marți, 8 august 2017

Haihui printre cuvinte

După soare 
(I)

„Scriu despre mine și nu știu dacă e bine. Majoritatea scriitorilor sunt scriitori ai unei singure cărți, în care s-au deconspirat, apoi au amuțit. Dar io nu știu dacă spun adevărul. Scriu ca să corijez. Lumea așa cum ar trebui să fie, ăsta ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea.
(O limbă comună
Dealul era undeva departe și de acolo semăna cu o cocoașă zbîrlită de zimbru. Copacii păreau tunși, ordonați în șiruri incredibil de drepte. Acolo în spatele acelui deal, credeam pe atunci că, în fiecare noapte, soarele moare.
Nu cred că am vrut vreodată să ajung acolo. Mă gîndeam poate că nici nu-mi este permis să intru, așa cum, în biserică, femeilor nu li se îngăduie să pătrundă în altar. Îmi imaginam soarele acela de o zi lucrat de un meșter bătrîn și urîcios… Habar n-am de ce toți meșterii pricepuți sînt bătrîni. Închideam ochii și-i vedeam mustățile, genele lungi argintii, ochii albicioși și adînci. Vorbea bolborosit, suflînd ca un astmatic, sau poate nu vorbea deloc. Uitase, bineînțeles, stînd mereu singur în acea groapă dinspre Răsărit. Nici pe el nu doream să-l cunosc. Mi-era, nu știu de ce, teamă. Mai cu seamă mă înspăimînta clipa cînd va întinde spre mine mîinile lui, cu părul pîrjolit de raze, mîinile acelea despre care credeam că în fiecare dimineață împing soarele spre boltă, ca pe o minge incandescentă de volei, cu gestul pe care îl face un copil ce eliberează un porumbel din căușul palmelor. Apoi, meșterul, credeam eu, adormea adînc, ca la comandă. Era poate incapabil să-și mai admire creația, sau poate se plictisise și el să vadă de vreo sută și mai bine de ani, zilnic, același spectacol, năucitor pentru unul ca mine, dar care pentru el era acum răsuflat și nu-i mai aducea nimic nou. De o sută de ani. La 7 ani, un veac îți pare o eternitate. Lumea nu poate avea mai mult de atît, și-apoi, deja șapte ani, deja consideram că e o vîrstă însemnată. Deja trecusem prin toate anotimpurile, chiar de cîteva ori. Știam ce le poate pielea la vreo 15-16 inși. Lumea era compusă dintr-o răspîntie, cîțiva vișini cleioși în care nu puteai să te sui fară să ți se lipească pantalonii de scoarța aia zgrunțuroasă, cîteva case, un chioșc de tablă unde vindea înghețată Oaie, un lungan mălăieț, cu ochelari cu multe dioptrii peste un nas cît clopotnița. Îmi plăcea la nebunie să arunc pocnitori în chichineața aia de chioșc ca să-l văd pe Oaie cum se agită și înjură fonfăit, lovindu-se cu scăfîrlia de acoperiș. Mai era și un stîlp de telegraf din beton, pe care mă iscălisem cînd cimentul nu se întărise îndeajuns și era încă un fel de pastă aburindă. Mai era și o fîntînă. Asta era toată lumea. Suficientă.


Cînd am văzut prima dată un glob pămîntesc, am dat să-mi caut răspîntia. Nu știam de ce toți ceilalți rîd. Cum, tocmai strada mea să lipsească din lumea asta care la o adică e destul de mică? „Australia” mi se spunea că scrie pe o bucată de pămînt de forma și consistența unei fleici neprăjite. Cînd o priveam, gîndeam că o poți străbate cu piciorul de la un cap la altul în nici juma’ de oră. Nu putea fi mai mare decît grădina lui nea Pandele, grădina aceea mărginită de salcîmi care primăvara dădeau niște flori foarte bune la gust. Țineam globul în mînă ca pe un pepene despre care ai dubii că e copt bine. „Și unde moare soarele?” Toți ai casei m-au privit aiuriți, ca și cînd nici nu ar fi înțeles întrebarea. Într-un fel, îmi părea bine că nu știau că sînt unicul posesor al acestui secret monstruos.
Sorin STOICA
(27 iulie 1978 –  6 ianuarie 2006)

Niciun comentariu: