Pe mine unul, în copilărie, la început, pădurea mă înspăimînta de-a dreptul... După fiecare
copac, parcă așteptam ițirea unor animale fioroase, fantastice, de-a dreptul
fabuloase, cum numa-n basme străvechi descoperisem, care să mă înghită pe nemestecate...
Eram de-o șchioapă, atunci cînd am început să fiu luat de bunicul (care era și vînător, dar unul contemplativ, căruia-i plăcea mult mai mult să stea ore-n șir, pitulat, privind sălbăticiunile care mișunau prin desișuri, cu binoclul sau prin luneta puștii, decît să le împuște...), să mergem la casa pădurii unde unchiul Tudor, frate-său, era pădurar și împreună cu care formam o mic corp expediționar, care colinda pe cele mai labirintice cărări, ascunsele cotloane ale unui mirific codru milenar, care astăzi mai există, probabil, doar în închipuirea mea... Atunci a înțeles țîncul care eram, cel mai bine, sufletul ascuns al pădurii și viața ei tainică...
Eram de-o șchioapă, atunci cînd am început să fiu luat de bunicul (care era și vînător, dar unul contemplativ, căruia-i plăcea mult mai mult să stea ore-n șir, pitulat, privind sălbăticiunile care mișunau prin desișuri, cu binoclul sau prin luneta puștii, decît să le împuște...), să mergem la casa pădurii unde unchiul Tudor, frate-său, era pădurar și împreună cu care formam o mic corp expediționar, care colinda pe cele mai labirintice cărări, ascunsele cotloane ale unui mirific codru milenar, care astăzi mai există, probabil, doar în închipuirea mea... Atunci a înțeles țîncul care eram, cel mai bine, sufletul ascuns al pădurii și viața ei tainică...
Pictură de Ivan Șișkin |
Alături de cei doi bărbați aspri, cu puștile-n bandulieră și cu
topoare suple agățate pe umăr, cu niște ranițe uriașe-n spate, puse apoi pe spinarea
unui armăsar lipițan voinic, mergeau cu pași apăsați, măsurați, parcă, prin
ierburile înalte, toamna tîrziu și, îndeosebi, iarna, prin nămeți cît omul, să
dea hrană căprioarelor și mistreților, care nu se mai speriau deloc la vederea
lor, dimpotrivă, parcă se bucurau, semn că prezența celor doi le era
binecunoscută și binevenită. Puneau fîn uscat în niște iesle din bîrne groase
de lemn cu acoperișuri în două ape, șindriluite, știuleți aurii de porumb în
mari jgheaburi de lemn copăit, amestecați, aceștia, cu colcovane de sare
grunjoasă... Apoi, așteptau căprioarele și cerbii, care nu întîrziau să apară,
și care, ritualic aproape, cu buze umede, rupeau moale, delicat, firele de
iarbă uscată, crănțănind mici bucățele de sare, pe care apoi le mestecau îndelung,
ca-ntr-o altfel de cină de taină...
Cel mai mult îmi plăcea, însă, atunci cînd
ne strecuram pe costișă, printre zmeurișuri încîlcite și rugi de muri țepoși,
nu neapărat să mîncăm sau să culegem parfumatele fructe, ci, mai cu seamă, să
vedem ce mai fac planturoasele ursoaice, care-și supravegheau atente, ca niște
mame devotate, puii aduși pe lume mai an...
Oh, ce vremuri...
Bref, pădurea m-a învățat multe lucruri, ca o ființă bună, blîndă și generoasă, extrem de vie și ocrotitoare, liniștitoare și sofisticată, căreia-i sînt pe viață recunoscător...
Oh, ce vremuri...
Bref, pădurea m-a învățat multe lucruri, ca o ființă bună, blîndă și generoasă, extrem de vie și ocrotitoare, liniștitoare și sofisticată, căreia-i sînt pe viață recunoscător...
2 comentarii:
Pe mine, pădurile m-au fascinat mereu, poate de unde am copilărit pe lîngă păduri, iar de la sfîrșitul gimnaziului pînă înainte de a termina liceul, am lucrat la pădure, dar nu unde am copilărit, ci unde în munți, în zona Onești, pe malurile Cașinului...
Eu aș dori să locuiesc într-o zonă de pădure, te simți mai liber...
Trimiteți un comentariu