Jurnal de-a bușilea

Absolut întîmplător, zilele acestea am aflat, cu tristețe, că șugubățul inventator prahovean al Mobrocăruței (așa cum am botezat-o io și despre care scriam cu ceva timp în urmă) a trecut în lumea celor drepți, fie-i țărîna ușoară!  Pricina a constituit-o un „accident de muncă”, nea Grovăr fiind strivit de platforma pe care se aflau cei 80 de stupi conținînd, așa cum îi plăcea să spună, tot atîtea familii de „muște” (a se citi albine), cu care se afla în pastoral, la rapiță. El a fost purtat pe ultimul drum, așa precum i-a fost dorința, pe un dric improvizat pe Mobrocăruța sa, condusă de un nepot, pînă la locul de veci el fiind condus de toți cei care l-au cunoscut, admirat, beștelit, folosit la diverse munci agricole, vorbit de rău ori tăcut de bine, din cortegiul funerar făcînd parte pînă și cîrciumarul satului, nea Nicu Chibritaru’, om milos și cu frica lui Dumnezeu, care, cu această ocazie, i-a șters din catastiful său în mod definitiv și irevocabil toată datoria istorică la băutura pe care nea Grovăr o înghiorțăise și, din pricini lesne de bănuit, n-o achitase...

Am scris rîndurile de mai jos la ceva timp după ce l-am cunoscut pe strașnicul inventator, care atunci, cu ceva ani în urmă, printre altele, voia să-i înlesnesc o întîlnire cu celebrul Justin Capră (dispărut și el între timp, din nefericire), pentru care nutrea o admirație nesmintită și pe care voia să-l consulte pentru o altă invenție (absolut secretă!) la care lucra...

Așadar, mobrocăruţa este o invenţie 100 % „made in Romanela” (de sorginte exclusiv prahoveană). Ea întruchipează un vehicul hibrid (cu tracţiune „pe spate”), rezultat dintr-o veche motoretă „Mobra” (de cîțiva căluți putere, altfel zis, un mini-atelaj sui-generis!) şi căruţa aferentă (echipată cu jante cu pneuri originale, ale unei defuncte „Dacia 1300”). Săgeata indică locul unde a migrat motorul sus-pomenitei motorete. Vehiculul (rod, așadar, al fanteziei debordante, fără frontiere, a unui român verde, care a încrucișat, precum a făcut Ivan Vladimirovici Miciurin odinioară cu plantele, o motoretă cu o căruță) are far, este prevăzut cu claxon, precum și cu sisteme de frînare şi semnalizare, este în perfectă stare de funcţionare, fiind folosit la diferite munci agro-casnice. Este foarte adevărat, nu are oglinzi retrovizoare și nici apărătoare pentru roata din față, accesorii care, așa cum ne-a mărturisit driverul, i-au fost luate de patronul cîrciumii din sat (cam cu japca, după cîte se pare!), în contul unei datorii istorice (beuturi bețive consumate și neachitate la scadență!). Nefiind înmatriculat (întrucît nu este nici motoretă nici căruţă, deci neputînd fi omologat), nu necesită carnet de conducere. Și nici cască sau alte echipamente de protecție, în timpul deplasării, conducătorului fiindu-i suficiente o pereche de cizme sau papuci (de cauciuc, pentru comoditate), o pereche de pantaloni (foști de „șalopetă”), un maieu și un fes, purtînd emblematicul nume al zeiței victoriei, „Nike” (inscripția nu se vede în fotografie), precum și o măciucă de frasin (extrem de utilă pentru ciomăgirea cîinilor comunitari, stîrniți de zgomotul enervant al motorului, ținută la îndemînă, în căruță). Brevetul de invenţie aparţine însuși conducătorului, nea Gherase, zis „Grower” (a se pronunța „Grovăr” și nu altcumva, poreclă primită, probabil, din pricina apetenţei sale ieşită din comun, pentru tot felul de năzbîtii tehnice, precum cea de față). Îi informăm pe eventualii cîrcotași, pe această cale, că nu există nici o legătură de rudenie sau de altă natură, între inventatorul celebrei şaibe elastice din oțel şi purtătorul prahovean al sus-pomenitului nickname!
*

Cred că pe la sfîrşitul anilor ‘70, dacă nu mă înşeală memoria, deci pe vremea odiosului şi a sinistrei, apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi, nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau altele mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Tata mi-a relatat o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra taică-meu să-i şcolească p-ai noştri întru folosirea unor aparate şi utilaje importate din SUA. Omul, cazat în oraş, la celebrul hotel-restaurant „Berbec” (devenit în acei ani „Central” şi rămas pînă azi aşa, nu se ştie din ce motive), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe. Românaşii, mai pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta… După ce a terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul hotelului, cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care-l servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care șifonau rău ambianţa localului, aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, fără să clipească şi extrem de serios, i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficientă ca ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase nota de plată şi îşi primise şi bacşişul corespunzător comenzii clientului său - că pe afişele alea scrie: „Cîntatul în local interzis!”.
Mă gîndesc că n-ar strica nişte bannere d-astea agăţate la loc vizibil pe pereţii liceelor noastre (dar și ai altor instituții „bugetare”), pe care să scrie îndemnuri mobilizatoare de genul: „Salariile ne dezonorează! Primim şpăgi pentru munca noastră!”