Jurnal de-a bușilea

„M-a întrebat cineva ce este viața. I-am spus că m-am întîlnit, odată, pe Calea Victoriei cu ea. Nu mai țin minte ce-am discutat...”  Petre Țuțea

*
Nu mai știa dacă îi spusese asta pînă acum. Nu de alta, dar nu voia să se repete. Viața lui – despre care îi spusese că-l învățase, printre altele, să spună lucrurilor pe nume sau mai pe șleau, cu o franchețe de multe ori exuberantă, demnă de o cauză mai bună, poate, dar pe care mulți au luat-o drept brutalitate sau chiar cinism, pricină din care îi și pierduse, de-a lungul timpului, pe toți aceia care n-au au înțeles că nu este vorba despre aroganță (cum o numise și ea), ci doar că ăsta e felul său de-a fi, ei traducîndu-l, eronat, prin lipsă de tact ori, chiar mai grav, de educație, ba, reproșîndu-i-se, la un moment dat, c-ar fi chiar un mitocan, un necioplit, care juisează la vederea răului pe care li-l pricinuia în mod deliberat – a fost/este alcătuită dintr-o sumedenie de lucruri, pe care el le numește MICI. Nu mărunte. MICI. Bucuriile, ca și nefericirile lui, luate laolaltă, i s-au tras de la aceste lucruri mici. Bunăoară, faptul că într-o zi ea îi telefonase (un lucru mic, în sinea lui), dar venit în clipa în care el își pierduse orice speranță că o va mai face vreodată, îi provocase o fericire mare (cum a fost, păstrînd proporțiile, și bucuria avută într-o dimineață, cînd, printr-un prieten, primise un plic cu o carte – însoțită de o dedicație – și un dvd cu filmul unui spectacol, de la un actor, drag inimii sale). Ei bine, aceste lucruri mici, pentru el, au efecte foarte mari. Precum o pastilă minusculă, care-ți face foarte bine, într-un timp relativ scurt. Așa cum fusese și cu telefonul ei, bunăoară. Prin faptul că o auzise. Preț de cîteva minute... Bref, îi trebuia foarte puțin să fie fericit... Cuvintele ei mici (puține), pe care i le adresase din bunătatea inimii sale, avuseseră efecte miraculose, inefabile, care-i provocaseră stări vecine cu extazul. În schimb, alte cuvinte, tot mici (puține și acelea), dar pe care i le aruncase, precum niște grenade, în clipele în care oscila/pendula, capătaseră dimensiuni apocaliptice, incredibile și greutăți specifice de neînchipuit, cu efecte devastatoare. Care măturaseră totul în calea lor... Nu voia ca ea să aibă impresia, vreodată, că-i reproșează ceva. Sau că o învinuiește de ceva. Departe de el acest gînd. Dacă i-ar spune de-o sută de ori pe zi că o iubește, ar fi infinit mai important/mai adevărat, decît faptul că ea, mai presus de orice (chiar și de aceste cuvinte ale sale, „bune” sau „rele”), trebuie să simtă acest lucru? Ba bine că nu! Sigur, luase cuvintele ei și ca pe o reacție la cuvintele lui mai colțoase, cu o rugozitate mai mare, dar parcă nici chiar așa... Dacă n-ar fi iubit-o cu toată ființa lui, ochii ei n-ar fi citit și urechile ei n-ar fi auzit NICIODATĂ cuvintele astea ale lui, puțin mai altfel. Cele mai directe. Și despre care cuvinte ea are doar aparent senzația că o bulversează. Pentru că, de fapt, efectul lor este exact invers. Similar cu acela de după o intervenție chirurgicală, în urma căreia te vei vindeca și-ți va fi bine, fără să te mai doară nimic. Pentru ca, apoi, să treci printr-o perioadă de convalescență, sine qua non, după care tot răul va dispărea. Cu siguranță, multe dintre cuvintele lui au fost aidoma unor lame de oțel foarte bine ascuțite. Care au tăiat în carne vie, de multe ori fără anestezie dar, în scurt timp, rănile lăsate de ele vor dispărea miraculos, eliminînd orice durere. Dar ea nu mai avusese răbdare, de multe ori, ca aceste „răni” să se vindece. Și ar fi avut nevoie doar de puțin timp... Extrem de puțin. Dar reacționase rapid, în plină durere. Nu asta dorise el. Să-i pricinuiască vreo suferință. Nici vorbă. Dorise doar să-i fie bine... Însă ea părea a nu mai fi obișnuită să primească un bine (indiferent de natura lui) și, atunci cînd cineva încearca (el, de exemplu), să i-l ofere, i se părea ceva suspect și bătea în retragere... Sau chiar să aibă reacții adverse (de apărare?). Ca să nu mai vorbească despre iubire, pentru că aici lucrurile capătă, deja, o altă turnură... (pentru Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)
*
„Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” Eugen Ionescu
*

Iubirea pămînteană, o iubire adevărată dintre doi oameni, este o fuziune spirituală, care frizează transcendentul... A face dragoste (nu înțeleg deloc sintagma asta - atîta vreme cît eu am convingerea că dragostea nu se „face” ci, pur și simplu, fiind o întîmplare a ființei (sufletului), se trăiește - tocită de prea multă folosire, care, de altfel, nu-mi place deloc, dar acum n-am alta mai bună la îndemînă) e una iar a iubi, e cu totul altceva. Așa am simțit dintotdeauna: nu pot face dragoste (fizic), fără să iubesc. Actul respectiv, în lipsa iubirii, se poate numi oricum (pentru mine, unul, e un fel de disciplină sportivă), dar nu dragoste. Adică, se reduce, exclusiv, la un act fizic, trupesc, nespiritualizat, gol de conținut. Iubirea aduce planare peste lume, înălțare la al noulea cer, cînd devii, vorba acelui minunat cîntec al băiuțeilor de la Sfinx, din tinerețile mele, „călător prin nouri”... Și mai cred, pe de altă parte, că iubirea asta n-are nicio legătură cu extazul iubirii lui Dumnezeu, care e altă mîncare de pește... Sigur, avem latitudinea să optăm pentru una dintre cele două iubiri. Sau pentru amîndouă, de ce nu? Dar ele, cele două iubiri, n-au nici măcar un punct de tangență. Sînt de-a dreptul disjuncte, ca să folosesc un termen din matematică. Converg, poate, doar atunci cînd prin iubirea mea pămînteană (mare, mică, așa cum o simte ființa pe care o iubesc) pot ajunge la Dumnezeu. Prin cealaltă, nu. Pentru că, iubindu-L pe Dumnezeu, rămîi acolo, cu El. Cu alte cuvinte, prin femeia pe care tocmai ce-o iubesc, pot ajunge la Dumnezeu dar prin Dumnezeu, nu pot ajunge la iubita mea... De fapt, poate am și ajuns la un Dumnezeu al meu... Sau sînt foarte aproape să ajung... 

*

„Îndrăgostirea este o stare de ieșire din sine, de extaz, de jubilație. Îndrăgostirea presupune o serioasă voioșie a ființei, o săltare dănțuitoare a ei. A inimii, în primul rînd, dar, în prelungire, și a trupului. Acum pare să răspundă spontan și mai propriu ființa chemării liturgice Sus s-avem inimile! Inima saltă la vederea sau și numai la gîndul la cel de care ești îndrăgostit. (...) Și, pentru îndrăgostiți, chiar saltă, de-odată cu ei, întreg universul!” 
(Costion Nicolescu în Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească)

*

Pentru mine, Extazul (cu „e” mare”, n-am greșit) este culmea cea mai înaltă a fericirii. Prin femeia iubită am înțeles mai bine și într-un timp foarte scurt, esența frumuseții vieții, am (re)desoperit lumea luminii, constatînd că iubirea ce i-o port este ca un fel de „combustibil” (n-am găsit alt termen) al vieții. Iubirea provoacă mutații serioase, din temelii, ale ființei iar cei care n-au trecut prin acest adevărat fenomen transformator, nu vor ști niciodată ce înseamnă îndrăgostirea și, mai departe, iubirea... Multe dintre lucrurile astea vor fi și-n cartea mea.

*

Costion ăsta, e un tip foarte fain, un băiuțel cu capul doldora de chestii deștepte! În plus, e convins că forma supremă a iubirii este prietenia... Iată o temă extrem de generoasă întru dezvoltarea unei discuții cît se poate de serioase...

*

Citindu-l şi recitindu-l pe Cioran (şi nu numai pe el!), de multe ori, îmi vine să-mi deschid venele... Fără glumă... Sînt fericit şi mîndru că am avut rarul privilegiu de-a fi contemporan cu români precum el... Românul Cioran este unanim recunoscut, de altfel, drept cel mai important stilist al limbii franceze! De către francezii însuşi, despre care el scrisese cu o malițiozitate nebună, în stilu-i inimitabil: ce frumoasă e limba franceză, păcat că e vorbită de francezi!
*
„Singurătatea nu te învață că eşti singur, ci singurul”, zice dragul meu Cioran, undeva, în „Caietele” sale... 
*
Prin ochi se poate vedea/simți sufletul cuiva... De fapt, mult mai corect spus, prin priviri se vede dacă cineva este acasă, dacă trupul (casa) este, cum ar fi spus maestrul nostru Caragiale, locuită... Sigur, pentru cine are ochi de văzut și răbdarea sine qua non să înțeleagă ce transmit privirile... Așadar, liniște, că ne privim în ochi!
*
„Și de aș avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște, și orice știință, și de aș avea atîta credință încît să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”

Sf. Apostol Pavel („Epistola către corinteni”, cap. 13)