duminică, 30 aprilie 2017

Creme, văpsele, sulimanuri (7)

Florin, la un pahar de vorbă, la teatrul Equinox,
 după un spectacol al prietenului nostru comun, 
regizorul Mihai Vasile, aflat undeva în background...

Au trecut şapte ani...
Cînd l-am întîlnit ultima oară pe Florian Ouatu – amîndoi eram pe biciclete – am poposit la o terasă, undeva în geana unui parc din centrul oraşului. Era o zi însorită și blîndă într-un început de mai, care prevestea sosirea verii... Nu ne mai văzusem de la concertul umanitar pe care-l organizasem în iarna acelui ultim an al vieții sale (2010), în care el urcase pe scenă, fără să știe că va fi pentru ultima dată, alături de Cezar, fiul său cel mare, amîndoi dînd la iveală, o dată în plus, întreaga măsură a talentului lor. Era tare bucuros de cum le „ieşise” cîntarea. L-am întrebat de cînd nu-l mai acompaniase pe Cezar. S-a gîndit puțin și după cîteva clipe a zîmbit şugubăţ, vădit încurcat: „Bătrîne, habar n-am... Da’ important e altceva... E exclusiv meritul tău că ne-ai invitat şi pe noi doi la acest concert, că ne-ai capacitat – mai ales pe mine – şi că totul a ieşit țais. Mamă, ce emoţii am avut... Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un băiat minunat de care-s tare mîndru...” De altfel, ori de cîte ori ne întîlneam, îmi vorbea înflăcărat despre cariera muzicală a lui Cezar. Am tăinit atunci despre cîte-n lună şi-n stele. Îl plăcea pe fi-miu şi-l aprecia mult. Participase la toate recitalurile lui din ultima vreme şi de fiecare dată îşi exprimase dorinţa să cînte cu el. „Trebuie neapărat să gîndim un recital... Am o idee, da’ mă las pe mîna lui, că știe el mai bine ce și cum... Îmi place enorm ce face el cu vioara, e bun şi trebuie neapărat să lucrăm împreună... Da’ nici noi, seniorii, nu ne lăsăm... Cum-necum, mergem mai departe...” 
Era un optimist sadea, în ciuda mizeriilor vieții de zi cu zi care îi întristau inima, un mare generos cu inimă de copil și-un boem autentic, poate ultimul din urbea noastră... 
Mă întîlneam rar cu Florian, de care mă lega o amiciţie nepomădată, pe noi apropiindu-ne, cu siguranţă, și felul nostru deschis de-a fi. Cert e că ne simţeam bine alături și atunci ne povesteam ce mai făcusem estimp, ne împărtăşeam bucuriile şi necazurile, împlinirile şi dezamăgirile, cu o oarece febrilitate, cauzată, poate, de temerea că iar va trece vreme pînă cînd ne vom revedea... Nu ne telefonam, nu ne trimiteam mailuri, nu ne provocam întîlnirile. Singur, doar Bunul Dumnezeu era Acela care, atunci cînd credea de cuviinţă, ne aducea faţă către faţă...

Florian, al treilea din dreapta, într-un grup de prieteni şi actori, pe scena aceluiaşi teatru din Ploieşti...

Haihui printre cuvinte

Lui Eminescu
Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei,
Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei,
Cel mai chemat s-aline din noi și cel mai teafăr
Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!
Tudor Arghezi

Memento

Am vorbit despre Hristos și am mers, după puteri, pe urmele lui. Acum suntem total ai lui Hristos și, alături de el, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste și lăsarea tuturor celorlalte și a răzbunării în seama lui Dumnezeu. Iar grija noastră să fie una singură, aceea de a cunoaște voia Lui și apoi de a o îndeplini întocmai.”
Maica Mihaela Iordache
(15.II.1914 – 20.04.1963, în temniță)
Ocupația la arestare: călugăriță
Întemnițată 8 ani 
(Galați, Miercurea Ciuc, Jilava, Arad, Văcărești)


Clin d’oeil





Anunț într-o instituție:
Angajaţii care întîrzie la serviciu sînt rugaţi să meargă pe partea dreaptă a coridorului, pentru evitarea coliziunilor cu colegii lor, care pleacă mai devreme!

Haihui printre imagini


Mother and child



Gîndul zilei

„A fi mediocru nu este o rușine; 
dar a cădea în cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior – este de-a dreptul vulgar.” 
Mircea Eliade

Haihui printre sunete

Nils Frahm


joi, 20 aprilie 2017

Gîndul zilei

Femeia își face întotdeauna griji pentru ceea ce bărbatul uită, iar bărbatul, pentru ce-și aduce aminte femeia...

Haihui printre imagini

Carol I al României 
Principe de Hohenzollern-Sigmaringen 
(Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen) 
(20 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie 1914, Sinaia)



Haihui printre cuvinte

„I saw you in this morning,
You’re moving so fast, 
Can’t seem to loosen my grip
On the past.
And I miss you so much.
There’s no one in sight.
And we’re still making love
In My Secret life.”

Leonard Cohen


Haihui printre sunete


The Sacred Mushroom
The Sacred Mushroom
(1969)

Clin d’oeil








La ce lucrez acum? 
Îmi pregătesc remarcile spontane.”
Winston Churchill

miercuri, 19 aprilie 2017

Gîndul zilei

„Oamenii raţionali încearcă să se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei inşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decît de la oamenii iraţionali.”

 G. B. Shaw

Creme, văpsele, sulimanuri (6)

MESERIA DE A TRĂI. Mi-am cumpărat din nou cărțulia conținînd jurnalul lui Pavese, Il mestiere di vivere pentru că pe aceea de demult, luată în timpul studenţiei, o împrumutasem cuiva (uitînd, evident, cui!) şi nu am mai recăpătat-o (ştiu cîteva asemenea persoane „respectabile” care, de-a lungul timpului, şi-au alcătuit biblioteci serioase, devalizîndu-le pe ale altora în acest mod, pe cît de simplu, pe atît de eficace: împrumutînd şi „uitînd” să înapoieze). 
O citisem de cîteva ori, la creion, îmi scosesem şi notițe, o ştiam aproape pe de rost. Îmi plăcea enorm scrisul tipului ăstuia despre care atunci, în acei ani tineri ai studenției mele, ştiam extrem de puţine lucruri. Printre care şi acela că sfîrşise tragic, luîndu-şi zilele, într-o cameră sordidă a unui hotel de mîna a treia din localitatea italiană Turin. Chestie de opţiune, îmi spuseseam io atunci… Mult mai tîrziu, peste ani, cînd eu însumi aveam să traversez o perioadă întunecată, grea, ca de plumb, bîntuit fiind de acutul sentiment al propriei mele inutilităţi pe această lume, am realizat, abrupt, că nu înţelesesem mai deloc gestul lui. Mi-am citit din nou însemnările. Îmi doream cu ardoare volumul, care însă era de negăsit... În urmă cu ceva timp l-am văzut într-un anticariat şi l-am cumpărat. Însă, ciudat, nu l-am mai putut parcurge nicidecum da capo al fine. Cînd şi cînd, îl deschid întîmplător, la o pagină oarecare şi citesc puţin. Cam aşa precum fac, de altfel, cu Biblia…
Zice Cesare Pavese undeva în „Meseria de a trăi” (jurnal 1935-1950, ediţia a treia, ed. Allfa, Bucureşti, 2005): ,,Unicul mod de a păstra o femeie – dacă ţii la asta – este s-o aduci într-o asemenea situaţie încît lumea, respectul oamenilor, interesul etc. s-o împiedice să plece. Cine încearcă să-şi păstreze o femeie doar prin simpla putere a dăruirii sau a sinceriăţii e un naiv. A avea legitimitatea de partea ta este modul prin care se stabilizează revoluţiile şi se păstrează femeile. Trebuie să te liberezi de orice gust nobil şi să accepţi să fii a righteous citizen (cu sensul de cetătean onorabil – n.m.), un mare burghez. Priveşte cît de regeşte s-au aranjat cunoscuţii tăi. Să faci dragoste bine şi să mănînci şi mai bine; ne place tuturor. Sunt oameni care s-ar mira foarte dacă te-ai îndoi că se sacrifică pentru idealuri. Viaţă practică e abilitate, nimic altceva…” Şi încheie implacabil: „Totul se reduce la sacramentala abilitate a logodnicei care nu trebuie să se dea iubitului, altfel el o lasă.”
Îmi vin ca o mănuşă cuvintele maestrului. Îndeosebi cele privind păstratul unei femei... Cred că sînt foarte puţini bărbaţi care izbutesc să păstreze o femeie doar prin puterea dăruirii şi a sincerităţii... În lumea asta a noastră, a utilităţii practice şi a intereselor de tot felul... Lipsit fiind de abilitate privind viaţa practică (în general) şi mizînd exclusiv pe dăruire şi sinceritate, am pierdut. Și după cîteva asemenea pierderi (unele dintre ele chiar grele), am trecut în tabăra adversă (fără să am nici o clipă sentimentul că aş fi dezertor!) şi mi-am zis: „Ia să mă las şi io păstrat!” Ceea ce am şi făcut. Cine a vrut să mă păstreze, m-a păstrat. Cine nu, nu. Anii au trecut, pierderile au continuat însă cu o frecvenţă mai mică, parcă. Pînă la un moment dat cînd cineva a dorit realmente să mă păstreze. Și m-a păstrat...
N-a fost uşor, nu e uşor, pe bune...
În finalul paginii dumisale de jurnal, pare că maestrul se amuză ușor pe seama noastră, a cetitorilor dumisale... Oare „sacramentala abilitate a logodnicei” nu este, oare, un joc la două capete? Nu se dă iubitului, acesta o lasă; se dă iubitului, el tot o lasă (după)... Dincolo de tenta evident ludică a spunerii, rămîne paradoxul, precum spuma mării pe nisipul plajei, după retragerea valului...
În ceea ce mă privește, încă un lucru e foarte clar. Și anume faptul că nici pînă în ziua de azi nu am dobîndit însuşirea, dibăcia, perspicacitatea, talentul, naiba știe cum s-or numi, de-a fi un „om practic”, adică de-a trata latura practică a vieţii mele precum un sumum de abilități care să mă umple de „foloase”, indiferent de natura lor. Îmi lipseşte cu desăvîrșire funcţia care să creeze „organul” generator al unor astfel de priceperi... Drept pentru care mă rezum la a-i privi pe aceia din juru-mi care „s-au aranjat regeşte”, fără nici o urmă de pizmă și cu un soi de admirație sinceră, însă cu o detaşare suficientă care să-mi permită a-i înţelege...

Haihui printre imagini...


Valaam – Insula mântuirii

(un documentar de Dimitri Uşakov )



Haihui printre sunete

Peter Gabriel
Passion: Music for The Last Temptation of Christ 
(1989)
(Soundtrack)






Clin d’oeil




„Nu uit niciodată un chip dar, în cazul tău, aş face bucuros o excepţie.”

Groucho Marx

Haihui printre cuvinte

Evident, criticul nu trebuie să aparţină nici unui club. Nu trebuie să cunoască pe nimeni; el trebuie să fie împotriva fiecăruia, şi fiecare împotriva lui. Artişti avizi după elogii, care nu ştiu cum să-şi mai facă reclamă, oameni fără reputaţie care încearcă s-o cerşească sau s-o cumpere de-a gata, vrăjmaşi ai celor lăudaţi, prieteni, rude, partizani şi patroni ai celor ponegriţi, toţi aceştia îi poartă pică nefericitului Minos din stal, el însuşi criticat în modul cel mai absurd.

Unii au dat în vileag, în notele mele, exemple de sentimente personale, ca şi cum m-ar învinui de o nelegiuire, neştiind că o critică scrisă fără sentimente personale nu merită a fi citită. Tocmai capacitatea de a face dintr-o piesă de artă, fie ea bună sau proastă, o chestiune personală, ridică pe om la rangul de critic...” 
G. B. Shaw

duminică, 16 aprilie 2017

Hristos a Înviat!



A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.
Ioan I, 29


Paşte tihnit! 

La mulţi ani, dragii moşului dragi!
Să fiţi fericiţi şi să vă iubiţi!

(foto: © B.-L.S.)

joi, 13 aprilie 2017

Clin d’oeil





„Cratima este extrem de importantă. Între «am găsit o capră între trandafiri» și « am găsit-o capră între trandafiri», este o colosală diferență.”

Alexandru Philippide

Gîndul zilei

„Sînt trei căi să te ruinezi: femei, jocuri de noroc și specialiști.
Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu specialiștii e cel mai sigur.”

Georges Pompidou

Haihui printre cuvinte


„Nu știu alții cum sunt», dar eu, cînd se pronunță cuvântul «Athos», nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie și de faptul că, atunci când l-am auzit prima oară, era doar numele celui mai vârstnic, mai nobil, mai tainic și mai înțelept dintre cei trei muschetari. Aveam să mă mir când am aflat, mult mai târziu, că Athos este numele unui munte din Grecia, și n-am reușit nici până în ziua de astăzi să descopăr ce l-a făcut pe Alexandre Dumas să dea unuia dintre eroii săi acest nume.” 
Costion Nicolescu

Creme, văpseluri, sulimanuri (5)

Matița, Mozoc, Ciucioi, Alivivi, Dode-Masă, Briceag, Bîțoi, Ciuciu, Ardoplică, Ghelmetiu, Codița, Organu, Sulicar, Găozescu, Mizdrița, Măsoi, Bibilici, Bae, Oica, Găzănel, Gîscaru, Francezu, Gherman, Dîngîlia, Chibritaru, Puia, Pornește, Stămbaru
Sînt doar cîteva dintre poreclele țăranilor din satul copilăriei mele (al bunicilor dinspre mamă), acolo unde-mi petreceam, cu rare excepții, vacanțele de vară pe vremea cînd eram școler. Sigur că, multora, nu le mai știu prenumele adevărate, iar numele de familie nici atît, cum, de altfel, nu le știam nici atunci, în urmă cu aproape 50 de ani. 
Dacă întrebai pe cineva, pe uliță, despre Ion Popescu, de exemplu, se uita cel întrebat la tine ca la un picat din lună. Însă dacă-i spuneai porecla, ca un fel de parolă sau cuvînt cheie, cum se spune azi, omul deodată se lumina la față și-ncepea să-ți povestească despre împricinat. Pentru că fiecare poreclă avea propria ei poveste. Mai lungă sau mai scurtă, mai tristă sau mai veselă... 
Porecle de-o plasticitate și expresivitate nebune, fără de care amintirile de pe acea planetă pierdută a copilăriei mele, despre care încerc să scriu acum, n-ar avea nici un chichirez. Cîte dintre personajele astea dragi mie or mai trăi? Probabil, niciunul, atîta vreme cît erau oameni în toată firea în acele vremuri. Curios e că, unele, nu multe, dintre prenumele lor, dar numai atașate poreclelor, îmi vin, uneori, aduse din memorie pe căi neștiute. Iar ori de cîte ori le pronunț, îmi apar și chipurile lor, ca pe-un ecran nevăzut de cinematograf, aievea, așa cum erau ele în acele timpuri...

Haihui printre sunete


Glenn Gould 
(1981)
J. S. Bach 
 Variațiunile Goldberg
BWV 988




Haihui printre imagini

Obiecte cărți




















duminică, 9 aprilie 2017

Gîndul zilei


"Nimeni nu se naşte ticălos - trebuie să te zbaţi pentru a deveni."

Teodor Mazilu 
Elegie la pomana porcului

Haihui printre sunete

Jimmy Page & Robert Plant
(from No Quarter, 1994)


Haihui printre imagini

"Muguri blînzi..."
(foto: © B.-L.S.)

Clin d’oeil

(foto: © B.-L.S.)

Haihui printre cuvinte


"Sunt produsul cafelei şi al ţigării. Am încetat să fumez şi să mai beau cafea. Mă simt dezmoştenit, deposedat de tot avutul meu: otrava, otrava care mă făcea să lucrez."
Cioran
Caiete 1957 - 1972

joi, 6 aprilie 2017

Creme, văpseluri, sulimanuri (4)

TORȚIONARII DE LÎNGĂ NOI 
Nu o dată m-am întrebat: oare ce-au făcut aprigii noştri jurnalişti (sau, mă rog, o mare parte a lor) timp de mai bine de 25 de ani, vizavi de problema torţionarilor şi a ciminalilor de război? Oare „Cazul Vişinescu”, cu tot tam-tam-ul mediatic de rigoare, să-i fi trezit la realitate? Am mari rezerve… Au abia acum să fi aflat ei că multe astfel de bestii cu chip de om vieţuiesc bine mersi printre noi? Şi că vieţuiesc al naibii de bine? De punctul „8” al proclamaţiei de la Timişoara sau despre „legea lustraţiei” or fi auzit? Sînt curios cîte dintre progeniturile acestor foşti călăi ocupă astăzi funcţii importante în stat şi au îndeletniciri dintre cele mai „onorabile” cu repercursiuni greu de cuantificat asupra vieţii noastre sociale ? (domnul ex-preşedinte Iliescu are o contribuţie majoră şi la acest capitol al democraţiei noastre originale). Probabil că puţini dintre români ştiu că Polonia are un parchet specializat pentru anchetarea torţionarilor iar crimele acestora, atenţie, nu se prescriu, indiferent de timpul trecut de la comiterea lor. Şi este foarte bine aşa. 

În Ungaria vecină şi prietenă (parc-aşa era numită de vechiul regim, nu?), recent, procurorii l-au pus sub acuzare pe László Csatáry (un fost criminal de război nazist maghiar, fost șef de poliție în localitatea Košice din Slovacia de Est, unul dintre ajutoarele de nădejde ale temutului Adolf Eichmann, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a participat nemijlocit la deportarea a peste 15.000 de evrei slovaci în lagărul de exterminare de la Auschwitz), condamnat la moarte în Cehoslovacia (în anul 1948, în contumacie) pentru crime de război, a fost descoperit şi identificat la Budapesta (unde trăia de 17 ani) în 2012 de o echipă de jurnalişti britanici. A murit în  anul 2013, la vîrsta de 89 de ani, în timp ce se afla  arestat la domiciliu şi în proces sub o acuzaţie extrem de gravă: crime împotriva umanităţii. 
În România, şeful parchetelor militare a explicat faptul că infracţiunile torţionarilor (printre care se numără şi Alexandru Vişinescu) s-ar fi prescris însă declaraţiile sale sînt contrazise de o lege din 2012, care stipulează faptul că infracţiuni precum genocidul şi omorul deosebit de grav nu se prescriu. Parchetul militar şi-a declinat competenţa şi a trimis plângerea penală la Parchetul General, adică un fel de pase-n doi cu schimb de locuri, ca la handbal. „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc” (IICCMER) a identificat pînă acum, în viaţă, 35 de comandanţi ai fostelor temniţe comuniste, în care au fost încarceraţi dizidenţi şi luptători anticomunişti (se estimează că între 1954 şi pînă prin 1963-’64, cînd supravieţuitorii „reeducării” prin tortură au fost eliberaţi, au fost încarcerate peste 500.000 de persoane, dintre ele murind peste 100.000) dar şi membri şi lideri marcanţi ai partidelor istorice, care au fost epuraţi de regimul totalitar. Sistemul concentraţionar românesc reprezenta copia fidelă, la o scară ceva mai redusă, e adevărat, a celui din fosta URSS. Astfel că, după 1949, la penticiarele din Piteşti erau încarceraţi spre „reeducare”preponderent studenţi, la cele din Suceava, Aiud, Râmnicu Sărat foşti legionari sau simpatizanţi ai acestora, la Sighet, elita intelectualităţii interbelice, la Gherla, ţărani şi muncitori iar la Craiova şi Galaţi, membri şi lideri ai Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Naţional Ţărănesc), în timp ce „criminalii de război” se aflau la Aiud, alături de intelectuali şi de foşti membri ai Guvernului condus de generalul Ion Antonescu. La celebrul Canal Dunăre – Marea Neagră se regăseau deţinuţi din toate categoriile prezentate mai sus. 
Privitor la maiorul Alexandru Vişinescu (fost comandant, în anii ’50, al penitenciarului de la Râmnicu-Sărat şi informator dovedit al Securităţii), în instituţia pe care dumnealui a condus-o, specialiştii aceluiaşi ICCMR au prezentat dovezi irefutabile, care atestă faptul că, în urma torturilor, au murit şapte deţinuţi politici: Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcinţeanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Romniceanu Mihail, Solymos Ivan și Constantin Pantazi. În opinia juriştilor aceluiaşi IICCMER, faptele lui Vişinescu nu au atins termenul de prescriere în care o anchetă şi o judecare ar fi inutile. „Aşadar, termenul de prescripţie specială pentru infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită de maiorul Alexandru Vişinescu şi care face obiectul prezentului denunţ nu s-a împlinit încă, nici în varianta actuală de 30 de ani (conform art. 124 Cod Penal) şi nici în varianta anterioară modificării Codului penal prin Legea nr. 63/2012, adică de 22 de ani şi 6 luni”, spun ei. 
Verdictul justiţiei în cazul lui Vișinescu (condamnat la 20 de ani de închisoare, în 2015), chiar dacă venit în ceasul al 12-lea, reprezintă, indiscutabil, un act cu o mare încărcătură emoțională pentru noi toți dar, mai presus de orice, el are o greu cuantificabilă valoare de simbol, îndeosebi pentru toți supraviețuitorii gulagului comunist cu care avem privilegiul să fim contemporani și un altfel de omagiu adus tuturor acelora care au plătit cu viața crezurile lor, în întunecatele temnițe comuniste… 

Haihui printre cuvinte















„Pălăvrăgim despre civilizația și omenia noastră, însă aceia dintre noi care nu duc ipocrizia pînă la autoînșelare știu că dedesubtul cămășilor noastre scrobite pîndește sălbaticul, cu toate atavismele lui intacte.”

Jerome K(lapka). Jerome

miercuri, 5 aprilie 2017

Creme, văpseluri, sulimanuri (3)

Mickey Rourke (care, se pare că, în lipsă de altceva mai bun de făcut,
 a devenit chiar dependent de asemenea intervenții împotriva firii), 
celebrul actor mult drag inimii mele, înainte și după 
o multitudine de operații estetice,
 care au avut darul, după cîte se poate lesne observa,
mai mult să-i nasolească frumușica meclă de anțărț! 
PLEOAPA, 
NASU' 
ȘI 
ȚÎȚĂ...

Constat că s-a uitat demult povestea aceea tristă (ca multe altele asemenea ei, hèlas!), cu doctorașii și asistentele de la „Spitalul Clinic de Urgență de Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri” (mai pe scurt, „Spitalul de Arși”) din București, care în loc să facă intervenții chirurgicale de reparat răniți sau de ușurat viața celor cu tot felul de malformații, se ocupau, „sub acoperire”, de operaţii estetice, pe care, ulterior, le raportau drept alt tip de intervenţii la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti (CASMB), pentru a fi decontate. Au fost prinși cu mîța-n sac, s-a lăsat cu arestări etc. Nu m-a mirat absolut deloc faptul că ‘mnealor pretindeau de la pacienți șpagă, variind între 450 şi 3400 de euro, în funcţie de tipul și complexitatea intervenţiei, banii fiind apoi împărţiţi între ei iar în cazul în care raportărilor le erau validate, CASMB deconta aproape 5.000 de lei de intervenție. Ce, parcă n-am ști prea bine că toți doftoroii și felcerițele s-au spurcat, nu de ieri de azi, la parai, ca să ne mai mire prea tare povestea? Însă ce mi-a plăcut mie cel mai mult și cel mai mult din toată tărășenia aia a fost echilibristica verbală a fătucilor ăstora tîmpe de pe la televiziunile de știri (reporterițe și nu numai!), care, ca să se dea-n stambă în favor de public, au slalomat lingvistic (greu-greu) printre denumirile științifice ale operațiilor, denumiri care, pe bune, chiar că-ți limbă plimba-n gură! Ia, să vedem cîteva mostre elocvente, de par egzamplu: MASTOPEXIE (în traducere liberă, ridicarea sînilor lăsați și prinderea lor de mușchii pectorali), BLEFAROPLASTIE (repararea unei pleoape afectate din varii pricini), RINOPLASTIE (îndreptarea unui nas spart sau diform), HIPOPLAZIE MAMARĂ sau altfel spus, MAMOPLASTIE (cu alte cuvinte, refacerarea unui sîn diform, prea mic sau mutilat) sau operația, devenită banală, binecunoscută în popor sub denumirea de IMPLANT MAMAR (chestia aia nasoală cu introbăgatu’ de silicon în acele glande de pe piept, folosite, hăt, cîndva, mai întîi la asudat acum la alăptat) pentru a nu mai aminti de celebrele LIFTINGURI, mai fițos spus, intervenții prin care, majoritatea urmașelor Evei, nutresc speranțe deșarte că vor scăpa de riduri.

Haihui printre cuvinte

„Dumnezeu răspunde la rugăciuni în trei feluri: El spune DA și îți dă ce dorești, spune NU și îți dă ceva mai bun decît ai cerut și spune AȘTEAPTĂ și îți dă ceva mai bun în viață pentru tine, dar în timpul lui.”

(din apoftegmele Sfinților Părinți ai Pustiei) 

Haihui printre imagin şi sunete

Fata din vis 
de 
© Bogdan Grigore






marți, 4 aprilie 2017

Un cuvînt pe zi (8)

REZILIÉNȚĂ s. f. Mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin șoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic consumat pentru ruperea la încovoiere, prin șoc, a unei epruvete și aria secțiunii transversale în care s-a produs ruperea respectivă; proprietate a unui metal sau aliaj de a rezista la șocuri; (despre fructe) care se deschide brusc; reziliența emoțională reprezintă abilitatea de a gestiona și a face față situațiilor stresante – mai mult sau mai puțin intense  – și a rămâne în echilibru psihic. [Pr.: -li-en-] – Din fr. résilience.

Haihui printre imagini

(Foto: © B.-L.S.)

Clin d’oeil














Albume de referință


Spectrum
(Atlantic Records, 1973)

Bass Guitar 
(Fender Bass) 
Lee Sklar
Electric Piano, Piano, Synthesizer (Moog) 
Jan Hammer
Guitar 
Tommy Bolin
Percussion 
Billy Cobham

Album Design 
Stanislaw Zagorski
Painting (Cover)
Jeff Snider

Engineer 
[Recording & Re-mix] 
Ken Scott