şi sacru.

Platon

Se scriu noiane de poezie, proză, teatru, eseistică. Se atacă cu frenezie şi febrilitate aproape orice gen literar. Toată lumea s-a apucat cu sîrg de scris: agricultorii, medicii, economiştii, profesorii de fizică şi de educaţie fizică, educatoarele şi învţătoarele (de la sate şi oraşe, cum suna lozinca nu de mult dispărută!), pompierii, poliţiştii, smerite feţe bisericeşti dedulcite la cele lumeşti, precupeţele şi casnicele, bunicii şi nepoţii lor aflaţi la vîrsta alfabetizării dar şi liceenii îndrăgostiţi lulea de junele profe de română sau engleză, politicienii, guvernanţii (atunci cînd nu dorm pe ei şi mai cu seamă cînd zac pe banii noştri, ai contribuabililor), prim-miniştrii (sensibilizaţi pînă la morbiditate de calamităţile mai mult sau mai puţin naturale cu care li se confruntă ţara…) şi chiar ex-preşedinţii aflaţi, unii, deja, la vîrsta senectuţii dar preocupaţi vîrtos de problemele globale ale altora şi orbi, muţi şi surzi în faţa dezastrelor din propria ogradă.

Edituri mai mari sau mai mici sunt luate cu asalt de o pletoră care, pe bani grei, îşi tipăreşte drojdia infantil-insipidă, nutrind speranţe deşarte că, graţie elucubraţiilor slobozite din vanele larg deschise ale creierelor odihnite din dotare, va reuşi să pătrundă în edificiul robust al istoriei literaturii române, dacă nu prin efracţie pe uşa din faţă (folosind drept şperacle recomandări plătite unor “condeie” mai mult sau mai puţin influente), măcar folosind scara de incendiu.

Acestor cohorte maligne, compacte şi agresive de grafomani agramaţi şi aculturali cu greu le mai pot ţine piept scriitorii adevăraţi care, spre norocul nostru, încă mai există dar al căror număr, din nefericire, este într-o continuă şi constantă scădere. Sintagma uzitată pe vremuri cu care erau etichetaţi numiţii ,,autori” (după unul-două volume tipărite), cum că au scris mai mult decît au citit, tinde, iată, acum, în aceste vremuri pe dos, să se generalizeze, devenind, hélas, un fel de carcinom dificil, dacă nu chiar imposibil de extirpat.

Este foarte adevărat că talentul nu are vîrstă.
Harul, mai presus de orice, vine de la Dumnezeu… Ca şi Cuvîntul…
Spunea cîndva genialul scriitor numit Jorge Luis Borges: Limbajul este o creaţie estetică. (…). Cred că pentru noi toţi, faptul estetic este ceva atît de evident, atît de indefinibil, ca, de exemplu, dragostea, ca, de exemplu, savoarea unui fruct sau a apei sau a vinului, ca, de exemplu, cîmpia sau marea… Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat. ,,De ce să o definim în alte cuvinte, dacă acele cuvinte vor fi mai slabe decît sentimentul nostru faţă de poezie?”

Dar, din păcate, puţini, tot mai puţini înţeleg în ziua de azi că supremul nostru Creator împarte cu destulă parcimonie copiilor Săi, daruri atît de scumpe…

Nu ştiu în ce măsură tineri aidoma Verei ale căror texte – poetice sau proză - le citesc, cu rare excepţii, zilnic, deja sînt sau vor deveni scriitori. De altfel, nu cred că acest lucru este foarte important. Nici pentru ei dar nici pentru noi, lectorii producţiunilor dumnealor. Citindu-i însă, pe unii chiar recitindu-i, un alt sentiment mă încearcă, realmente bucurîndu-mă: simt - la fiecare în parte şi la toţi deopotrivă - că sînt îndrăgostiţi (aş vrea să cred că dezinteresat!) pînă peste cap de literatură, tratînd-o (cu mijloacele pe care, la vîrsta lor tînără de acum, le au la îndemînă), ca pe o altă sublimă formă de manifestare a fericirii. Şi că, mai presus de orice, ei sînt îndrăgostiţi, într-o şi mai mare măsură, de cuvînt şi de rosturile fundamentale ale acestuia.

Am convingerea că tinerii noştri se simt fericiţi scriind.

Ei scriu cu dezinvoltură şi sensibilitate, de multe ori cu o anume tristeţe a tonului, alteori cu o exuberantă tandreţe şi inocenţă: ei se întreabă, întrebîndu-ne, se miră, mirîndu-ne, suferă, se revoltă sau se bucură, făcîndu-ne, măcar preţ de cîteva clipe, să suferim, să ne revoltăm sau să ne bucurăm împreună cu ei. Indiferent că o uneori fac cu stîngăcie, alteori folosind cu mai mult sau mai puţin aplomb şi îndemînare ,,arsenalul” stilistic şi/sau imagistic al maeştrilor lor (Nichita Stănescu & Ionesco & Eliade, Urmuz & Tzara, Stratan & Cărtărescu & TTCoşovei & co. ori al acelei legendare beat generation americane, cu Ferlingetti &Burroughs & Kerouac, Corso ori Ginsberg în pole position, pentru a-i aminti doar pe cîţiva), dovedindu-ne – dacă mai era cazul! – că recepţionează bine (dumirindu-se prin aprofundare din proprie dorinţă şi curiozitate) mesajele artistice transmise de marea literatură prin străluciţii ei reprezentanţi. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu-i deloc puţin...

Voi încheia, nu înainte de a le adresa, Verei şi celor din generaţia ei, urarea marinărească – deşi numai de exhortaţii d’astea mobilizatoare n-au ei nevoie! – de-a avea numai vînt bun din pupa, în călătoria pe care abia acum o încep pe mările deloc liniştite ale literaturii. Ale artei în general. Măcar dintr-un singur şi serios motiv (de data aceasta de ordin personal): iubesc nespus marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate…

© Bogdan-Lucian Stoicescu

ZULU

by Vera

Bună, sunt Zulu, am 23 de ani, şi sunt ziaristă.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 ca să-mi scriu cele 2500 de semne
Despre oameni care colecţionează fluturi, trifoi cu patru foi, monede sau timbre
Repară umbrele şi pantofi sau împart corepondenţa
Sunt istorici, matematicieni, scriu cărţi, îşi aşteaptă muzele în atelier
Fac land-art, fotografie, au scăpat de la Auschwitz ori l-au întâlnit pe Noica în persoană.
Dar eu, să-mi bag pula, sunt o mediocră nenorocită.
N-am nicio pasiune, nicio colecţie, nici măcar nu fac ceva pe care să se poată pune mâna
Uite, şi prietenul meu ăla ce s-a lăsat de facultate
Acum lucrează la brutărie, face mii de pâini pentru mii de oameni, le feliază şi e foarte fericit
Sau tata... el face containere pentru excavatoare şi alea îi ajută pe oameni
Să contruiască şi să facă drumuri...
Redactorul şef îmi spune că oamenii ăştia sunt ignoranţi pentru că nu le fac altare scriitorilor
Dar ignoranţii fac lumea să meargă mai departe şi, oricum,
Niciunul dintre ăia care guvernează lumea nu e interesat ca ei să fie erudiţi
„Păi uite, de aia suntem noi, jurnaliştii...“
Daaaa.... noi suntem ceva Captain Planet
Care e pe fază când pică vreo plăcuţă memorială
Pusă pentru cei care îşi suflă mucii pe stradă, fumează, scuipă
Şi se pişă în spate la Casa de Cultură a Sindicatelor
Sau pentru Costan, pe care, l-au găsit într-o zi poliţiştii comunitari
Mort de beat pe spaţiul verde şi cu pula scoasă din pantaloni.
O iehovistă îmi spune că trecem zilnic pe lângă creaţia lui Dumnezeu şi nu ne întrebăm
„oare cine a făcut acest copac?“
Bine, tanti, da când treci pe lângă Costan
Pe el, nu te întrebi, oare cine l-a făcut?
Nu mă mir, cunosc femei bigote care se vopsesc cu henna,
convinse că e singura vopsea de păr acceptată de divinitate
Pula mea, femeile astea au impresia că paradisul e plin de saloane de înfrumuseţare
Şi acolo sunt ceva supărvaizări care nu vor să dea okeiul pentru L'oreal.
Dar mai bine nu mai zic nimic, pe mine nici măcar nu mă iubeşte vreun bărbat
Pentru toţi sunt un fel de recycle bin în care îşi descarcă balastul refuzat de neveste...
În fine, nu de asa îmi pasă mie
Eu visez să fiu iubita unui turc muzician
Care stă gol într-un fotoliu din Franţa şi fumează ţigări de foi
Şi care de fiecare dată când sunt nefericită îmi spune cu un accent de musulman idiot:
„You have to make peace with yourself...“

http://reteaualiterara.ning.com/profile/vera

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/1971741:BlogPost:185413

* cîteva consideraţii pe marginea poemului “Zulu” scris de Vera...

2009-09-19T21:01:00.011+03:00

In memoriam Florian Pittiş (1943 - 2007)
La o şuetă cu
Florian Pittiş şi Mircea Vintilă,
doi membri marcanţi ai
Partidului... John Lennon!
Nu trântiţi uşa este un produs muzical numit L.P. (long play din vinyl, de 33 1/3turaţii/minut), purtând două semnături care, practic, nu mai au nevoie de nici o prezentare: Florian Pittiş şi Mircea Vintilă * Albumul cuprinde zece juvaericale sonore de 24 k (!) –unele mai vechi, altele mai noi, inedite toate – adevărate crâmpeie de suflet curat * Cu o singură excepţie – Vinovaţii fără vină (muzică şi text: Dorin Liviu Zaharia) – compoziţiile aparţin lui Mircea Vintilă iar versurile - semnate de Florian Pittiş, Nora Iuga, Gheorghe Azap, Şerban Foarţă şi Dorin Tudoran - fiind într-o deplină consonanţă cu muzica, dimpreună rotunjind un splendid univers sonor * Orice cuvânt se dovedeşte a fi mult prea sărac pentru a sugera, în vreun fel, sublima atmosferă plămuită de cei doi vrăjitori, care i-au avut lîngă ei, la celelalte pupitre, pe nu mai puţin cunoscuţii Mircea Baniciu (aranjamente orchestrale), Vladi Cnejevici (intrumente cu clape) şi Adrian Ordean (inginer de sunet) * Un eventual îndemn la ascultarea acestei muzici – generatoare, mai presus de orice, a unei stări de spirit de-o elevată ţinută artistică - de către toţi cei ce sunt sau care au rămas tineri, nu-şi mai are rostul * Rândurile care urmează nu sunt ceea ce, cu un termen generic, s-ar putea numi un interviu. Ele se vor a fi o consemnare a unei şuete – având drept catalizatori: vodca, berea, cafelele (din cele mai fine) şi muuulte ţigări cu, dar mai ales fără filtru - la care am avut privilegiul de-a fi împreună, preţ de câteva ceasuri bune, cu doi oameni obişnuiţi, extraordinari tocmai din cauza acestui fapt ...

“După decembrie ’89,

când ne-am uitat în sufletele noastre,

eu am descoperit acolo o mulţime de spaime,

de frici, de autocenzură,

mai presus de voinţa mea,

mai presus de mintea mea."

Florian Pittiş

Bogdan: Ce înseamnă pentru Mircea şi Florian cuvântul numit pace şi cuvântul numit om?

Mircea: De fapt, totul pleacă de la John Lennon, acest mare prieten al tuturor acelora care iubesc muzica, oamenii şi pacea planetei. Deci, de la prietenul nostru John Lennon. El a fost un om deosebit. Şi, la un moment dat, am simţit că avem şi noi ceva de pus şi de spus din sufletul şi gândurile noastre faţă de cântecele lui.
Florian: Cred că este vorba de o opţiune politică. Deoarece, de multă vreme, noi facem parte din partidul… John Lennon! (Râde!)

B.: Trebuie că aveţi, oho, ceva, adepţi în acest partid…

F.: Probabil. În ţara asta, da! Mai mult de-atât: o groază de “persoane” sunt numai în mine. Şi care se ceartă permanent!

B.: Când s-a născut ideea de a strânge toate aceste cântece pe un album?

F.: Noi, în general, facem toate lucrurile sub imperiul clipei. N-am dorit un album de concepţie, ci am vrut să scăpăm de de multe din lucrurile care zăceau în noi. Sunt şi unele compoziţii mai vechi – ale noastre şi ale prietenilor noştri – care nu fuseseră editate pe disc, precum compoziţiile lui Dorin Liviu Zaharia şi care trebuie să circule - considerăm noi – deoarece ele nu sunt cântece, ci manifeste, sunt arme de luptă pentru cei tineri sau care au rămas tineri. La urma urmei, este o culegere fără o structură anume, datorată unei stări care a pus stăpânire pe noi înainte de decembrie 1989. Nu este un album unitar şi tocmai de asta titlul ales este absurd dar care, pentru noi – ca orice metaforă - s-ar putea să însemne ceva. El ne-a fost sugerat de “cântăreaţa cheală” (Sinead O’Connor – n.m.).

M.: Miruna, de exemplu, n-am mai cântat-o de douăzeci de ani. Iubirea cea mare este compusă acum şapte ani. Pasărea cu zborul rece are tot douăzeci. Aceste piese n-au fost lăsate – la vremea aceea – să intre pe disc. Din mai multe motive şi, îndeosebi, datorită celor spuse în texte. Şi când autorul se numea Dorin Tudoran, care era cine era, îţi dai seama…

B.: Mai există astfel de piese?

M.: Multe, foarte multe. Chiar într-o seară minunată, în curte la Migas Real (studioul de imprimări unde a fost înregistrat şi mixat albumul – n.m.)…

F.: …după “Challenge Day”…

M.: …s-a cântat, s-au spus glume şi abia atunci ne-am dat seama cât de multe piese mai sunt neimprimate. Surpriza a fost şi pentru Mircea Baniciu, care a contribuit cu tot sufletul la discul nostru şi pe care nici el nu le ştia. Multe piese au fost compuse în bucătărie la Moţu’ (aşa îl alintă prietenii pe Florian - n.m.), care este locul de lucru cel mai bun pentru noi şi locul cel mai căutat şi cel mai preţuit când se sărbătoreşte ziua sa de naştere şi Floriile…

F.: Este un loc celebru, unde au loc Pittişiada de primăvară şi cea de toamnă! (râde toată lumea.)

M.: Da. Aici am început lucrul, apoi la Baniciu acasă, unde s-au făcut aranjamentele instrumentale. Apoi am intrat în studio, unde am finalizat discul.

B.: Mi-aţi povestit că aţi fost neplăcut surprinşi că la lansarea discului, în Bucureşti, n-au venit prea mulţi din generaţia noastră. Oare de ce?

F.: Treaba lor! Îi priveşte… Câinele moare de drum lung şi nu ştiu cine de grija altuia!

M.: Au fost foarte mulţi tineri şi asta ne-a bucurat mult.

B.: V-am pus această întrebare deoarece sunteţi reprezentanţi ai acelei muzici de o mare sensibilitate şi profunzime, care era ascultată cu predilec]ţe în urmă cu zece-cincisprezece-douăzeci de ani. Tinerii de azi – nu toţi, evident! – ascultă o muzică uşor facilă, comercială…Muzica voastră pleacă de la versuri valoroase, care invită la meditaţie, ea fiind, nu de puţine ori – aşa cum aminteai – o muzică-manifest…

F.: Ai o părere cu totul greşită faţă de tinerii de azi. Am putea vorbi despre asta zile întregi. Îţi spun că greşeşti. E vorba despre o altă sensibilitate…Gândeşte-te cum eram şi noi la vârsta lor. Eram la fel. Când cei mai în vârstă considerau ceea ce ascultam ca fiind “zgomote” şi nu muzică. Asta ascultam şi noi. Când vor avea nevoie de Beethoven, vor asculta Beethoven. Nu grăbi lucrurile. Puneţi-le pe tarabe de toate, să aibă de unde alege… Când vor simţi nevoia să asculte romanţe, o vor face cu siguranţă.

M.: La spectacolele noastre vin mulţi tineri. Nu se mai duc la şuşele acelea ordinare, “varietăţi” sau cum se numesc…

F.: …şi în nici un caz ei nu mai acceptă cântecul pe bandă, adică spectacole de pantomimă. Concertele rock şi folk au un avantaj imens faţă de cele de muzică uşoară.

M.: După “Challenge Day”, a doua zi, la Complexul Studenţesc “Tei”, noi am cântat după Metrock, Quartz şi Iris. Ne-au ascultat şi au participat. E ceva, nu?
B.: Mircea, revii cu acest album după o “tăcere” relativ mare…

M.: Da. O pauză de patru-cinci ani. Moţu’ m-a întrebat dacă nu cumva vreau să păstrez această “ritmicitate”.

F.: A fost strict necesar, pentru că din decembrie ’89 am avut nevoie de o doză mare de pauză, am respectat îndemnul lui Gabriel Liiceanu şi ne-am uitat în sufletele noastre. Eu am descoperit acolo o mulţime de spaime, de frici, de autocenzură, mai presus de voinţa mea, mai presus de mintea mea. Era un rău care se aşezase în mine şi care “lucra” sănătos. Era vitală o reîntoarcere spre sine.

M.: Ultimul meu disc a apărut înainte de ’89 şi a reuşit să se facă cunoscut prin ‘92-’93. Atunci a fost “descoperit” şi de cei din Radio. A fost necesar să treacă atâţia ani ca să fie descoperite câteva piese interesante şi frumoase. Iar la TV, ce să mai vorbim, e greu… Mai bine să nu apari!!! Să-ţi pună o cracă şi un tablou în fundal şi, eventual, un scaun cu spetează înaltă. În aceeaşi scenografie apar şi eu şi Mădlina Manole…

B.: Cum s-ar putea explica toate acestea?

F.: Lipsă de profesionalism…

M.: Sunt depăşiţi. Mi se spune să urmăresc camerele. Eu trebuie să cânt, nu să urmăresc camerele care, de fapt, ele trebuie să mă urmărească.

B.: Sunteţi de părere că la Radio există mai mult profesionalism?

F.: Într-o măsură mult mai mare. Datorită unora care lucrează aici. La programmul 3 mai sunt nebuni…

M.: … nu că sunt prieteni de-ai noştri, dar sunt buni…

F.: …mai sunt nebuni…

M.: …nebuni frumoşi!

F.: Cum să nu înebuneşti când duminica noaptea termin "Pittiş Show" şi-l văd bântuind prin Radio pe Florian Lungu, care stă şi ascultă benzi cu jazz. Cum să nu-l iubeşti p’ăsta? E duminică noaptea. Nu putea să se ducă acasă? Stătea acolo şi asculta, nu că-şi făcea emisiunea! Asculta!!! Atenţie! Ca să nu mai vorbesc de Paul Grigoriu, care-i un nebun şi-un dement! Când îl cauţi, e la Radio…

M.: Mai sunt emisiunile Vineri noaptea în direct ale lui Andrei Partoş. Nişte nopţi minunate. Am fost invitaţi şi nici n-am ştiut când a trecut timpul.

F.: Mai sunt câţiva nebuni în Radio şi în cadrul corpului tehnic. În TV n-am văzut decât doi: o regizoare de montaj şi un operator. Când va începe o concurenţă ca lumea – nu SOTI, care-s amatori – pe picior de egalitate şi în domeniul tehnic, când va începe “furtul” de (tele)spectatori, atunci o să-şi cam simtă scaunele de sub fund clătinate.
M.: Sunt depăşiţi şi n-ai ce să le faci!

B.: Vorbeaţi despre pasiune. Mai sunt tineri care trăiesc prin rock şi pentru rock?

F.: Sigur. Sunt oameni care trăiesc cu pasiune şi de asta-i iubesc. Ei simt, că aici, în zona rock-ului, nu se poate minţi sau se minte mai puţin, mai greu decât în altă parte. Rock-ul, încă, a rămas un strigăt.

B.: Sunt tot mai mulţ tineri – şi mai puţin tineri - care urmăresc emisiunile tale “Rock Panorama” şi “Pittiş Show”. Însă, mulţi se întreabă de ce tot mai rar, în ultima vreme, “Rock Panorama”? Ce se întâmplă?

F.: Răspunsul este extrem de simplu: nici cei de la Deep Purple nu dau nici un pachet de “Kent” în televiziune. Sper că ai înţeles ce am vrut să spun. Ultima emisiune Rock Panorama a fost programată duminică la miezul nopţii, după emisiunea sportivă. Duminică noaptea, atunci când tot omul trebuie să se odihnească pentru că începe o nouă săptămână de muncă, se programează emisiuni de interes. Nu-i o crimă?

B.: Ba bine că nu. Apropo… Florian, ce emisiuni urmăreşti la televizor?

F.: Când sunt actualităţile, nu răspund la telefon. Nu c-ar fi cea mai bună emisiune, însă trebuie să fii informat. Apoi, îmi place emisiunea “Întrebări pentru un campion”, de pe TV5. În rest, citesc cele… 17 publicaţii la care sunt abonat. De fapt, citesc în diagonală, numai ce mă interesează.

B.: Mircea, ce muzică asculţi?

M.: Ascult… Cred că ascult cam tot ce se poate asculta. Mă interesează fenomenul muzical în ansamblu. Evident, prefer folk-ul, rock-ul, blues-ul.

B.: Putem numi rapp-ul muzică?

F.: Da. Cel adevărat, nu imitaţiile. Stilul acesta s-a născut din nişte actori fantastici: discjocheii. Ei au născocit chestia asta. Dar rapp-ul adevărat este un fel de “gazetă de perete” a străzii. De exemplu, în rapp s-a anunţat cu două luni înainte ce se va întâmpla La Los Angeles. Rapp-ul e pulsul străzii.

B.: Cum sunt tinerii de azi?

F.: Cum am fost şi noi şi cum sunt tinerii fiecărei generaţii: extremişti şi exclusivişti. Important e, totuşi, faptul că ei cântă iar deocamdată contează mai puţin cum cântă. Toţi visează să aibă prestigiul unor Pink Floyd şi să fie “îngrijiţi” de nişte sponsori. O explicaţie a fenomenului rock britanic o dă Lillian Robeson în Enciclopedia Rock, totul născându-se prin apariţia unei legi, imediat după al doilea război mondial, prin care copii oamenilor cu salarii modeste au avut acces în şcolile de artă. Cei patru Beatles, dar şi componenţii altor trupe celebre (Rolling Stones, The Who, The Kinks etc.) au absolvit asemenea şcoli. Iată ce a însemnat o lege făcută cu cap şi la momentul potrivit. La noi, nimeni nu în]elege că arta nu poate exista prin concurs. Festivaluri, da! Activitatea unor astfel de începători în domeniul artei, a acestor oameni care scrijelesc pe pereţii peşterilor sufletelor lor, trebuie încurajată. Este uşor să-i blamezi, că au plete şi sunt “nespălaţi” şi să nu “vezi” că, de fapt, în sufletele lor există o permanentă tânjire după poezie.

B.: Ce le-aţi transmite fanilor de folk-rock?

F.: Este foarte uşor să te îmbraci într-un anumit fel şi să ai părul lung ca să-ţi spună lumea “rocker”. Pentru mine, un rocker poate fi îmbrăcat în costum şi cu cravată şi să fie tuns. Nu asta-i important. Faptul că se adună şi cântă este de-a dreptul entuziasmant. De aici a pornit acest curent, de la tinerii care cântau în parcuri şi la ştrand şi e bine să nu uităm niciodată de unde am plecat. Greşeala pe care a făcut-o rock-ul, într-o anumită perioadă, a fost exact asta: a uitat de unde a plecat. Rock-ul s-a născut într-o sală de dans şi a părăsit-o. Într-un fel, normal şi natural, pentru că aceia care concepeau această muzică, au înaintat în vârstă, odată cu fanii lor. Împreună au evoluat şi au aflat lucruri noi despre muzică şi despre viaţă, simţind nevoia unor alte forme: rock-ul de artă, rock-ul psihedelic, discurile de concepţie ( vezi Pink Floyd etc.). Însă n-aveau voie să părăsească sala de dans unde s-a născut rock’n’roll-ul. Apoi, pe sălile de dans au pus stăpânire negustorii şi aşa s-a născut discoteca. Şi muzica disco, o tâmpenie. S-a transformat o sumă de individualităţi, într-o turmă. Astfel, s-a ajuns de la sincopa-negaţie a rock’n’roll-ului, la afirmaţia bătăii colective din palme a muzicii disco, foarte asemănătoare cu dictatura partidului. Dar, să revenim. Eu le-am spus tinerilor iubitori de rock, cu diverse ocazii, că dacă până acum îi iubeam, acum îi iubesc de cinci ori mai mult. Dacă până acum mai exista câte o Casă de Cultură care le oferea o cameră unde să repete şi să-şi ţină instrumentele, azi aceste camere au căpătat alte destinaţii. Comerciale. Tinerii au fost daţi afară şi îşi ţin instrumentele pe la vreo mătuşă ori prin vreun garaj… Cu toate acestea, în continuare, fac muzică. Mai poţi să te legi de ei?

B.: Evident că nu. Iar mie nu-mi rămâne altceva de făcut decât să vă mulţumesc, amândorura, în numele lor pentru aceste gânduri-îndemn şi pentru tot ceea ce faceţi pentru artă în general şi pentru muzică, în special.

(iunie 1993)
Ascultaţi albumul Nu trântiţi uşa la adresa
http://www.radio3net.ro/sp2/db_artisti.php?cx=list_piese&id
şi vizionaţi clipul "Ultima" - In memoriam Florian Pittis (muzica: Celelalte Cuvinte; piesa "Ultima" face parte din albumul "Stem" apărut în anul 2008; clipul este realizat de Lucian Cremeneanu) la:
http://www.youtube.com/watch?v=hw-2XWtRfAw
(Foto: sursa - Jurnalul Naţional)

2009-09-11T19:01:00.006+03:00

In memoriam Sorin Stoica

Singurătatea

prozatorului

de cursă lungă...

Sorin Stoica s-a născut la 27 iulie 1978 în comuna prahoveană Băneşti # A absolvit facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti (în anul 2000), devenind preparator asociat la catedra de Antropologie Culturală a aceleiaşi instituţii # Masterat în antropologie culturală la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administraţie (2004) şi în Ştiinţele Comunicării la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele om unicării # Masterat în antropologie culturală la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administraţie (2004) şi în Ştiinţele Comunicării la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării # A fost cercetător la Muzeul Ţăranului Român, secţia “Programe etnologice şi antropologie vizuală”, în cadrul căreia, din 2001, a realizat un experiment de creativitate pe copii, preluînd “Experimentul Zaica” al pictorului Dorel Zaica. Tot în cadrul aceleiaşi instituţii a participat la proiectul “Arca lui Noe” precum şi la cursurile ţinute de Irina Nicolau şi Şerban Anghelescu # A colaborat (cu proză şi publicistică) la numeroase publicaţii: Dilema Veche, Formula As, Vatra, Cultura, Deci, Ultimul Atu, Suplimentul de cultură (semnatar al rubricii “Liberul arbitru”), Partener # Volume publicate: Povestiri cu înjurături (colecţia Debut, ed. Paralela 45, Piteşti, 2000), Dincolo de frontiere (colecţia Avanpost, ed. Paralela 45, Piteşti, 2002, cu o prefaţă – Arta kakolaliei – de Radu Cosaşu), Povestiri mici şi mijlocii (volum colectiv de proză scurtă scris împreună cu Cosmin M anolache, Călin Torsan şi Ciprian Voicilă, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004; prefaţă de Paul Ce rnat), O limbă comună (povestiri cu o prefaţă de Marius Chivu, ed. Polirom, Iaşi, 2005), Cartea cu euri (volum colectiv de proză scurtă, scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan, Ciprian Voicilă şi Roxana Moroşanu; ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005) # A coordonat (alături de Zoltan Rostás) volumele de istorie orală: Istorie la firul ierbii - documente sociale orale (vol. I, ed. Tritonic, Bucureşti, 2003; prefaţă: În căutarea istoriilor recente de Zoltan Rostás; postfaţă: De ce îmi place mie cartea asta de Sorin Stoica) şi Televizorul în“Micul infern” (seria Comunicare. Media, ed. Tritonic, Bucureşti, 2005; prefaţă: Tema de casă de Zoltan Rostás; postfaţă: “Filmul cu Iisus n-a avut happy-end” de Sorin Stoica) # A încetat din viaţă la 6 ianuarie 2006, în Băneşti, Prahova # Postum i-au apărut volumele: Jurnal (la ed. Polirom, 2006), Aberaţii de bun simţ (povestiri, prefaţă de Antonio Patraş, colecţia Ego.Proză, ed. Polirom, Iaşi, 2007) Jurnal de cămin (împreună cu Zoltan Rostás, ed. Curtea Veche, 2008) # În anul 2007, la editura Humanitas, a apărut volumul Cartea cu bunici – in memoriam Sorin Stoica (coordonator şi argument: Marius Chivu), în care semnează proza Bunici neidentificaţi # Avea în lucru o istorie orală a Muzeului Ţăranului Român, o carte de povestiri şi un studiu asupra troiţei din Burluşi ca obiect social total # În anul 2005 a primit premiul Academiei Române pentru volumul O limbă comună # A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO)

…printre cei care produc texte, scriitorii sunt o minoritate.

Sorin Stoica

Despre existenţa prozatorului Sorin Stoica am aflat întîmplător, cotrobăind prin site-ul editurii Paralela 45, în toamna lui 2003, imediat după tragica dispariţie a bunului meu prieten, poetul Ion Stratan. Căutam atunci un exemplar din volumul acestuia, Crucea verbului, tipărit de sus numita editură, pe care voiam să-l dăruiesc cuiva drag. Nu-mi amintesc acum dacă am găsit sau nu volumul respectiv. Tot atunci, absolut întîmplător, privirea mi-a căzut pe titlul unui volum de proză din colecţia debut, Povestiri cu înjurături, despre al cărui autor nu ştiam chiar nimic.

Cum titlul mi-a plăcut din prima, am accesat pe dată lista autorilor publicaţi. Am citit succinta prezentare din site şi aşa am aflat, printre altele, că omul meu e născut în comuna prahoveană Băneşti şi că este foarte tînăr: la vremea debutului său în volum, avea doar 22 de ani. Cum cartea era disponibilă (aşa scriau ei acolo), n-am mai pregetat şi am comandat-o. Am aşteptat mult şi bine că nici pînă in ziua de azi n-am primit-o. Aveam s-o capăt de curînd, anul acesta, graţie mamei sale, care cu gentileţe mi-a dăruit-o, la o primă vizită pe care am facut-o familiei Stoica. M-am bucurat ca un copil căruia i s-a dat, în sfîrşit, jucăria mult dorită: era singurul volum care-mi lipsea din opera lui Sorin. Şi nu oricare, ci chiar cartea de debut.

Începînd cu acel octombrie al anului 2003 am început să-l caut şi să-l citesc pe Sorin Stoica, pe unde apucam: Dilema, Vatra, Suplimentul de cultură (recunosc ca nu mai citisem cronici sportive de la celebrele Cronici afurisite ale maestrului Fănuş Neagu de prin anii ’80 din România literară; însă trebuie să spun că textele lui Sorin din rubrica sa Liberul arbitru erau literatură de 24 de carate, nene, nu glumă, dincolo de înformaţiile sportive presărate şi care, aşa cum aveam să constat ulterior, constituiau, de fapt, un fel de catalizator), Formula As şi, sporadic, adică atunci cînd îmi picau în mînă, aduse de vreun amic câmpinean, articolele lui din revista Partener. I-am cumpărat, pe măsură ce-i apăreau, volumele: atît pe cele personale cît şi pe acelea scrise în colaborare. În paralel citeam şi cronicile la cărţile sale, risipite prin te miri ce publicaţii, inclusiv pe net. Aveam să constat – nu fără uimire – că toţi, dar absolut toţi cei care scriau despre el şî cărţile lui (nume grele dar şi unele mai puţin cunoscute – pentru mine, evident! -, de la Radu Cosaşu la Cristina Chevereşan, de la Daniel Cristea Enache la Antonio Patraş, de la Marius Chivu la Iulia Popovici, de la Emil Brumaru, Dan C. Mihăilescu, Adriana Bittel şî Paul Cernat la Luminiţa Marcu, de la Vintilă Mihăilescu şi Lucian Dan Teodorovici, pînă la Simona Sora, Aurora Liiceanu şi Sorin Preda - fostul său profesor de la facultatea de jurnalism, mentorul şi cel care l-a sprijinit necondiţionat, intuind cu fleru-i de prozator hîrşit remarcabilul talent ce sălăşluieşte în mai tînărul său discipol), fără excepţie, ziceau numai de la bine şi foarte bine în sus, ba mai mult, numele său era alăturat, în textele dumnealor zic, unor nume care, practic, nu mai au nevoie de vreo prezentare suplimentară: Baudrillard, Fromm, Cioran, Marin Preda, Creangă şi altele asemenea...

Şi pe măsură ce mă afundam în fabulosul univers plăsmuit de tînărul prozator, aveam să constat că, realmente, nu e nici o exagerare în aceste spuse. Sorin Stoica era/este cu adevărat un excepţional prozator, un remarcabil povestitor, un extrem de rafinat şi atent observator al vieţii înconjurătoare (da, asta a noastră, cea de toate zilele şi nopţile, pe care mulţi nu o bagă în seamă că fiind atît de aproape de ei nici nu o văd iar alţii, mulţi şi ăştia, afectaţi de-un orbu’ găinii frate geamăn cu un indiferentism patologic degenerativ, o ignoră pur şi simplu), un fin psiholog, care în ciuda tinereţii sale biologice dovedea o maturitate scriitoricească ieşită din comun, uluitoare chiar dar mai presus de orice, o perfectă stăpînire a mijloacelor sale de exprimare artistică, pentru a nu mai vorbi de o mobilitate lingvistică debordantă, greu de imaginat. În ciuda unei modestii deloc specifice generaţiei sale, Sorin nu făcea altceva decît să se scrie pe sine, cu o hemografie sui–generis, dublată de o sinceritate devastatoare, aidoma unui boxer profesionist cu garda jos, care chiar dacă riscă să fie umplut de sînge şi pus la podea de adversar, evoluează doar pentru frumuseţea jocului în sine, pentru spectacol – însă a unuia de cea mai bună calitate! - spre deliciul galeriei (căreia, în acelaşi timp, îi dă cu tifla şi-i aruncă bezele) şi în nici un caz pentru obţinerea vreunui rezultat favorabil la final. Nu pot da momentan altă interpretare unor texte precum acesta: Scriu pentru că am nevoie de un public, scriu ca să mă dau în stambă şi, de fapt, toţi fac asta. Mai ales acum când, pentru o perioadă, am spus vieţii piua...Textele astea pe care le scriu aproape zilnic sunt un fel de pepinieră unde plantez obsesiile, disperările ş.a.m.d. Până acum, povesteam unuia sau altuia cum aflam câte ceva care mă înnebunea de plăcere. Mă ţineam de capul lui sau, oricum, pe cine prindeam îl frecam, îl suceam să-i povestesc o chestie pe care am auzit-o. Pe care mi-am reamintit-o. Uneori povesteam aceluiaşi de mai multe ori, dar de fiecare dată altfel. Acum am pepiniera asta, din care sper ca, din când în când, să extrag câte un puiet în faza de coacere şi să pun la cale un text ceva mai elaborat, mai matur. Pui două poveşti una lângă alta şi, până la urmă, ele vor duce la un înţeles comun. O filiaţie comună, pe care nici măcar n-o bănuiai iniţial. De fapt, aşa se scrie proza. (Jurnal). Şi exemplele ar putea continua.

Sorin era perfect conştient că singurul lui inamic de temut e doar boala lui necruţătoare, care se ivise din senin, din iarbă verde şi care-i dădea tîrcoale şi semne la tot pasul, tot mai des, din ce în ce mai des. Fără să se considere nici o clipă un învins, îşi asumase acest destin şi lupta cu încrîncenare împotriva redutabilui inamic, cuibărit în trupu-i fragil, făcut din cuvinte (aşa cum îî plăcea să spună), avînd drept unică “armă”, scrisul. Pentru că oricine îi va parcurge textele, va putea constata cu uşurinţă febrilitatea scriiturii sale. Şi mai ales, fapt deloc lipsit de importanţă, o nerăbdare arzătoare de a spune cît mai mult, de a spune totul, într-o cursă infernală, contracronometru, cu propria-i viaţă. Cu discreţie, fără să se lamenteze inutil şi într-o singurătate autoimpusă, Sorin a continuat, zi de zi, ceas de ceas, secundă cu secundă, pînă în ultima clipă a mult prea scurtei sale vieţi, să lupte. Scriind: Să fii singur şi să scrii. Nu orice prost reuşeşte asta. Nu orice prost suportă singurătatea, nu oricine se suportă. O carte înseamnă un regim de viaţă special, trebuie să i te dedici, o carte presupune paravane, baraje senzoriale. De asta, boala era atunci, în momentul despre care încerc să vă povestesc, o adevărată şansă. (O limbă comună).

Constantin Brâncuşi nu credea în suferinţa generatoare de creaţie. Sorin Stoica a crezut pînă în ultima clipă, că suferinţa ce i s-a dat e o şansă. În cazul lui, şansa de a scrie. Şi care şansă, evident, numai un prost o poate rata. Ei bine, Sorin Stoica nu şi-a permis să rateze această unică şi ultimă şansă. Pe care a fructificat-o din plin. Din păcate, un timp mult prea scurt. Sorin Stoica a scris pînă în ultimul moment, cu disperare.

În singurătate.

Muncit de o imposibilă întrebare: oare este singurătatea un păcat?

Bogdan Stoicescu

2009-07-10T15:53:00.009+03:00

Cu îngerul în călimară!

Cu ceva ani în urmă, făceam parte dintr-un grup de tineri care, cu toate că nu prea ştiau cu ce se “mănâncă“ gazetăria, au îndrăznit – nelipsindu-le, e adevărat, talentul şi o doză zdravănă de curaj – să scoată o revistă săptămânală, Muntenia, prima publicaţie cu adevărat independentă de după ’89 din Prahova, pe care tot ei, entuziaşti şi bântuiţi fiind de un iremediabil optimism, o vindeau la colţ de stradă. Şi-o vindeau bine!

Era acea perioadă de început a presei româneşti libere, la doar la câteva săptmâni după evenimentul, pe care încă şi acum, mulţi naivi îl mai numesc Revoluţia Română. Însă aceasta este o altă poveste, de care, poate, mă voi ocupa cândva, pe îndelete, într-o bună zi, atunci când Bunul Dumnezeu va crede de cuviinţă…

Vorbeam, deci, de acea minunată echipă de gazetari în devenire şi despre cum şi-au moşit ei propria revistă, fără să aibă habar, la acea vreme, ce este acela un cuadrat, o aldină sau o verzală, un punct tipografic, un zinc, pentru a nu mai vorbi de linotipuri, rotative sau alte maşinării fantastice, în care cuvintele se întrupau din carnea plumbului tiparului înalt şi, doar timid, foarte timid cu ajutorul omnipotentelor calculatoare care, în scurtă vreme însă, aveau să trimit în muzee sau la fier vechi desuetele utilaje tipografice.

Ei bine, atunci când din măruntaiele rotativei tipografiei din strada Transilvaniei din Ploieşti au apărut primele pagini mirosind a cerneală proaspătă, şi-a plumb, şi-a gaz şi-a alte…”mirodenii”, am fost încercat de-un sentiment asemănător – păstrând proporţiile! – cu cel avut la naşterea fiului meu. Şi lucrul acesta avea să se întâmple de fiecare dată când aveam să particip la aducerea pe lume a unei noi gazete. Se strânseseră atunci în jurul nostru, împărtăşindu-ne parcă bucuria – se citea asta în privirile lor -, zeţarii, linotipiştii, mecanicii, electricienii, ba chiar şi fălţuitorii, tipografii într-un cuvânt: erau acolo Viorel, Marinică, Vali, Costelini, Sandu, Sergiu (să mă ierte aceia dintre ei ale căror nume le-am uitat) şi însuşi starostele lor, redutabilul Peco – l-am numit pe domnul Ştefan Androne, directorul de atunci al tipografiei - il capo di tutti capi, pe care aveam să-l reîntâlnesc, peste ani, ca tânăr pensionar, în tipografia - boală incurabilă, cerneala asta! – poetului Marian Ruscu, alături de ei urmând să mă îngrijesc de apariţia unei alte reviste săptămânale, Concurentul. Dar şi aceasta este o altă poveste, de care mă voi ocupa cu atenţia cuvenită, la timpul potrivit.

Nu după mult timp, acea echipă entuziastă de la Muntenia s-a risipit. Vremurile erau tulburi, neaşezate. Anii au trecut inexorabil, visătorii au rămas definitiv îndrăgostiţi de cuvântul scris şi de acei minunaţi tipografi cu maşinăriile lor infernale iar cei mai cu “picioarele pe pământ”, s-au îndreptat către îndeletniciri cu mult mai profitabile.

Apoi au urmat, într-o ordine a apariţiilor, gazetele Curierul de Prahova, Ploieştii, Cheia Succesului, Evenimentul Prahovei, Vocea Prahovei, Judo Sport Magazin, Concurentul, Repere. Le păstrez aceeaşi dragoste tuturor, pentru că fiecare în parte şi toate la un loc au fost, într-un fel şi copiii mei. Tocmai de aceea n-am cum să nu le iubesc la fel. Chiar dacă multe dintre ele au dispărut între timp, rămânând vii doar undeva, în memoria mea afectivă (…)

Am rămas până în ziua de azi în tagma visătorilor, adică a acelora care, ani de-a rândul, nu s-au simţit niciodată şi niciunde mai bine decât atunci când şi acolo unde se întâmpla naşterea vreunei gazete. Iar când acest lucru nu se producea, n-aveam răbdare să aştept prea mult, căutând prin orice mijloace să … provoc evenimentul!

Aşa s-a întâmplat în vara lui ’96 cu Concurentul, în clipa în care i-am propus prietenului Marian Ruscu să pornească o gazetă. Şi cu convingerea că nu va fi deloc uşor – oare ce lucruri mai sunt uşoare în vremurile pe care le trăim şi mai cu seamă în lumea atât de urgisită a cuvântului scris? – am strâns rapid un talentat şi entuziast grup de tineri, mai mult sau mai puţin jurnalişti, împreună cu care am plecat, din nou, la drum. Însuşi numele gazetei, pe care de bună voie şi nesiliţi de nimeni ni l-am ales – Concurentul -, ne-a făcut misiunea mai dificilă. Însă, pe cât de dificilă, pe atât de întremătoare. Pentru că, în fond, nu doream să intrăm în concurenţă cu nimeni, ci doar cu noi înşine. Şi, cred eu, am reuşit. Chiar dacă gazeta noastră, după ceva timp, şi-a întrerupt apariţia. Temporar, mi-ar plăcea să cred. Însă atât cât a trăit, ea a generat, mai presus de orice, o stare de spirit. Ceea ce nu-i deloc puţin.(…)

De mai bine de zece ani, n-a mai fost nici o gazetă. În viaţa mea a apărut, în schimb, Biblioteca. O experienţă cu totul neaşteptată, într-un univers copleşitor, labirintic şi luminos, zidit din cuvinte. Ocrotitor ca un alt fel de pântece matern, vibrând de energii nevăzute, cosmice. Şi, undeva, în lăuntrul acestui univers-matrice, singurul şi cel mai important lucru rămas a fost patima pentru cuvântul scris, ca o taină dumnezeiască mai presus de orice, dublată fiind de acea unică bucurie pe care o ai în faţa colii albe de hârtie atunci când, cu o liminară sinceritate şi întodeauna cu trudă, îţi deschizi cu o lamă nevăzută arterele sufletului, lăsând să picure acolo, pe acel petec imaculat, tot ceea ce este mai curat, mai bun şi mai adevărat în propria-ţi fiinţă.
Bogdan Stoicescu

2009-06-18T10:50:00.006+03:00

Hai-hui printre cuvinte (3)

Zori de zi dilematici

Dimineaţă umedă şi neguroasă. Presărată cu burniţă cenuşie. În drum spre bibliotecă, mă opresc la chioşcul de ziare. Dacă e vineri, e Dilema. Şi nu oricare, ci chiar numărul aniversar. Aşadar, zic:

- Bună dimineaţa. Dilema a sosit?

- Da. Imediat.Tocmai acum o fac!!?? (cum anume “o face”, nu pot pentru ca să pricep; mi se sparie gândul, vorba cronicarului…)

Chioşcarul îmi întinde o revistă. Cam murdară şi boţită bine.

- Rogu-vă, nu aveţi, cumva, alta mai în fire?

- Ba da. Alegeţi. Poftiţi…

Îmi întinde prin borta din geam încă două exemplare, aflate cam în aceeaşi stare. Mă rog. Aleg, poftesc… Întreb, într-o doară:

- Doar trei exemplare primiţi?

- Doar trei, dom’le, că e o revistă cerută doar de cititori!

No comment.

Scuzaţi. Pardon. O iau şi plec.

Bogdan Stoicescu

Cuvinte-Sunete-Imagini

Florian Pittiş

B.: Cum s-ar putea explica toate acestea?

B.: Sunteţi de părere că la Radio există mai mult profesionalism?

B.: Vorbeaţi despre pasiune. Mai sunt tineri care trăiesc prin rock şi pentru rock?

B.: Ce le-aţi transmite fanilor de folk-rock?

Hai-hui printre cuvinte (3)

Zori de zi dilematici