joi, 25 iulie 2019

Poemoteca


De-aș avea o sumă fabuloasă

De-aș avea o sumă fabuloasă
I-aș lua iubitei blugi feerici,
De-ar ieși toți popii din biserici.
Lăsînd nunți, botezuri, parastase,

Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n
Ținte și tigheturi, suflecată.
Ci atunci, pocnind blazat din limbă,
Eu i-aș cere blugii să și-i scoată,

De-ar cădea trăsniți pe loc toți popii
Și-ar țîșni buluc din ziduri sfinții
Bîjbîindu-i trupul ca miopii,
Oh, pînă la pierderile minții.

Emil Brumaru
(Dintr-o scorbură de morcov)

Filmoteca de dinamită

Constantin Tănase


Haihui printre sunete (...și imagini)

LED ZEP... 
(Black & White)
De departe și de mult timp (practic dintotdeauna), pe primul loc în topul topurilor 
marilor mele iubiri muzicale... 
Geniali...










Să zicem că ești un idiot. Și să zicem că ești membru al Parlamentului. Dar asta înseamnă, deja, că mă repet.” 
(Mark Twain, scriitor american)
*
Eu cred că o țară care încearcă să prospere prin stabilirea de taxe mari este ca un om care, stînd într-o găleată, încearcă să se ridice trăgînd de toarta ei.” 
(Winston Churchill, fost prim-ministru britanic)
*
Un liberal este cineva care se simte îndatorat față de aproapele său, care datorie este de acord să o plătească din banii tăi.” 
(George Gordon Battle Liddy – actor, showman, agent FBI, avocat american )*
Democrația trebuie să însemne mult mai mult decît doi lupi și o oaie care votează ce să mănînce la cină.”
(James Bovard – scriitor și jurnalist libertarian american)
*
Ajutorul extern trebuie înțeles ca un  transfer de bani de la oamenii săraci din țările bogate către oamenii bogați din țările sărace.” 
(Doug Casey – scriitor american)
*
Guvernul este o mare invenție, prin care toată lumea se chinuie să trăiască pe cheltuiala altora.” (Frédéric Bastiateconomist, jurnalist și om politic francez)
*
Dacă tu crezi că sistemul de sănătate este scump acum, stai să vezi cît va costa cînd o să fie gratuit!” (Patrick Jake O'Rourke – jurnalist american de satiră politică)
*
În general, arta de a guverna constă în capacitatea de a lua cît mai mulți bani de la o parte de cetățeni, pentru a o da altora.” (Voltaire – scriitor și filosof iluminist francez)
*
Nici o viață, libertate sau proprietate nu este în siguranță, atîta timp cît aparatul legislativ este în sesiune.” (Mark Twain)
*
Să vorbești este ieftin. Cu o singură excepție: atunci cînd o face Parlamentul.” (Anonim)
*
Răul inerent al capitalismului este împărțirea neechitabilă a bogățiilor. Bunul inerent al socialismului este împărțirea echitabilă a sărăciei.” (Winston Churchill)
*
De  ce are nevoie țara asta: mai mulți politicieni fără loc de muncă.” (Edward Langley)
*
Un guvern suficient de mare, încât să-ți dea tot ce ai nevoie, este suficient de puternic să-ți ia tot ce posezi.” 
(Thomas Jefferson – filozof al politicii, al treile președinte al și unul dintre „părinții fondatori” ai SUA)

Jurnal de-a bușilea...

Azi, doar cîte ceva din jurnalul de lecturi din timpul trecut...

În 1992 am ajuns la Constantinopol tot cu autocarul, sosind însă de la Alanya, din sudul Asiei Mici, după un drum de 800 de kilometri prin Podişul Anatoliei. Atunci am verificat încă o dată intuiţia lui G.M. Cantacuzino – formulată şi de Anton Bibescu ori de Matila Ghyka (iniţial mi se întâmplase în Malta) – care spune că ori de câte ori trecea în Dobrogea i se părea că pătrunde în alt continent, implicit în lumea Orientului. Adevărul acesta l-a rostit şi Arghezi într-un interviu dat spre sfârşitul vieţii: „Pământul Dobrogei seamănă cu al Palestinei. Iisus Hristos trebuie să fi trecut pe aici”.
În toamna lui 1992 locuisem la Efes în Asia Mică, într-o pensiune evocând Tulcea de acum câteva decenii, ambele oraşe având coline cu pământ argilos, uliţe în pantă acoperite cu macadam, măgăruşi, bostani vărgaţi, smochini şi o lumină statică, blândă, înrudită cu aceea pe care pictorii noştri interbelici o găsiseră la Balcic. După prima noapte dormită la Constantinopol, ieşind din hotelul aşezat pe o străduţă înclinată, răcoarea dimineţii cernută printre salcâmi, aerul sărat şi vrăbiile au făcut să mă cred la Constanţa. Câţiva ani mai târziu, ducându-mă iar în Asia Mică, avionul cu care călătoream a zburat atât peste Constanţa, cât şi peste Constantinopol, prilej să-mi amintesc de priveliştea cu cele două poduri transcontinentale de peste Bosfor ce se deschide din culmea reşedinţei lui Justinian. O panoramă cum nicio împărăţie şi niciun oraş nu au mai avut. Poate că această privelişte fără seamăn şi pereche m-a făcut să spun că aş da zece zile la Paris sau la Londra pe una petrecută la Constantinopol.” (
Dan Ciachir „Farmecul discret al Bosforului”)
*

Trebuie oare să vină o nenorocire ca să ne simţim atît de apropiaţi și să avem vie în minte ideea că înainte de-a fi orice-am fi, suntem oameni?” (
Marin Preda - „Cărţile deasupra apei”)
*
Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi (verişoarele mele) care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însâ şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.
Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.
Reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulţi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani, aproape că m-am stabilit la Mănăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări, şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.
Cei care mă vizitează acum îl caută şi ei. Unii dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală. Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi.
Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamană cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă...
Există şi o criză a culturii. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cantă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.
Din fericire, mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce masură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaiţă. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi - totul este fărâmiţat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers - ne diseminăm, ne risipim.
Eu nu inţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?
De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români, există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau - nu erau nişte tabu-uri, dar există o pudoare. Acum „cuviinţa”, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar.
Nu am prejudecaţi de nici un soi, dar felul în care ne putem ucide frumuseţea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit.Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a savârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.
Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.
Pentru că intrăm in zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face sa uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani in Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.
...Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga / Maica Benedicta „O lume fără rădăcini este o lume fără morală”, interviu cu Mihaela Onofrei)
*
La un actor, garderoba este o obligaţie profesională.” (G. Călinescu)

Lumea în care trăim



În fotografia din stînga, artefacte aparținînd civilizației Cucuteni-Tripolie (anul 5000 î.Cr., mai veche cu o jumătate de mileniu decât cultura mesopotamiană)
În dreapta, o creație a designerului american de origine indiană, 
Naeem Khan (New York, 2014).

Dacă strămoșii noștrii ar fi lucrat cu copy-right, eram departe, hehehe...

În cele ce urmează, două documentare despre civilizația Cucuteni



marți, 23 iulie 2019

Jurnal de-a bușilea...


Întotdeauna l-am asemuit (și cred că deloc întîmplător dar abia după ce le-am ascultat amîndorura, îndelung, și nu fără oarece dificultate, muzica) pe Miles Davis cu Frank Zappa, numindu-l, nu o dată, pe primul, un altfel de Zappa, dar  al trompetei... Pe Davis l-am descoperit ceva mai tîrziu decît pe Zappa, după ce mi s-au așezat/decantat în memoria afectivă (și nu numai!) creațiile contorsionate, stufoase, pline de acorduri imposibile, aflate de multe ori la granița dintre sunet și zgomot, fracturate de lungi pasaje solistice improvizatorice de geniu, ruperi de ritm și sunete picate ca din cer, de foarte multe ori ludice (mai ales la Zappa), ori introvertite la maximum (îndeosebi la Miles, la care pînă și poziția în care cînta trăda asta, încovoiat peste trompetă, cu fața ascunsă permanent sub acei ochelari fumurii, cu pielea feței strălucind sub broboanele de transpirație sclipind diamantin în luminile reflectoarelor și, de foarte multe ori, întors cu spatele la public, într-un gest doar aparent de indiferență totală față de cei din jur – înclusiv față de trupa sa – sau chiar de o ușoară infatuare, așa cum nu o singură dată i s-a reproșat) alcătuind un univers sonor uluitor, perfect rotund, impecabil articulat, fără fisuri, un edificiu sublim... Din extrem de multe puncte de vedere cei doi se aseamănă și, poate, din tot atîtea, se deosebesc... Însă, una peste alta, cu siguranță că, din punct de vedere al creației lor complet novatoare (în care se „aud” toate muzicile de pînă la ei într-o fuziune desăvîrșită, dar sunt anunțate și sonorități genuine, complet noi, doar că în stare parcă latentă, aidoma magmei care bolborosește ascunsă în măruntaiele vulcanului, gata să irumpă, care vor fi aduse definitiv pe lume, cu siguranță, odată, cine știe cînd, de către cine știe cine), privită în ansamblu, opera celor doi uriași muzicieni reprezintă un tot, un continuum, asemuindu-se poate, doar la nivelul sunetelor căutate și emise, ea înseamnînd enorm pentru fenomenul muzical contemporan și arta sunetelor, în general... Pe de altă parte, prin trupele lor (The Mothers Of Invention a lui Zappa are și un nume edificator, în fond, nu, trădînd dintru început intențiile celui ce-a adus-o pe lume) au trecut zeci, poate chiar sute de muzicieni extrem de valoroși, care au dus/duc mai departe, cu brio, ștafetele magiștrilor, prestațiile lor dovedind cu asupra de măsura clasa „zeilor” (însuși fiul lui Zappa, Dweezil, numărîndu-se printre acești discipoli, un chitarist și un muzician extrem de valoros, spre a nu mai vorbi despre Keith Jarrett, aflat mai la începuturile strălucitei sale cariere, în clipul de mai jos, el aflîndu-se umăr la umăr cu Miles)... 
Sigur, au fost două personalități extrem de dificile, controversate, doi indivizi impulsivi, scandalagii, capricioși, orgolioși pe măsură, dar ce plicticoasă ar fi lumea, în general și cea a muzicii, în special, fără astfel de „specimene” nepereche... Ar fi multe de spus... Am cam crescut cu ei, cum s-ar spune, nu? Și, de multe ori, mă apucă așa, un fel de dor de ei (ca și de alții asemenea), adică mi se face a vedea cîte-un concert nou de-al lor sau măcar să aud de cîte-un mic scandal! 
Doar atît, cît să știu că sînt vii, aici, în inima mea!  



Lumea în care trăim

Reporterii ProSport şi ProTV au fost agresaţi la Skopje (luni 22 iulie 2013), de javrele de pază care însoţeau lotul Stelei şi înjuraţi de „managerul” Mihai Stoica zis „Meme” (la antrenamentul oficial al formaţiei antrenate, pe atunci, de Laurenţiu Reghecampf, înainte de returul cu Vardar din Liga Campionilor),  relatează plin de indignare site-ul prosport.ro
Ia, plecaţi, în p**a mea de aici, mă rog de voi să plecaţi?", i s-a adresat golanul Mihai Stoica (zis Meme) cameramanului Pro TV. La întrebarea acestuia de ce îi vorbeşte în acest fel, Mihai Stoica a răspuns: „Pentru ca aşa vrea p**a mea, d-aia! Băi, ieşi afară! Nu mă fă să dau în tine!!! Ieşi afară!!!".
Nu ştiu de ce s-or mai fi mirat atunci jurnaliştii respectivi de ieşirile jungliforme ale derbedeului Stoica, o creatură plămădită din acelaşi aluat cu stăpînul său Jiji (trecut trecut între timp, pe la „Borţoasa”) în aceleaşi studiouri ale televiziunilor pe unde a hălăduit (inclusiv ProTV), un hominid care a dovedit încă o dată, dacă mai era cazul, că el nu gîndeşte cu evaginaţia de pe umeri (de altfel, nici n-ar avea cum, că-n umflătura cu pricina nu e nimic!), ci cu organul din pantaloni… 
Şi se mai întreabă, unii dintre noi, de ce fotbalul românesc a ajuns în halul ăsta? Păi, răspunsul e simplu: din cauza unor „creiere” din acestea, pantalonarde, suple la conţinut şi astea, precum Meme, Jiji, Sandu, Dragomir şi tot neamul lor cel adormit!

Gîndul de azi

„Sînt sărac de n-am nici urmă.”
Ștefan Bănulescu
(„Cîntece de câmpie”, 1967)

Clin d'oeil

Sexologii ne spun mereu cîți oameni mor anual din pricina alcoolului. Oare chiar să nu-și imagineze și cîți se nasc din cauza lui?
*
O gravidă se întîlnește pe holul maternității cu Ileana Cosînzeana.
- Ce faci tu, aici, Ilenuță, dragă?
- Am venit să „făt frumos”, scumpo! 


Unde-o să mă văd peste cinci ani? Păi, dacă nu inventează ăștia, ceva, între timp, tot în oglinda mea din baie!
*
Este extrem de greu să găsești un prieten amuzant, deștept, iubitor, sexy, generos! Sfatul meu: faceți bine și nu mă ratați!
*
Efectul Halep
17 copii de romi au fost, de curînd, botezați Wimbledon și  Wimbledoana

joi, 18 iulie 2019

Clin d’oeil


Discuție (se pare că reală) dintre soția lui Churchill (dacă e să luăm de bune memoriile celebrului prim-ministru britanic) și un măturător de stradă. Într-o seară, soții Churchill au hotărît să facă o plimbare prin Londra. În timp ce mergeau pe lângă curțile bine îngrijite ale localnicilor, un măturător s-a apropiat de ei. Spre uimirea prim-mininistrului, bărbatul nu i s-a adresat lui, ci soției. După ce au vorbit câteva minute cei doi, Churchill s-a adersat soției: De ce acest bărbat a fost atât de interesat să discute numai cu tine?  Aceasta i-a povestit că, pe cînd erau adolescenți, el era îndrăgostit nebunește de ea. La care Churchill a răspuns, vădit mulțumit de sine: Vezi, draga mea, dacă te-ai fi căsătorit cu el, ai fi fost acum soția unui măturător….  La care doamna i-a oferit o replică antologică, la care Churchill n-a mai avut nimic de adăugat: Nu. Dacă m-aș fi căsătorit cu acest bărbat, el ar fi devenit prim-ministru!

Memento


13 minute pe lună

Pe 16 iulie, la 15:32 ora României, s-au împlinit 50 de ani de când misiunea spațială Apollo 11 a NASA, care a dus primii oameni pe lună, a decolat din Florida. Comandantul Neil Armstong, pilotul modulului lunar Buzz Aldrin și pilotul modulului de comandă Michael Collins au fost cei care au scris istorie: primii oameni pe un alt corp ceresc. 
Un podcast eveniment al BBC World Service, realizat de Kevin Font, ce spune povestea vehiculului lunar și a coborârii finale a acestuia spre suprafața lunii. Interviuri cu astronauți, detalii inedite și ceva suspans.
Totul pe muzica celebrului compozitor Hans Zimmer.
Filmele pot fi descărcate liber...


https://www.bbc.co.uk/programmes/w3csz4dj
Apollo în timp real
NASA a pregătit un site care spune povestea programului Apollo în timp real, așa cum s-a întâmplat. Se reia experiența aselenizării, exact așa cum au trăit-o cei din Mission Control, acum 50 de ani.


Paraponu’ zilii

Caragiale împreună cu un grup de prieteni actori.
Primul din stînga, Iacu Brezeanu

Caragiale – schiță de autoportret

Om din popor, fără nume de naștere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit – oricât de puțin ar însemna persoana mea ca publicist – că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului.”
 Din tot ce se numește sport, nimic nu s-a putut vreodată lipi de mine. Danțul, gimnastica, patinajul, alpinismul, călăria, bicicleta, în sfârșit toate – nu că nu le-am obișnuit, dar nici măcar nu mi-a trecut vreodată prin cap să le-ncerc măcar. De ce? Fiindcă am simțit că n-am niciun talent, că-mi lipsește cu totul apucătura pentru așa ceva. Ei! Mărturisesc sincer: mi-a părut rău adesea că nu mi-e și mie dat să mă bucur de niște plăceri sănătoase, binefăcătoare și corpului și spiritului, dar nu m-am gândit cândva să simț rușine pentru această lipsă totală de aptitudini sportive. N-am talent… Dar dacă n-am, și mărturisesc că n-am, nu pot fi ridicul. Ridicul e acela care n-are talent și nu vrea să știe că nu-l are și, vrând în ruptul capului să dea dovezi pozitive că-l are, dă una peste alta dovezi că nu-l are.”
 Că, drept să-ți spun, multe lucruri bune mi-ar fi plăcut și mie, ca oricărui muritor, pe lumea asta, însă niciunul mai mult ca vorba pe deasupra limpede, dar adâncă la înțeles.”
 Într-adevăr, noi, literații în genere, nu ne putem tăgădui starea noastră de inferioritate socială. Oricât de puțin talent am avea noi, oricât de puțin folositori am fi societății noastre, această stare de inferioritate ne produce un fel de depresiune morală care s-ar asemăna cu mâhnirea unui copil nevoiaș între atâția alți copii pricopsiți, tolerat la coada mesei, în intimitate și exclus de la orice reprezentanțiune de dignitate a familiei.”
 Douăzeci și patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu! –, pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați; și dacă unul n-ar fi în stare măcar atâta, l-aș învăța să prinzi câini cu lanțul. Hingher, da! da’ literat – nu! Mai bine să-și bată el joc de literați când o întâlni la un an o dată unul decât să-și bată joc hingherii de el pe toate potecile.”


vineri, 12 iulie 2019

Jurnal de-a bușilea

Absolut întîmplător, zilele acestea am aflat, cu tristețe, că șugubățul inventator prahovean al Mobrocăruței (așa cum am botezat-o io și despre care scriam cu ceva timp în urmă) a trecut în lumea celor drepți, fie-i țărîna ușoară!  Pricina a constituit-o un „accident de muncă”, nea Grovăr fiind strivit de platforma pe care se aflau cei 80 de stupi conținînd, așa cum îi plăcea să spună, tot atîtea familii de „muște” (a se citi albine), cu care se afla în pastoral, la rapiță. El a fost purtat pe ultimul drum, așa precum i-a fost dorința, pe un dric improvizat pe Mobrocăruța sa, condusă de un nepot, pînă la locul de veci el fiind condus de toți cei care l-au cunoscut, admirat, beștelit, folosit la diverse munci agricole, vorbit de rău ori tăcut de bine, din cortegiul funerar făcînd parte pînă și cîrciumarul satului, nea Nicu Chibritaru’, om milos și cu frica lui Dumnezeu, care, cu această ocazie, i-a șters din catastiful său în mod definitiv și irevocabil toată datoria istorică la băutura pe care nea Grovăr o înghiorțăise și, din pricini lesne de bănuit, n-o achitase...
Am scris rîndurile de mai jos la ceva timp după ce l-am cunoscut pe strașnicul inventator, care atunci, cu ceva ani în urmă, printre altele, voia să-i înlesnesc o întîlnire cu celebrul Justin Capră (dispărut și el între timp, din nefericire), pentru care nutrea o admirație nesmintită și pe care voia să-l consulte pentru o altă invenție (absolut secretă!) la care lucra...
Așadar, mobrocăruţa este o invenţie 100 % „made in Romanela” (de sorginte exclusiv prahoveană). Ea întruchipează un vehicul hibrid (cu tracţiune „pe spate”), rezultat dintr-o veche motoretă „Mobra” (de cîțiva căluți putere, altfel zis, un mini-atelaj sui-generis!) şi căruţa aferentă (echipată cu jante cu pneuri originale, ale unei defuncte „Dacia 1300”). Săgeata indică locul unde a migrat motorul sus-pomenitei motorete. Vehiculul (rod, așadar, al fanteziei debordante, fără frontiere, a unui român verde, care a încrucișat, precum a făcut Ivan Vladimirovici Miciurin odinioară cu plantele, o motoretă cu o căruță) are far, este prevăzut cu claxon, precum și cu sisteme de frînare şi semnalizare, este în perfectă stare de funcţionare, fiind folosit la diferite munci agro-casnice. Este foarte adevărat, nu are oglinzi retrovizoare și nici apărătoare pentru roata din față, accesorii care, așa cum ne-a mărturisit driverul, i-au fost luate de patronul cîrciumii din sat (cam cu japca, după cîte se pare!), în contul unei datorii istorice (beuturi bețive consumate și neachitate la scadență!). Nefiind înmatriculat (întrucît nu este nici motoretă nici căruţă, deci neputînd fi omologat), nu necesită carnet de conducere. Și nici cască sau alte echipamente de protecție, în timpul deplasării, conducătorului fiindu-i suficiente o pereche de cizme sau papuci (de cauciuc, pentru comoditate), o pereche de pantaloni (foști de „șalopetă”), un maieu și un fes, purtînd emblematicul nume al zeiței victoriei, „Nike” (inscripția nu se vede în fotografie), precum și o măciucă de frasin (extrem de utilă pentru ciomăgirea cîinilor comunitari, stîrniți de zgomotul enervant al motorului, ținută la îndemînă, în căruță). Brevetul de invenţie aparţine însuși conducătorului, nea Gherase, zis „Grower” (a se pronunța „Grovăr” și nu altcumva, poreclă primită, probabil, din pricina apetenţei sale ieşită din comun, pentru tot felul de năzbîtii tehnice, precum cea de față). Îi informăm pe eventualii cîrcotași, pe această cale, că nu există nici o legătură de rudenie sau de altă natură, între inventatorul celebrei şaibe elastice din oțel şi purtătorul prahovean al sus-pomenitului nickname!
*
Cred că pe la sfîrşitul anilor ‘70, dacă nu mă înşeală memoria, deci pe vremea odiosului şi a sinistrei, apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi, nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau altele mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Tata mi-a relatat o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra taică-meu să-i şcolească p-ai noştri întru folosirea unor aparate şi utilaje importate din SUA. Omul, cazat în oraş, la celebrul hotel-restaurant „Berbec” (devenit în acei ani „Central” şi rămas pînă azi aşa, nu se ştie din ce motive), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe. Românaşii, mai pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta… După ce a terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul hotelului, cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care-l servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care șifonau rău ambianţa localului, aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, fără să clipească şi extrem de serios, i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficientă ca ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase nota de plată şi îşi primise şi bacşişul corespunzător comenzii clientului său - că pe afişele alea scrie: „Cîntatul în local interzis!”.
Mă gîndesc că n-ar strica nişte bannere d-astea agăţate la loc vizibil pe pereţii liceelor noastre (dar și ai altor instituții „bugetare”), pe care să scrie îndemnuri mobilizatoare de genul: „Salariile ne dezonorează! Primim şpăgi pentru munca noastră!”

joi, 11 iulie 2019

Filmoteca de dinamită

Un lucru straniu s-a petrecut în drum spre Lună
este un film documentar produs în 2001 de jurnalistul de investigații Bart
Winfield Sibrel, un critic al programului spațial american și adept al
teoriei care suține faptul că cele șase misiuni Apollo de aselenizare (dintre
1969 și 1972) au fost niște farse orchestrate de Guvernul SUA. Sibrel este de
părere că au existat numeroase probleme științifice și tehnice insurmontabile,
care au făcut imposibilă aselenizarea și apoi întoarcerea în siguranță a
astronauților pe Pământ. Mai mult, acesta crede că anumite anomalii și lipsuri
din înregistrările NASA cu privire la aselenizări, conduc la concluzia că totul
a fost o farsă, iar întrecerea pentru cucerirea spațiului a fost, de fapt, o
cursă a dezvoltării de industriei de armament.

Sibrel amintește, în acest sens, o asemănare de 95% între tehnologiile care au permis lansarea rachetelor balistice intercontinentale și lansarea rachetelor Saturn V.
Au reprezentat misiunile de aselenizare ale NASA una dintre cele mai grandioase farse puse vreodată în practică – poate chiar cea mai mare conspirație guvernamentală din toate timpurile? Au fost plimbările pe suprafața Lunii filmate într-un studio secret?
Dovezile prezentate în film par să susțină această ipoteză...

 




Gîndul de azi

„Dacă nu găsești nici o cale de ieșire, încearcă privind în sus.”
(din apoftegmele Sfinților Părinți ai Pustiei)

Haihui printre imagini (...și sunete)

Polina Semionova





(sursa foto: polinasemionovaofficial)

miercuri, 10 iulie 2019

Haihui printre sunete

Sting & Zucchero

Sting...

...& Lukas Nelson



Haihui printre imagini

Din ciclul „Ferestre”
(fotografii de © B.-L.S.)
Fereastră spre cer (3)
Fereastră spre cer (4)
Fereastră în lumina dimineţii


Haihui printre cuvinte


„Da, se doarme la ora asta, şi asta e liniştitor, deoarece marea dorinţă a unei inimi neliniştite este să posede la nesfârşit fiinţa pe care o iubeşte sau să poată să scufunde această fiinţă, când timpul despărţirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu se sfârşească decât în ziua revederii.” 
Albert Camus
(„Ciuma”)
*
„Şi în afară de noi doi nu mai era nimeni. Şi ea, alături, rîde de mine ca un copil plin de har. M-am gîndit: «E nemaipomenită! E o femeie căreia pînă astăzi sînii i-au fost ciupiţi doar de presimţiri. E o femeie căreia, în afară de mine, nimeni nu i-a pipăit nici măcar pulsul. O, mîncărime fericită în suflet şi peste tot!»”
Venedict Erofeev 
(„Moscova-Petuşki”)
*

„anii mei m-au trăit
fără mine, care
îi salutam la paradă
anii tineri solizi
trecînd fără să vadă.”

Ion Stratan
(din poemul „Deus ex Machina”, volumul „Ieșirea din apă”, 1981)
„Ceilalți lupi m-ar sfîșia dacă ar ști că urletul meu e, de fapt, un plîns.”
„Mai mult decît de Dumnezeu, mă tem de absența lui Dumnezeu.”
Octavian Paler
*

Jurnal de-a bușilea

De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzaţie. (…) Dar lumea e chiar senzaţia. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă. 
Gheorghe Crăciun (Trupul  ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa Rusa”) 
*
Zice Origen : Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit toate mădularele se bucură împreună. (I Cor. 12, 26) și mai departe: (…) un doctor care este bun la inimă şi care ştie cum să-l vindece pe bolnavul care l-a rugat să-l ajute, desigur că îl va îngriji, convins fiind că împlineşte porunca lui Dumnezeu, Care a primit rugăciunea celui care a cerut vindecarea. („Despre rugăciune”, p.56–57)
*
clar că pauzele acestea lungi de scris nu-mi sînt deloc faste. Poate şi pentru faptul că sînt extrem de obosit (gîndurile nu se coagulează în ceva coerent spre a le muta pe hîrtie) după cele şase săptămîni de navetă (4–5 ore petrecute zilnic între 17:30 – 23:00 la o clinică privată de fizioterapie din Poiana Cîmpina), întru salvarea fără intervenție chirurgicală a genunchiului meu smintit în urma căderii cu bicicleta în noiembrie, anul trecut (2013). Aş putea numi această perioadă o epopee? Păstrînd anumite proporţii, da. În orice caz, dincolo de suferinţa fizică propriu-zisă, mult mai traumatizant mi s-a părut a fi altceva: contactul extrem de dur cu sistemul medical românesc de stat (o sintagmă tîmpită dar n-am alta la îndemînă). Trebuie scris serios despre asta, in extenso. Adică despre felul în care eşti privit/tratat ca pacient. Cu alte cuvinte, despre cum se desfăşoară asupra ta actul medical (altă sintagmă idioată) în două ipostaze: cînd ai „relaţii” (adică eşti introdus de cineva cunoscut la medicul de care ai nevoie sau, mai bine, îl cunoști personal, ba chiar îți e coleg de liceu sau prieten ) şi cînd nu te ştie nimeni. În ultimul caz, invoci toți sfinții (din Sinaxar și Pateric, laolaltă) de care îți aduci aminte şi te rogi Bunului  Dumnezeu să nu te uite pe la uşile cabinetelor. Să nu te piardă. Să nu dai în primire pe acolo atunci cînd medicii nu sînt la program sau vin după bunul lor plac. Atunci cînd nu se respectă „bonurile de ordine” (adică intră în faţa ta „urgenţele”, prietenii, cunoscuţii, „obligaţiile” etc.) şi tu, sprijinit în cîrjă de un perete, cu piciorul strîns fedeleș într-un burlan gipsat, care „trage” vreo 10-15 kile, simţi cum încet dar sigur îţi intră os prin os (asta e expresia?). Atunci cînd eşti privit chiorîș (ca un gîndac de bucătărie de băieţii de la deratizare) și de foarte de sus de „cadrele medicale”, aşteptînd din clipă-n clipă să fii călcat de o talpă butucănoasă, ca atunci cînd striveşti un muc de ţigare de asfalt. Atunci cînd nu mai poţi citi ziarul, revista sau cartea pe care le porţi în geanta atîrnată în bandulieră. Cînd nu mai poţi asculta muzica de pe mp3-ul portabil nemaiputînd suporta flecăreala celor din jur… Cînd nu mai poţi pur și simplu şi cînd tot ce-ţi doreşti e să ieşi din marele și infectul spital județean de urgență al orașului şi să tragi cu sete dintr-o ţigare sau să iei o gură de aer proapspăt, după caz… Mă rog… O să revin asupra acestei negre perioade din viaţa mea… 
 *
Tanti Mimi, în anii de glorie ai tinereții dumisale...
Odată mi-a venit venit în minte (în timpul unei  proceduri mai puţin dureroase a tratamentului de la Poiana Câmpina) o mică întîmplare cu o prietenă a buncii mele, tanti Mimi, o femeie de-o frumuseţe aparte, de sorginte interbelică, distinsă, rafinată, aristocratică, plină de şarm şi de un umor subtil, trecută binișor însă fără semne prea vizibile, de a doua tinereţe (la vremea amintirii mele) şi căreia, la viaţa ei, îi plăcuseră bărbaţii bine (dar de care nu prea avusese parte!), care îi zice bunicii într-o bună zi, la cafeaua de dimineaţă: „Tu, Lenuș, venind io pe drum azi spre tine, am văzut pe unu’, tu, frumooooos tare, tu! Era atît de chipeș că-mi venea să-l manînc cu fulgi cu tot! ” Bunică-mea a privit-o peste ochelari şi i-a replicat cu un zîmbet ştrengăresc aninat în colţurile buzelor: „Şi de ce nu l-ai mîncat, tu, Mimi? Au te temeai să nu-ţi rămînă fulgii-n gît?” „Eh!”, oftă din toți rărunchii tanti Mimi... Am zis şi io, aşa, dragă, admirativ, nu?”, timp în care-şi potrivea o ţigaretă în sipca lungă, din fildeş cu încrustații de argint, pe care apoi şi-a aprins-o cu o brichetă minusculă, elegantă, placată cu aur, operații făcute cu gesturi încete și cu gîndurile duse departe, de parcă prin fața ochilor i-ar fi trecut (sau chiar îi treceau) imagini ale unor  amintiri  dintre cele mai plăcute venind din tinerețea dumisale îndepărtată... „Am zis şi io, aşa, într-o doară, tu... Nu cred că era chiar bun de mîncat, afurisitu’, ci de cu totul altceva!!! Hi-hi-hi...” Cînd am împlinit 18 ani, tanti Mimi mi-a zis: „Ptiu, bătă-te norocu’să te bată! Vai dragă ce bărbat bine te-ai mai făcut! Vino la tanti să te pupe! Şi mi-a lăsat cîte două amprente de ruj de pe buze, mirosind discret a parfum fin de mărgăritare şi mosc, pe fiecare obraz… Ciudat: mi-e dor de tanti Mimi sau de planeta pierdută a copilăriei mele? 
*
Viaţa e o taină, omul e o brută. (zice Nikos Kazantzakis, prin gura eroului său, Alexis Zorba)


Altițe & Bibiluri

„Cred în Dumnezeu așa cum cred în răsăritul soarelui. Nu pentru că îl văd, ci pentru că văd tot ce atinge.” Clive Staples Lewis (1898-1963)