Poemoteca

Petru Creția

(1927-1997)

„Toate coboară și urcă în tristețe. 

Ea este statornică înstrăinare și întoarcere în sine a ființei,

 tăcerea din adîncul oricărei muzici, înserarea ce crește cu zorii laolaltă,

 plînsul abstract al oricărei definiții, esență și ceață,

 prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicînd împlinit.” 

(„Norii”) 

Trecînd din timpul vechi în neștiut*

 Ca printr-un ochean întors am privit înapoi

La clipa abia dusă, încă vie și puțin rănită:

Mici și departe ne vedeam,

Foarte prezenți, dar în alt timp ori niciodată,

Eram frumoși și tineri (chiar eram)

Și nimeni nu ar fi putut să spună cîtă bucurie

Ne locuia și cîtă nu
În miezul potolit al unei veri și-al unei zile

Care devenea deja trecut și viitor.

Ca o noapte ascunsă în lumină ne împresura

Durerea care e în tot și nu putea lipsi de lîngă noi,

În timp ce se simțea cum murmură în nevăzut

Apele grele și amare ale unei mări

Altfel de neștiut.
Din altă parte, ca dintr-un alt, mai aspru, gînd,

Venea spre noi, călcînd ușor cenușa clipei și zîmbind,

Cu ochii mari, împărătești, Iubirea,

Însăși ea, și s-a oprit apoi, privindu-ne cum numai ea

Știe privi, dulce-amar, făpturi atît de pieritoare și pierdute;

Destrăinîndu-le desingurîndu-le, iertîndu-le.

Știi bine că așa a fost, în timp ce timpul încerca,

Doar încerca, să șteargă chipurile omenești și chipul

clipei,

Dar ce a fost rămîne veșnic ce a fost atunci. 

*din volumul 111 cele mai frumoase poezii, ediție îngrijită de Ofelia Creția, ed. Nemira, 2014