Radu Tudoran
(8 martie 1910–18 noiembrie 1992)
Absolvent al Liceului Militar de pe lîngă Mănăstirea Dealu (1930) și, apoi, al Școlii Militare de Ofițeri de la Sibiu (1932), Nicolae Bogza a fost, pînă în 1938, ofițer al Armatei Române, an în care abandonează cariera militară, își ia pseudonimul Radu Tudoran, cu care avea să se impună defintiv în istoria literaturii române, pe de o parte iar pe de alta, în memoria afectivă al celor care l-au citit și admirat și se dedică scrisului, debutînd cu un reportaj în revista „Lumea românească”, diriguită de Zaharia Stancu.
În 1940 i-a apărut volumul de nuvele „Orașul cu fete sărace”, iar în 1941, romanul „Un port la răsărit”, remarcat de critica literară, dar cu oarecare întîrziere.
N-a agreat și nu s-a adaptat sub nici o formă noului regim instalat de puterea sovietică după al doilea război mondial și, fiindcă scrisese articole în care critica, deopotrivă, extremismul de dreapta, dar și politica Uniunii Sovietice (dar mai cu seamă pentru romanul Un port la răsărit), spre sfîrșitul anului 1947 i s-a luat dreptul de semnătură, singura sa sursă de venituri reprezentînd-o traducerile (în special din scriitori ruși și sovietici dar și din literatura franceză). După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decît dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vîre o suliță în coaste, mărturisea cu amărăciune scriitorul, într-un interviu din 1992.
Se stabilește la Brăila unde intenționa să-și construiască o goeletă, cu care să călătorească pe oceanul planetar dar restricțiile noului regim de sorginte comunistă i-au dejucat planurile, proiectul său rămînînd neîncheiat. Corabia a rămas doar undeva, în visurile sale și, sub numele de „Speranța”, ea a căpătat înfățișare în romanul Toate pînzele sus!, călătorind pe mările lumii și trecînd prin întîmplări neobișnuite, rod al imaginației
debordante a strălucitului scriitor. Tîrziu, peste ani, goeleta „Speranța” va căpăta și formă fizică, fiind efectiv construită (în anul 1968), la comanda studioului cinematografic „București”, la șantierele navale din Tulcea și Brăila, pentru producția peliculei Toate pînzele sus! în regia lui Mircea Mureșan. Ulterior, în 1976, filmul a fost ecranizat și pentru televiziune. Într-un fel, visul scriitorului se împlinise...
N-a agreat și nu s-a adaptat sub nici o formă noului regim instalat de puterea sovietică după al doilea război mondial și, fiindcă scrisese articole în care critica, deopotrivă, extremismul de dreapta, dar și politica Uniunii Sovietice (dar mai cu seamă pentru romanul Un port la răsărit), spre sfîrșitul anului 1947 i s-a luat dreptul de semnătură, singura sa sursă de venituri reprezentînd-o traducerile (în special din scriitori ruși și sovietici dar și din literatura franceză). După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decît dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vîre o suliță în coaste, mărturisea cu amărăciune scriitorul, într-un interviu din 1992.
Se stabilește la Brăila unde intenționa să-și construiască o goeletă, cu care să călătorească pe oceanul planetar dar restricțiile noului regim de sorginte comunistă i-au dejucat planurile, proiectul său rămînînd neîncheiat. Corabia a rămas doar undeva, în visurile sale și, sub numele de „Speranța”, ea a căpătat înfățișare în romanul Toate pînzele sus!, călătorind pe mările lumii și trecînd prin întîmplări neobișnuite, rod al imaginației
 |
| Ediția princeps a romanului Toate pînzele sus! (1954) |
Dragostea pentru călătorii a lui Radu Tudoran nu se va stinge niciodată, ea avînd să-i poarte pașii, de-a lungul întregii sale vieți, prin multe locuri mai mult sau mai puțin umblate ale planetei, pe uscat, prin aer sau pe ape, peripluri care, rapid, vor deveni romane solide (precum Oglinda retrovizoare, Frumoasa adormită ori La nord de noi înșine), în care ficțiunea se împletește cu realitatea într-o scriitură elegantă, firească, dezinhibată de orice urmă de convenționalism, depășind copios tiparele a ceea ce, cu un termen generic, am putea numi aceste opusuri simple „jurnale de călătorie”.
 |
| Radu Tudoaran și Geo Bogza |
A trăit retras pînă la final, fiind o prezență extrem de discretă în public, parcimonios la culme cu furnizarea de informații legate de propria biografie, motiv pentru care, despre viața sa se știu relativ puține lucruri, marea majoritate e elementelor autobiografice fiind inserate, dar și acestea cu zgîrcenie, în cărțile sale.
Radu Tudoran a încetat din viață în 18 noiembrie 1992, în urma unei severe afecțiuni cardiace. Pe masa de lucru avea abia încheiat volumul al șaptelea al ciclului „Sfîrșit de mileniu”, pe care, din nefericire, nu avea să-l mai vadă tipărit...
*
„Pe 18 noiembrie 1992 murea la București, în urma unei operații nefericite pe cord, Nicolae Bogza, fratele lui Geo Bogza, devenit celebru sub numele de scriitor Radu Tudoran (n. 8 martie 1910, Blejoi, Prahova).
Ofițer de formație, cu un trecut interbelic aventuros, debutat editorial în 1939 cu o broșură (nehitleristă, dar care i-a creat mai tîrziu probleme) despre Germania contemporană, autorul celui mai frumos roman de aventuri din întreaga literatură română (Toate pînzele sus!, 1954), a publicat cîteva zeci de volume de proză (preferatele mele: Un port la răsărit, Flăcări, Casa domnului Alcibiade). A fost un romancier pur sînge, care a făcut să viseze generații întregi de cititori tineri (nu doar biologic). De redescoperit și de revalorizat.” Paul Cernat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu