miercuri, 16 octombrie 2019

Haihui printre sunete (...și ceva cuvinte, puține)

Vorbeam cu cineva, un fost amic (intelectual subțire, de felul lui, dar cu lipsuri), mai demult, despre premiul Nobel pentru literatură, primit de Bob Dylan, în 2016... 
Omul nu știa prea multe despre el, doar faptul că e un „muzicant” american de origine evreiască. Și mai auzise dumnealui și cîteva dintre „melodiile” sale, printre care, evident, trona și Vînare de vîntBlowin In The Wind, unul dintre acele adevărate „imnuri” ale generației Flower Power... 
Nu știa, deci, mare scofală dar se afla în treabă, vorbind... (în deplină consonanță cu geniala sintagmă a lui Țuțea: „Aflatul în treabă ca metodă de lucru la români”)
Omul meu, care-mi plăcuse pînă atunci, se arăta contrariat foarte de opțiunea Fundației „Nobel” de a acorda unui „muzicant” un premiu pentru literatură... Și-mi mai spunea, ca pentru el, retoric și ușor zărghit că, în balanță, trăsese mult, probabil, mai ales faptul că   e evreu (Bob Dylan, pe numele său de botez, Robert Allen Zimermann)... 
I-am spus omului acestuia (cu care, după această scurtă discuție, hélas!, mi-am încheiat conturile) că Bob Dylan nu este un „muzicant”, ci un uriaș muzician, poate unul dintre cei mai importanți ai zilelor noastre, dar care, mai presus de orice, este un mare poet, care se folosește de muzică, în cîntecele (nu „melodiile”) sale, într-un mod fabulos și extrem de original – ca și Leonard Cohen (alt evreu, dar canadian!) sau ca mult mai tînarul dar excepționalul muzician, evreu get-beget, Asaf Avidan – pentru a-și recita versurile minunate.
Întru dumirire deplină, ca o confirmare, dacă mai era cazul, a celor mai sus spuse, m-am oprit doar asupra piesei One too manny mornings (excepțional tradusă și adaptată în românește de Alexandru Andrieș, un alt muzician tare drag inimii mele, cu titlul Poate mîine)...
À bon entendeur, salut!

Down the street the dogs are barking
And the day is getting dark
As the night comes in a-falling
All the dogs will lose their bark

And the silent night will shatter
From the thoughts inside my mind
And I'm one too many mornings
And a thousand miles behind


At the crossroads of my doorstep
My eyes, they start to fade
And I turn my head back to the room
Where my love and I have laid


And I gaze back to the street
The sidewalk and the sign
And I'm one too many mornings
And a thousand miles behind


It's a restless hungry feeling
That don't mean no one no good
When everything I'm saying'
You can say it just as good


You were right from your side
But I was right from mine
We're both just one too many mornings
And a thousand miles behind


 Nu sînt cîinii care latră, nu e luna care tace,
Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace
Dacă vii în astă seară tot aici mă vei găsi,
O să-mi zici iar bună seara, eu n-am să-ți răspund, să știi...

E un om la colț de stradă pe-unde trebuie să treci,
O să se uite după tine cînd dimineață o să pleci,
Seara îmi vei povesti cum ai roșit cînd te-a văzut,
Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...


Am pășit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,
Înapoi a rămas cerul și-nainte-i doar asfalt...
Buza ta avea la colțuri, picături curate,
Dacă mi-ar fi fost doar sete și tot le-aș fi băut pe toate.

Trenurile care pleacă sînt aceleași care vin,
Gara e o simplă gară, doar orașul e străin.
Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,
Însă mîine-i prea departe și-astăzi prea aproape-ți stau...

Camera mea ți-e străină, prietenii mei nu îți plac,
Pînă să-ți ating obrazul, o să mai apună-un veac,
Și-o să ai în loc de pleoape, doar petale de cais,
Eu voi fi și-atuncea  tînăr, tu vei fi și-atunci un vis...

Nu e luna care tace, nu sînt cîinii care latră,
Nu sînt pașii tăi cei care se apropie de poartă...
Eu, de-atunci, te aștept, tu întîrzii să vii,
Și-așa-i fiecare noapte, și-așa-i fiecare zi...

Un comentariu:

Liviu Antonesei spunea...

Excelentă postare. Foarte ună echivalențe găsește Andrieș la versurile lui Dylan.