marți, 12 noiembrie 2019

Memento

Mircea Nedelciu
(12 noiembrie 1950–12 iulie 1999)
„(…) bolile copilăriei scriitorului sînt două: dorinţa de a teoretiza şi barocul. Care vor fi fiind bolile de bătrîneţe? Nu ştiu. Probabil monumentalitatea, clasicizarea!”
(în prefața la „Tratament fabulatoriu”)

„Mircea Nedelciu este considerat de mulţi critici literari, precum şi de majoritatea confraţilor săi, o figură emblematică a generaţiei ʼ80 (avînd, nu mai puţin, o componentă de lider care îşi asumă cauzele comune şi pledează pentru ele) atît prin scrisul său, cît şi prin modul său de existenţă. Ca şi congenerii, scriitorul a decis să-şi prezerve, într-un regim totalitar din ce în ce mai siluitor, o anume formă de libertate, optînd pentru condiţia de marginal. Nereuşind să se întreţină din scris sau să ocupe un post într-o redacţie, Mircea Nedelciu a trăit o vreme din slujbe provizorii (cea de ghid turistic a fost cea mai constantă), iar începînd din 1982 a lucrat ca librar la Editura Cartea Românească, un loc – devenit legendar – de întîlnire a scriitorilor tineri şi provinciali. Din 1990, cînd, asemenea colegilor săi de generaţie, s-a trezit „cu o poftă nebună la o altă viaţă”, a condus o asociaţie româno-franceză de difuzare editorială şi a susţinut cîteva proiecte menite să primenească şi să dinamizeze viaţa profesională a scriitorilor autohtoni. Nu toate vor fi duse la bun sfîrşit. Boala de care suferă încă din 1988 (sindromul Hodgkin) şi cu care luptă (e cuvîntul pe care scriitorul îl foloseşte adesea) mai bine de un deceniu îl răpune la 12 iulie 1999, cu patru luni înainte de a fi împlinit 49 de ani.” (Sanda Cordoș)
*
Mircea Nedelciu a publicat volumele de proză scurtă „Aventuri într-o curte interioară” (Editura „Cartea Românească”, București, 1979), „Efectul de ecou controlat” (Editura „Cartea Românească”, București, 1981), „Amendament la instinctul proprietăţii” (Editura „Eminescu”, București, 1983), „Şi ieri va fi o zi” (Editura „Cartea Românească”, București, 1989), „Povestea poveştilor generaţiei ʼ80” (Editura „Nemira”, București, 1998 şi romanele „Zmeura de cîmpie” (Editura „Militară”, București, 1984), „Tratament fabulatoriu” (Editura „Cartea Românească”, București, 1986) şi „Femeia în roşu” (scris în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, Editura „Cartea Românească”, București, 1990). Postum, a apărut la editura bucureșteană „Compania”, în anul 2000, romanul „Zodia scafandrului” (rămas neîncheiat).

*
„(VAGON DE VITE) Poate s-a schimbat ceva între timp sau poate a citit el greşit în Mersul trenurilor. Zare a coborît din acceleratul de Constanţa în Gara de Nord la ora unu şi jumătate după miezul nopţii. S-a dus spre tabela cu orarul trenurilor şi a avut surpriza să constate că primul tren cursă care trece prin G. pleacă abia peste patru ore. A trecut pe la Informaţii şi a obţinut acelaşi răspuns. Acum stă ghem pe o bancă de pe peron şi tremură de frig. Adoarme din cînd în cînd preţ de cîteva secunde şi i se pare că a dormit ore lungi într-un frig cu gust de cărbune şi de apă cu mult clor. Tresare crezînd că a pierdut legătura, îşi priveşte ceasul, se asigură că mai are timp şi trage adînc aerul rece în piept. Aerul nu este suficient de rece sau poate tocmai de aia se simte în el mirosul de W.C.-uri descărcate direct pe terasamentul căii ferate. Prin veghea şi visul lui mult prea amestecat mirosea ba a gudron, ba a praf încins, ba a tămîie, ba a frig pur şi simplu şi deodată... o capră traversează şinele căii ferate la două peroane mai în faţă.


Zare se ridică brusc în picioare şi face cîteva mişcări de gimnastică. Respiră, sare pe loc, se freacă la ochi şi priveşte din nou. Capra e acolo. Un ţăran cu pălărie cenuşie o trage de funie. Rămîne fascinat de imagine. Stă aşa holbat minute în şir pînă cînd omul cu capra traversează cu greu cele două peroane şi ajunge chiar pe peronul unde stă Zare. Îl vede aplecîndu-se şi legînd funia de cadrul metalic al băncii pe care se aşază. Nu sînt decît vreo 15 metri între banca lui Zare şi cea a ţăranului cu capra şi lumina este destul de puternică. Iluzia optică este exclusă şi, în general, Zare ştie despre el însuşi că nu-i un tip cu năzăriri, iluzii, vise cu ochii deschişi. Se aşează din nou pe bancă şi se decide să înţeleagă lucrurile după cum sînt, nu după cum ar putea el să le transforme prin lucrul propriei minţi. Se ridică într-un tîrziu şi dă să plece să-şi ia bilet. Ţăranul cu capra îl cheamă spre el şi-l roagă să-i scoată şi lui un bilet. El nu îndrăzneşte să treacă cu capra prin faţa caselor de bilete, riscă o amendă. Îl ajută, desigur. Apoi stă alături de omul care spune că se numeşte Vlad şi că e paznic de noapte la o uzină de mase plastice.
– Şi ce faci, bre, cu capra, – întreabă Zare – o paşti în curtea uzinei?”
Mircea Nedelciu
(fragment din romanul „Zmeura de cîmpie”, ed. Militară, București, 1984)

Niciun comentariu:

Altițe & Bibiluri

„Cred în Dumnezeu așa cum cred în răsăritul soarelui. Nu pentru că îl văd, ci pentru că văd tot ce atinge.” Clive Staples Lewis (1898-1963)