miercuri, 26 februarie 2020

Texte cu elice

Ce-i interesant în iubire, avantajul ei, dar și pericolul care o paște, este că poți spune orice. Un lucru și opusul lui. Tot și orice. Nimeni nu se abține de la asta. Iubirea e veselă, e tristă, e tandră, e brutală, trece și nu trece. Ea nu încetează să se contrazică. Capătă toate formele posibile și toate măștile imaginabile. Promite, inspiră poeții și predicatorii, hrănește toate bîrfele și toate intrigile din romane, se tîrăște prin noroi și înalță suflete pierdute. Iubirea este izvorul multor capodopere, dar și al foarte multor mizerii și mojicii. (...)
Iubirea e tortură, încîntare, violență, blîndețe, conversație, liniște. E fericire și tristețe. Profunzime și superficialitate. 
Iubirea este ușoară precum cenușa.”
Jean d’Ormesson
(„Călăuza rătăciților”, ed. Baroque Books & Arts, 2017)

Paraponu’ zilii

Oare iubiții noștri concetățeni, care au năpădit magazinele într-o isterie soră bună cu paranoia, pentru a se aproviziona cu de-ale gurii (mîncare/udătură) și, deopotrivă, farmaciile (pentru a-și cumpăra măscuțe, mănuși, medicamente și alte accesorii cvasi-inutile stopării virulentului virus), să fi aflat că la interminabilele cozi la care stau cuminți la casse, au șanse extrem de ridicate de a se căptuși cu mortalul virus? Sau dacă nu cu acesta, măcar cu acela al gripei băștinașe, care zburdă nestingherit și neluat în seamă de mai nimeni, la fel de vioi și de agresiv, mai ales pentru aceia cu foarte multă apă în sînge și foarte puțini neuroni în cap?
Întreb pentru un prieten!

marți, 25 februarie 2020

Haihui printre imagini


Cînd privesc prin ocularul camerei mele fotografice, aș vrea să mă îndrăgostesc. Îmi place să mă uit prin obiectivul aparatelor mele fotografice și să văd imagini pe care nu le-am mai văzut în altă parte!”
Howard Schatz






(fotografii de © Howard Schatz)


La lumina plăpîndă a candelei


Apoftegme
• Suprema valorificare a timpului este condiţionată de înţelegerea fiecarei zile ca stînd la uşa vieţii de dincolo.

• Nimeni vieţuind în păcate să nu deznădăjduiască de sine, ştiind că plugăria schimbă soiurile plantelor, iar îngrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.
• Fericit este cel care a văzut un înger, dar de o sută de ori mai fericit este cel care s-a văzut pe sine.
• Precum apa strîmtorată ţîşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strîmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mîntuieşte.
• Dumnezeu este iubire, iar acela care încearcă să-L definească este un orb care încearcă să măsoare nisipul de pe fundul mării.
• Cel care spune că Îl iubeşte pe Domnul, dar în acelaşi timp urăşte pe fratele său, este asemenea celui care-şi închipuie în somn că aleargă.
• Pomenirea numelui lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta şi vei cunoaşte folosul liniştirii.
• De iubeşti blîndeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobîndeşti pacea şi nu împărăţia.
• Iubirea pricinuieşte minunile. Iubirea este adîncul, abisul luminării. Iubirea este statornicia îngerilor.
Sf. Cuvios Ioan Scărarul
(„Scara Raiului”)

Ioan

Întîia și a doua aflare a cinstitului cap al Proorocului Înainte mergător și Botezător al Domnului Iisus Hristos
Numele IOAN, care provine din ebraicul Iohanan (יוחנן), este o prescurtare a lui Yahôhānān, adică Dumnezeu S-a milostivit (Yahwe este îndurător) și care a fost transliterat, din greacă, Ioannes (Ιωάννης).
Cel mai important om de pe Pămînt dintre cei născuți din femei (Matei 11, 11; Luca 7, 28), purtător al acestui nume, a fost, fără doar și poate, Îngerul Pustiei, Yohanan ben Zahariya – Ioan fiul lui Zaharia, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Înainte mergător și Botezător al Mîntuitorului Iisus Hristos, singura persoană care avea să atingă cu palma mîinii drepte creștetul Fiului lui Dumnezeu și care, între toți sfinții Sinaxarului, este prăznuit de cele mai multe ori de Biserica Ortodoxă: Nașterea sa (24 iunie), Tăierea capului (29 august), Soborul său (7 ianuarie), Întîia și a doua aflare a capului său (24 februarie), A treia aflare a capului său (25 mai) și Zămislirea sa (23 septembrie).
Despre Ioan Botezătorul, avva Sofian Boghiu a spus cîndva: ...este ființa de legătură dintre profeți și Apostoli, marele pustnic și marele celib și, totodată, primul martir din lumea creștină: el moare pentru sfințenia vieții de familie.
O, Mergătorule înainte al Domnului și Botezătorule al lui Hristos, mari și multe sunt vredniciile date ție de la Dumnezeu, fiindcă tu de proorocii cei vechi ai fost proorocit. Tu, după făgăduința și proorocie îngerească, te-ai și născut. Numele tău prin cuvântul Arhanghelului Gavriil mai înainte s-a vestit; a ta numire cu minunea dezlegării limbii tatălui tău s-a pecetluit.
*
Tradiția populară spune că, în fiece 24 februarie, zi numită a Dragobetelui, pentru a fi îndrăgostiți tot timpul anului, iubiții trebuie să se îmbrățișeze și să se sărute... Apoi, ei trebuie să își făgăduiască solemn că nu se vor supăra și minți unul pe celălat și că se vor ajuta la nevoie...

Gînd în fuior

A fi tu însuți norocos, este o condiție necesară dar nu suficientă: trebuie neapărat ca toți ceilalți să nu fie...

Haihui printre imagini


Dali

(foto: © Jordi Spocias, 1979)


Texte cu elice


Ce-i interesant în iubire, avantajul ei, dar și pericolul care o paște, este că poți spune orice. Un lucru și opusul lui. Tot și orice. Nimeni nu se abține de la asta. Iubirea e veselă, e tristă, e tandră, e brutală, trece și nu trece. Ea nu încetează să se contrazică. Capătă toate formele posibile și toate măștile imaginabile. Promite, inspiră poeții și predicatorii, hrănește toate bîrfele și toate intrigile din romane, se tîrăște prin noroi și înalță suflete pierdute. Iubirea este izvorul multor capodopere, dar și al foarte multor mizerii și mojicii. (...) 
Iubirea e tortură, încîntare, violență, blîndețe, conversație, liniște. E fericire și tristețe. Profunzime și superficialitate. Iubirea este ușoară precum cenușa.”
Jean d’Ormesson
(„Călăuza rătăciților”)

vineri, 21 februarie 2020

Poemoteca


Amintire*
(Erinnerung)

(...)
„La ţări te gîndeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmîntul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.”
Rilke

*din volumul „Cartea cu imagini” / „Das Buch der Bilder”, 1902

În fotografii, Rainer Maria Rilke și Clara Rilke-Westhoff, la scurt timp după nunta lor din 1901 - sus; 
Rainer Maria Rilke și Clara Westhoff-Rilke la Roma, 1903

Amintiri în liniștea unei fotografii...


O „vechitură” de 50 de ani. Poate chiar ceva mai mult... Evident că nu mai țin minte cine ne-a făcut-o... Poate vericu’ Mihai, cine mai poate ști? Am găsit-o printre hîrțoage de mult uitate... În ea sînt alături de unul dintre cei mai buni prieteni ai celor mai lipsiți de griji și luminoși ani ai vieţii mele, Adrian Şerbănescu (născut în aceeaşi zi, lună şi an cu tetea, frați gemeni dar din mame diferite, cum ne plăcea să ne spunem...). Am pozat chiar în fața casei în care locuia Adrian, situată chiar peste drum de locuința bunicilor paterni, pe strada Principatele Unite din Ploiești, la numărul 16... O fotografie bătîrnă, bătîrnă rău, cum ar fi spus Popa Moșu, unchi-miu de la Ghimpați, fie-i țărîna ușoară, da’, oricum, mai jună cu măcar fro 10-12 ani decît băiuţeii din ea, dacă e să mă iau după moacele noastre de atunci! Asta cu aproximație, deoarece pe dosul micului dreptunghi de hîrtie foto nu apare înscrisă data la care a fost făcută, așa cum se întîmpla să fie la majoritatea celorlalte... Îmi plac fotografiile vechi așezate cuminți în desuete albume cu colțurile mîncate de trecerea inexorabilă a timpului, aceste mici și fragile eternități de-o clipă ce înviază, parcă, doar atunci cînd sunt privite...  


Fototeca de dinamită

Anii de sus ai gloriei lor... 
De la stînga: Mircea Vintilă, Dan Andrei AldeaJosef (Ioji) Kappl
(sursa foto
Josef (Ioji) Kappl - Blog) 

miercuri, 19 februarie 2020

Jurnal de-a bușilea


Cum ar trebui să fiu, acum cînd simt că bătrînețea e atît de aproape și-mi dă tot mai des semne și tîrcoale? Cred că unul dintre cele mai dumiritoare răspunsuri pe care le-am primit, a fost acela venit de la Sfîntul Atanasie – ucenicul Sfîntului Antonie cel Mare din Egipt, părintele monahismului – atunci cînd spunea despre acesta că, aflat la vîrsta bătrîneții și a desăvîrșitei înțelepciuni, era vesel, blînd și politicos...
Atunci, fie așa! 
Biserica Sfintei Mănăstiri a Neamțului, la ceasurile după-amiezii
(foto: © B.-L.S.)


La lumina plăpîndă a candelei...

Avva Paisie Olaru
Apoftegme

* Dumnezeu are de unde da, dacă are cui da!
* Trebuie să ajungem de la gîndirea de Dumnezeu, la simțirea lui Dumnezeu.
* Pe unii tineri îi ia Dumnezeu la cer ca să nu mai greșească iar pe alții, bătrîni, îi mai lasă pe pămînt ca să se pocăiască. Ai văzut judecățile lui Dumnezeu?
* Nici prin cap să nu-ți treacă să placi oamenilor...
* Nu vă puneți niciodată nădejdea în oameni, că omul se schimbă - azi îți dă și mîine îți cere; azi te laudă și mîine te ocărăște.
* Rîvna unora pentru deasa împărtășanie este semnul slăbirii credinței și al mîndriei, iar nu semnul sporirii duhovnicești.
* Dacă am face noi tot ce-i învățăm pe alții, am fi sfinți. Să facem și noi ceea ce învățăm pe alții pentru folosul aproapelui, că dragostea acoperă mulțime de păcate...
* Monahismul de astăzi este cu școală multă, dar cu practică puțină. 
În capul obștii trebuie oameni cu viață, nu cu școală.
* Vă doresc ani mulți și nu prea fericiți, că fericirea pe pămînt nu-i chiar așa de sănătoasă. Cînd e omul prea fericit în lumea asta, uită de Dumnezeu și de moarte...

Haihui printre imagini

Cadru din filmul Necruţătorul [în original, Unforgiven, patru premii Oscar pentru Best Picture, Best Director, Best Actor în A Supporting Role (Gene Hackman) and Best Film Editing, în 1992; produs şi regizat de Clint Eastwood după un scenariu de David Webb Peoples]. Este al treilea western care primeşte premiul pentru cel mai bun film [după Cimarron (1931, regizat de Wesley Ruggles, cu Richard Dix) şi minunatul Dances With Wolves (în românește Dansînd cu lupii, 1990, regizat, produs și interpretat de Kevin Costner)], fiind inclus în United States National Film Registry drept semnificativ din punct de vedere cultural, istoric şi estetic.

marți, 18 februarie 2020

Poemoteca




Cîntec sau mai curînd un rondel*

O, moarte, fii îndurătoare,
Ce mi-ai lăsat dorul pustiu,
Și tot nesătulă te știu,
Cît timp nu mă ții în lîngoare.
De-atunci n-am umbră nici răcoare.
Dar ce-ți păsa de caldu-i viu,
O, moarte?

În amîndoi un suflet moare,
Și de s-adus, nu pot să fiu,
Nici să visez, făr-a fi viu,
Ca lucrurile, fără boare,
O. moarte!

François Villon

* Din volumul Balade și alte poeme  
(traducere de Dan Botta, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956)

Texte cu elice

„Femeia trebuie să aleagă: cu un bărbat pe care îl iubesc și alte femei, nu va fi niciodată liniștită iar cu un bărbat pe care nu-l iubesc și alte femei, nu va fi niciodată fericită.”
Anatol France

Haihui printre imagini (...și sunete)

O capodoperă muzicală, o simbioză perfectă între sunet și imagine: pelicula de animație „The Point”, apărută în anul 1971 (și difuzată sub titlul „Oblio și Săgeată”, cam în aceeași perioadă și de Televiziunea Română, care mai avea ani buni pînă să fie și liberă!), purtînd semnătura regizorului Fred Wolf, pe un scenariu de Carole Beers și Harry Edward Nilsson III, acesta din urmă una și aceeași persoană cu uriașul muzician cunoscut, îndeobște, pe numele său scurt, Harry Nilsson, dispărut prematur, la doar 53 de ani... Adică acela care semnează coloana sonoră și muzica acestui splendid film, venit la doar cinci ani după o altă capodoperă a genului, pelicula de animație „Yellow Submarine” (1966), pe muzica The Beatles.
De altfel, filmul „The Point” conține piesele celui de-al șaselea album (omonim) de studio al lui Nilsson, care în cele 14 melodii incluse, ne istorisește o hazoasă dar mai ales cu tîlc poveste (pe care o putem numi, fără teama de a greși, chiar o fabulă), adresată, îndeobște, oamenilor mari dar și pentru cei nu chiar foarte mici, despre extraordinarele aventuri ale băiețelului numit Oblio și ale neprețuitului său prieten, cățelușul Săgeată (Arrow)...
Printre vocile eroilor acestui minunat film, privitorii-ascultători îi vor putea recunoaște și pe unii dintre posesorii lor, precum ar fi celebrul actor Dustin Hofmann ori pe însuși bateristul celor de la The Beatles, Ringo Starr!
Me And My Arrow

Think About Your Troubles

Paraponu' zilii


Am intrat într-un magazin de cartier, tip alimentara, cu de toate, știind că, la micul raion de mezelărie, aveau un parizer minunat. Am cumpărat și m-am așezat la coada de la casă unde văzut un anunţ: Ofertă specială! La cumpărarea unei sticle de votcă, primți gratis o sticlă de 1,25 l de Pepsi… Şi, brusc, mi s-a făcut o poftă uriașă de Pepsi! Mai ales că era și gratis!

Clin dʼoeil


O ascultătoare:
Pot rămîne însărcinată de la distanță ?
Radio Erevan:
Sigur că da, însă numai dacă distanța este mai mică decît lungimea.

luni, 17 februarie 2020

Haihui printre cuvinte


„Femeia pe care o iubești, în orice perioadă din existența ta, arată încotro te îndrepți.”
Dan Ciachir
(„Luciditate și nostalgie”)


Texte cu elice


Motto:

„Oricît m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț la iubire... 
chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele.” 
(„Pe culmile disperării”)


„Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie perversă pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale.”

 „A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte, trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...”  

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.  
 
Cioran & Friedgard Thoma
„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.   

„Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri.” 

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţit vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.   

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ați spus ceva curios: «Altfel v-aţi fi plictisit». Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”. 

„Totul ar fi perfect, din păcate am făcut o descoperire: am 77 de ani. Asta e într-adevăr prea mult. Sunt un ins terminat. Un soi nou de oboseală a pus stăpânire pe mine. Încă mai citesc mult, dar nu mai scriu. Ceva s-a rupt în mine. Din fericire, mai știu să râd. Cel mai important lucru supraviețuiește totuși…”
Cioran

(Din volumul Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran de Friedgard Thoma, traducere în limba română de Nora Iuga, Editura EST – Samuel Tastet Editeur, 2005.)


Jurnal de-a bușilea...


Cînd vrei să scrii și nu poți, și te tot întrebi de ce, și nu afli un răspuns mulțumitor... Într-un final, după îndelungi șovăieli și poticniri, ți se limpezește totul cu o întrebare din Evanghelie, perfect dumiritoare: Cine poate, silindu-se, să adauge staturii sale un cot?

miercuri, 5 februarie 2020

Cuvinte de folos


„Eu nu știu ce iubire e aia care poate să renunțe...
Adică, ori îl iubești, și-l iubești cu defecte cu tot, ori nu-l iubești, și nu-l iubești cu calități cu tot.”
Pr. Teofil Părăian

Clin d'oeil


Îmi plac porcii… 
Câinii ne privesc de jos. 
Pisicile ne privesc de sus. 
Porcii ne tratează ca pe egali.”
Sir Winston Churchill


Altițe & bibiluri


„Pînă și Beatles a cîntat despre asta: să-l iubești neîncetat pe celălalt...”
Schiarhimandrit Ioachim Parr*



Numai de dragoste ai nevoie...
Iubirea e veche, iubirea e nouă,
Iubirea e totul, iubirea ești tu.
The Beatles
(„All You Need Is Love”)


* A fost egumen al Mănăstirii „Cuvioasa Maria Egipteanca” din New York, 
al Schitului „Chipul Nefăcut de mână omenească al Mântuitorului" (din Treadwell Abbey) și al misiunii „Casa Milei” din Manhattan (New York)


Linii moi...

Tot ce trebuie să ştiu despre viaţă am învăţat din legenda biblică a Arcei lui Noe. Și anume:
Unu: nu trebuie să pierd barca...
Doi: întotdeauna am ținut cont de faptul că toţi sîntem în aceeaşi barcă...
Trei: mi-am făcut planuri în avans; când Noe şi-a construit Arca, nu ploua ...
Patru: cînd voi avea 600 de ani, e posibil să-mi ceară cineva să fac ceva cu adevărat important...
Robert Wyatt
Cinci: nu ascult criticile; merg înainte cu treaba pe care am de gînd s-o duc la bun sfîrșit...
Şase
: îmi construiesc viitorul pe premise înalte...
Şapte: de dragul siguranţei, încerc, pe cît posibil, să călătoresc în tandem...
Opt: am constatat, deseori, că viteza nu constituie un avantaj; melcii se aflau pe Arcă alături de gheparzi...
Nouă: cînd sînt stresat, călătoresc pe apă o perioadă...
Zece: Arca a fost construită de amatori; Titanicul, de profesionişti...
p.s. Cred că ciocănitoarea n-ar trebui să intre niciodată în calculele mele!

Texte cu elice

„Şi dacă într-o bună zi voi muri – şi voi muri curând, o ştiu – voi muri fără să fi acceptat această lume, pe care, totuşi, am simţit-o de-aproape şi de departe, dinlăuntru ca şi dinafară, însă fără s-o pot accepta, voi muri şi El mă va întreba: «Te simţi bine, acolo? Ori ţi-e rău?» Iar eu voi tăcea, voi închide ochii şi mă voi cufunda în tăcere şi această muţenie a mea o vor înţelege toţi cei care ştiu ce-nseamnă o mahmureală ce ţine zile-n şir. Căci viaţa asta a noastră nu-i, în fond, o simplă chercheleală de moment a sufletului? Ori, poate, chiar un fel de eclipsă a lui? Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… «Şi, totuşi, de ce taci ?», m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeţi, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac…”
Venedikt Erofeev

(„Moscova-Petuşki”)

Gînd în fuior













„Numai ca sursă de nefericire este femeia o revelaţie a absolutului.”
Cioran
(„Amurgul gândurilor”)

marți, 4 februarie 2020

Poemoteca

Ioan Flora
(20 XII 1950,  Satu-Nou, judeţul Pancevo, din Banatul Sârbesc , în Serbia de astăzi - 3 februarie 2005, București)

Grădina de vară

Aici stăteau prietenii mei la o bere,
discutau despre artă şi beau vin,
prietenii mei sculptori, bişniţari, ziarişti
şi studenţi

Afară se sapă gropi adânci pentru fundaţii,
circulă bancuri,
zăpada-i galbenă-cenuşie şi-un gol imens
fără de tine la grădina de vară.
E demult, vei spune.

(din volumul Terapia Muncii)


Fanfară în iarbă

Într-o seară i-am întîlnit aproape pe toţi. Se-ntorceau
de la o înmormîntare, erau prăfuiţi, şifonaţi şi sufereau
mai ales de sete.
Au tras maşina (un fel de microbuz măsliniu şi rablagit)
într-o poiană din marginea satului, în iarbă.
Ieşeau pe rând, grăbiţi de parcă ar merge la gară
(mai întâi Jenariu, Poravu, Boambă, Cambeţ, iar în urma lor
Neaşu, Chirca, Năzarcea, Gaşpăr, Moilă şi Gornicu)
cărând precipitaţi clisa, cârnaţii, pâinea, muştarul,
navetele cu sticle, câteva cărămizi.

Se-ntorceau de la înmormîntare şi puneau de-o gustare.
– Azi bem ca lumea, spuse Gornicu, asta însemnând că toată lumea
stăruie mai întâi pe bere, vreo şapte-opt navete acolo, după care urmează
coniacul, îndulcit cu cârnaţi
şi muştar.
– Şi-acum hai să ne dregem şi noi cu ceva lichior de mentă,
zise iarăşi Gornicu, căci lunea nici iarba nu creşte,
nici ziua nu scade.

Se-ntorceau de la înmormîntare
(după ce cântaseră în curtea cu steag negru, pe la răscruci,
la cimitir, după tipic, dar şi la dorinţa răposatului,
şi Requiem-ul, şi Marşul funebru, şi Poşovoaica,
şi Marşul eroilor, şi câte-o Ardeleană,
şi câte-o Rapsodie de Liszt);
se-ntorceau de la înmormântare
şi nu se putea altfel,
iar lunea nici iarba nu creşte,
nici iasca din gât
nu prinde picioare.

(din volumul Iepurele suedez)

Când se îngână ziua cu moartea

Tu strecori printre degete cele douăzeci şi şapte
de mărgele turcoaz dintr-un şirag circular, imaginând
o gaură neagră într-o lume ideală,
întorci pe toate feţele silogismul cu pasărea necămilită
sau cămila nepăsărită
(Ave Palatinus Moldaviae! Ave!),
stârneşti volbură în Cetatea Epithimiei, îngheţul.

Mi se scurg
printre degete mătănii de piatră seacă şi aştept
să ningă.
Povârnişuri sinucigaşe se-nghesuie la geam:
e clipa când se îngână ziua cu moartea şi limba spre
închipuirea cuvântului
Nu se mai ajunge. 

(din volumul Discurs asupra struţocămilei)

*
„Eram optimist ori mai curând pustiu…”

„Asta e sora moarte
Care ne adună după ce ne desparte...”
Emil Botta

L-am cunoscut pe Ioan Flora la cumpăna dintre milenii, în ziua în care poetul primea – alături de dragul nostru Traiante (a se citi Traian T. Coşovei) –, ca o deplină şi binemeritată recunoaştere a valorii întregii sale creaţii – poetice şi de traducător – „Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu»”* (Ploieşti, martie, 2000).
 Îi citisem, în perioada studenţiei mele bucureştene, un singur volum de versuri: antologia Fişe poetice (Editura „Cartea Românească”, 1981) şi cumpărată prin ’82, de la librăria din incinta editurii (la recomandarea „librarului” de pe atunci, prozatorul Mircea Nedelciu). Patru ani mai tîrziu, aveam să găsesc Starea de fapt (Editura „Dacia”) şi splendida Apă de băut a lui Adam Puslojic, editată la „Univers” în acelaşi an (o antologie poetică a sus-numitului, aleasă şi aşezată în româneşte de Nichita Stănescu şi Ioan Flora). Apoi, pînă la Discurs asupra Struţocămilei (1995) şi Iepurele suedez (1997), ambele apărute la „Paralela ’45” (şi dăruite mie, mult mai tîrziu, de însuşi poetul, cu elipticele dumisale dedicaţii), nu l-am mai prins pe Flora în volum. Doar sporadic, cu grupaje de poeme ori cu traduceri, prin cîte-un luminiș de revistă literară. 
Dintotdeauna, Ioan Flora a scris numai în româneşte.
Începând din 1970, an în care devenea student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, el va frecvanta cenaclul „Junimea” condus de profesorul său Ovid S. Crohmălniceanu şi va edita revista manuscrisă „Noii” (alături de bunii săi prieteni, scriitorii Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă şi Constantin Stan), dar mai cu seamă va publica poeme în principalele reviste literare şi de cultură ale vremii.

În anul 1973 îşi va lua licenţa şi tot în româneşte va scrie şi în continuare: Iedera, Rimbaud sau altcineva, Lumea fizică, Trădarea metaforei, O bufniţă tânără pe patul morţii, Memoria asasină, Vulpile violetemulte dintre aceste volume fiind traduse apoi în sîrbo-croată, limba oficială a spaţiului său natal. Este autorul (selecţia, traducerea şi prezentarea) unei monumentale antologii, acoperind 800 de ani de poezie sîrbă şi muntenegreană, apărută nu în foarte multe exemplare şi, deci,  rapid epuizată. Volumele i-au fost premiate – în ţară şi-n Serbia – iar despre poet şi opera sa au vorbit/scris, deopotrivă, poeţi şi critici importanţi (Geo Bogza, Dorin Tudoran, Srba Ignatovič, Ioan Alexandru, Dan Laurenţiu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Adrian Marino, Al. Călinescu, Eugen Simion).
Criticul literar Petru Poantă scria despre poet şi poezia sa: „(…) Flora aparţine de fapt literaturii noastre, şi nu doar prin criteriul lingvistic, decisiv de altminteri, ci printr-o sensibilitate specifică, prin integrarea conştientă în spaţiul interior al liricii autohtone (...) S-a spus, pe bună dreptate, că poetul devansează astfel poetica Generaţiei ’80, îndeosebi prin atitudinea ironică ori de-a dreptul cinică faţă de spectacolul terifiant al banalului, precum şi printr-o anume practică a biografismului.”  Iar Marin Mincu nota în prezentarea făcută poetului în monumentala sa antologie** : „Trebuie să recunosc că Ioan Flora a contribuit prin demersul său la manifestarea şi impunerea celei mai interesante „direcţii” poetice din ultimul timp, anume direcţia textualistă.”
Ioan Flora este prezent în antologii şi dicţionare, fiind considerat, cu îndreptăţire, una dintre cele mai viguroase, autentice, originale şi profunde voci ale poeziei româneşti contemporane. Cu un discurs poetic de multe ori aspru, alteori ascuns sub un tainic văl de tandreţe, întotdeauna mustind de-o tăioasă ironie, moralist, ludic şi baroc, artistul demonstrează, cu argumente imbatabile, că este în posesia unui impresionant arsenal stilistic, folosit cu dibăcie şi rafinament, el fiind, în acelaşi timp, „un subtil mânuitor de registre” (Al. Cistelecan). 
În câteva cuvinte, acesta este Ioan Flora, cel căruia i se pare că timpul e o plăcere trecătoare...
Dacă cineva mi-ar fi spus că, foarte curînd, voi fi pus în nefericita ipostază de a vorbi despre Ionike Flora la trecut, aş fi considerat faptul o uriaşă inepţie.
Însă în ziua*** în care regretatul meu prieten Ion Stratan – acelaşi Ion Stratan, care în martie 2004, într-un miez de noapte, mă anunţa, telefonic, cu glasul înecat de durerea pricinuită de neaşteptatata dispariţie a poetei Mariana Marin – mi-a dat vestea fulgerătoarei plecări a lui Ioan Flora, am înţeles, cum nu se poate mai clar, că la acea Cină de Taină a Poeţilor încă mai sînt locuri goale. Altă explicaţie nu pot găsi, nu pot da, grabei inexplicabile cu care bunul nostru Flora ne-a lăsat, mergând să se alăture dragilor lui prieteni, „fraţilor lui întru poezie”, cum îi plăcea să spună.
Pierderea unui prieten este insubstituibilă.
În asemenea momente, cuvintele se împuţinează brusc, imaginile generate de amintirile despre cel drag se amestecă într-un vârtej ameţitor şi, doar trecerea inexorabilă a timpului ar mai putea, în vreun fel, acoperi sub tainice văluri, locul dureros rămas gol, aflat undeva, în firidele sufletului...
 Bogdan-Lucian Stoicescu

*  Cu același prilej, Bbiblioteca județeană „N. Iorga” din Ploiești a avut privilegiul să-l aibă oaspete pe Ioan Flora, care și-a prezentat propriile-i volume, „Iepurele suedez” și „Medeea și mașinile ei de război”
** „Poezia română actuală, vol. I, ed. Pontica, Constanţa, 1998.
*** 3 februarie 2005

Altițe & Bibiluri

„Cred în Dumnezeu așa cum cred în răsăritul soarelui. Nu pentru că îl văd, ci pentru că văd tot ce atinge.” Clive Staples Lewis (1898-1963)