miercuri, 29 martie 2017

Haihui printre cuvinte

„Dragostea este aceea care-i face pe doi oameni să stea unul lîngă altul atunci cînd este suficient loc.”

(din apoftegmele Părinților Pustiei) 

Gîndul zilei

„Există amintiri atît de duioase și dureroase încît îţi vine să te descoperi și să îngenunchezi în faţa lor.”
Dan Ciachir

luni, 27 martie 2017

MAHALALELE PLOIEȘTILOR

Scriitorul și editorul Ioan Groșescu s-a născut la 5 august 1941 la Ploiești, în mahalaua Sf. Pantelimon, situată în sudul orașului, loc în care urmează clasele primare și gimnaziale * Absolvă Colegiul Național „I. L. Caragiale” din Ploiești (unde, printre alții, îi va avea dascăli pe eminenții Gheorghe Milica la română, Ion Grigore la matematici și Nicolae I. Simache la istorie) și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (specializarea jurnalistică), unde a avut o pleiadă de profesori remarcabili, neputînd omite nume precum Al. Piru, George Ivașcu, Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ovidiu Drimba ori Eugen Simion și colegi pe măsură, printre care pe viitorii critici și istorici literari Mircea Iorgulescu (de care l-a legat o statornică prietenie pînă în clipa dispariției acestuia), Laurențiu Ulici sau Marian Popa și scriitori precum Mircea Dinescu ori Dana Dumitriu * În această perioadă participă la ședințele cenaclului literar „Junimea” condus de criticul și istoricul literar Ov. S. Crohmălniceanu și tot de acum datează și primele sale scrieri * Este profesor (pentru scurt timp) la școala generală din comuna prahoveană Fulga, apoi jurnalist la publicațiile Viața Buzăului și Dâmbovița * Director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploiești, calitate în care desfășoară o susținută activitate de manager cultural (înființează cinemateca orașului, o trupă de teatru, un club de literatură S.F., cenaclul literar „Dimitrie Stelaru”, un club de arte plasice și unul de artă fotografică, coordonat de un reputat artist ploieștean, Dorin Manolescu * În 1989 scrie (împreună cu profesorii Marina Răduș și Paul D. Popescu) și se ocupă de tipărirea monografiei liceului „I. L. Caragiale”,  Între aspirații și împliniri * În 1990 editează (împreună cu ziaristul M. G. Mateucă) publicația Meșteșugarul * Ajunge, apoi, redactor la cotidianul Prahova Liberă. Din toamna aceluiași an, devine editor, co-proprietar (împreună cu ziaristul Ion Marinescu) și director (1990–2001) al periodicului „Ploieștii” și al editurii Salt. Aici, timp de cîțiva ani, va edita (și) apreciatul supliment cultural Repere sub egida amintei publicații * Este prezent cu articole în Tribuna, România Liberă, Observatorul Cultural, Adevărul etc. * Este secretarul Societății Culturale Memorial Nichita Stănescu (prezidată de sora poetului, doamna Mariana Stănescu, pînă în 2002) și, din 2001, co-fondator (alături de colegul dumisale de liceu, Constantin Trestioreanu) al Societății Culturale Ploiești-Mileniul III, unde desfășoară și în prezent o intensă dublă activitate: de scriitor și editor. * Debutul editorial se produce, surprinzător pentru mulți dintre cei care-l știau drept un vajnic și frenetic gazetar, cu volumul de... poeme, Cuvintele ca banii (în 1997), după care publică monografia istorico-literară Ploieşti – Casa Îngerului. 16 ani după nemurire – Nichita Stănescu (1999, împreună cu Ioan Mârzescu) și apoi încă două volume de versuri, Refugiu (2000) și Poeme (2001) * O parte a creației jurnalistice a dumisale (adică aproape 250 de articole, anchete, reportaje, eseuri, tablete etc.) va face obiectul volumului D’a surda (2001), care-l readuce pe omul nostru în atenția cititorilor săi, drept un rafinat, talentat și hîrșit jurnalist * Tipărește, apoi, cîteva lucrări cu caracter monografic, precum sînt cele ale comunelor Puchenii Mari și Trestioara, o alta dedicată cimitirelor ploieștene, una dascălului său de matematici și un redutabil epigramist, Ion Grigore și, last but not least, splendida Mahalalele Ploieștilor (în 2008, lucrare ajunsă, între timp, la a patra ediție) – în fond, o monumentală istorie a devenirii Ploieștiului, în peste 600 de pagini, bogat ilustrată care, pe de o parte, trădează apetența autorului nostru către cercetarea documentară și arhivistică iar pe de alta, lucru foarte important, mărturisește nesmintita sa dragoste pentru orașul natal și nu mai puțin pentru locuitorii săi – o lucrare emblematică, nepereche, privind istoria seculară a acestor locuri care, chiar dacă unor cititori mai grăbiți li s-ar putea părea, pe alocuri, mult prea tehnică – încărcată fiind de prea multe cifre, date și alte informații provenind din varii domenii – este scrisă cu foarte mult șarm și șart, trădînd indiscutabilul său talent de prozator * În anul 2010 îi apre romanul Trecutul continuu, o amplă frescă socială întinsă pe 425 de pagini, cu puternice accente autobiografice. * Ultima trăncăneală (o parafrază la titlul excelentului volum al lui Mircea Iorgulescu despre lumea operei lui Caragiale, apărut în 1994, Marea trăncăneală), editat în 2011, este un suculent epistolar dintre cei doi foști colegi de facultate și prieteni de-o viață – Groșescu & Iorgulescu – prin intermediul poștei electronice și a celei tradiționale, un rîsuʼ-plînsuʼ existențial, în fond, atîta vreme cît reputatul critic și istoric literar Mircea Iorgulescu își trăia ultimile zile de viață. * De altfel, dispariția acestuia l-a determinat pe Ioan Groșescu să-și continue activitatea de editor, el ocupîndu-se, nemijlocit, între 2010 și 2013, de îngrijirea volumelor prietenului dumisale, Poştalionul cu boi, Panait Istrati – nomadul statornic și Cronici literare * Cel mai recent volum pe care Ioan Groșescu l-a publicat este antologia de poezie din propria-i creație, Iluzii (ed. Karta-Graphic, Ploiești, 2015). (B.-L.S.)

BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ „NICOLAE IORGA” 

și 

EDITURA KARTA-GRAPHIC 

organizează 



joi, 30 martie 2017, ora 17:00 
Sala Marii Uniri 
din 
Palatul Culturii

lansarea volumului 

MAHALALELE PLOIEȘTILOR

(ediție definitivă în două volume, cu o prefață de Mircea IORGULESCU) 

de 

Ioan Groșescu 



Prezintă:

Traian D. Lazăr
și 
Bogdan-Lucian Stoicescu
Prezentată de autorul ei drept „o carte de istorie”, Mahalalele Ploieştilor de Ioan Groşescu este mai curând o foarte epică enciclopedie, un vast dicţionar de fapte, personaje şi întâmplări ploieştene. Chiar dacă organizarea materiei este una tematică, nu alfabetică. Există, fireşte, o reconstituire a istoriei oraşului, de la întemeiere până în zilele noastre, dar aceasta este de fapt suportul unei alte istorii, „istoria caracterului ploieşteanului”, în termenii lui Ioan Groşescu. Se merge pe firul istoriei, se ajunge până în prezent, însă naraţiunea istorică sfârşeşte prin a se converti într-un caleidoscopic portret al spiritului ploieştean. Un portret în cioburi şi fărâme, un amplu şi sclipitor mozaic de fapte şi detalii adunate cu plăcerea cunoscătorului de un colecţionar rafinat.

Ioan Groşescu este un gurmand al istoriei şi istoriilor ploieştene, însă cartea lui nu e doar o înşiruire de poveşti adevărate scoase cu grijă pentru exactitate din documente de arhivă.  Ici-colo sunt presărate, cu o bună artă a dozajului, reflecţii concentrate despre felul de a fi şi comportamentul oamenilor locului în diverse momente ale istoriei, accentul fiind pus pe atitudinile şi deprinderile permanentizate sau măcar cu îndelungată rezistenţă în timp, atâta cât e necesar pentru a se putea vorbi de formarea şi existenţa unui spirit al oraşului şi al locuitorilor săi. Adevăratul scenariu al cărţii lui Ioan Groşescu acesta e.”
Mircea Iorgulescu

vineri, 24 martie 2017

Haihui printre cuvinte





Fericirea este o stare de împlinire continuă a ființei noastre. Această împlinire o dobîndește creștinul viețuind după voia lui Dumnezeu.

Părintele Constantin Galeriu

Gîndul zilei




„Sînt aici un poet, care bea din viaţă
Aşa cum oamenii mărunţi beau vinul.”
Ezra Pound
(Ezra Pound în 1958; sursa foto: Life Magazine)


joi, 23 martie 2017

Haihui printre cuvinte

„Toyota închiriată pe care senatorul o conducea cu atîta 
exuberanță și nerăbdare, gonea de-a lungul șoselei anonime neasfaltate,
 luînd curbele prin alunecare, derapînd amețitor, cînd, deoadată,
 fără nici un avertisment, mașina a ieșit de pe șosea 
și s-a răsturnat în apa neagră și învolburată,
 înclinîndu-se pe partea pasagerului și scufundîndu-se rapid.
O să mor oare? În felul ăsta?
Joyce Carol Oates
(Apa neagră)


Haihui printre sunete

Yes Acoustic 

Guaranteed No Hiss 

(2004)


Steve Howe 
 guitars, vocals
Chris Squire 
 bass, vocals
Alan White
 drums
Rick Wakeman 
 keyboards
Jon Anderson 
 lead vocals

1. Tiger Rag
2. Long Distance Runaround
3. South Side of the Sky
4. Show Me
5. Roundabout
6. Time is Time
7. I've Seen All Good People





marți, 21 martie 2017

Lumea în care trăim (32)


Demisie
Domnule preşedinte,
Întrucât derizoriul nu poate fi nici stimat, nici dispreţuit;
întrucât mai există pe ici pe colo demnitate la purtător;
întrucât Dumnezeu (poet nu critic literar) n-a dat talent şi cinste intelectuală
tuturor zevzecilor care se autoproclamă scriitori;
întrucât Homer, Virgiliu, Properţiu, Dante, Eminescu, Verlaine,
Charles Cross, Leopardi, Christian Bobin, Rilke, Esenin, Oscar Wilde etc.
n-au avut onoarea să facă parte din sindicatul pe care îl conduceţi şi exploataţi;
întrucât talentul şi opera nu au nicio legătură cu noţiunea proletară de sindicat;
şi, iarăşi, întrucât atunci când m-am încuscrit
cu sindicatul dumneavoastră i-am avut naşi pe Al. Paleologu, L. Ulici şi C.M. Ionescu
– fie-le ţărâna uşoară –, a căror memorie nu vreau s-o întinez
(pe atunci contau valoarea şi opera; acum nu contează decât figuraţia şi cotizaţia);
întrucât prezenţa mea acolo nu mi se pare indispensabilă,
iar cărţile mele (deşi vă aduc bani la teşcherea) sunt puse la un loc cu ale caracudei
(în cel mai nobil caz); întrucât aerul e mult mai curat aici, de unde vă scriu,
iar pisicii mele posesoare de geniu puţin îi pasă de N. Manolescu et comp.;
din toate aceste pricini, şi nu numai,
părăsesc Uniunea Scriitorilor din România sine die. 
 C.B.
PS: Pentru cititorul derutat precizez că acest text nu este doar un poem, ci şi o demisie reală.

(Cristian Bădiliţă în volumul „Genialogii”, ed. Vremea, col. Poesis, 2013)


Clin d'oeil

MORALĂ ZEN
Un cal deprimat se tolăneşte şi refuză să se mai ridice. 
Stăpînul, disperat, nereuşind să-l convingă să se ridice, cheamă veterinarul. Acesta examinează animalul şi zice:
– E foarte grav. Singura soluţie sînt aceste pastile pe care i le vei da 3 zile. Dacă nu reacţionează, trebuie eutanasiat.
Porcul a auzit totul şi fuge la cal:
– Ridică-te, altfel se sfîrşeşte rău!!!
Dar calul nu reacţionează şi dă încăpăţânat din cap.
A două zi, veterinarul revine să vadă efectul pilulelor:
– Nu reacţionează, mai aşteptăm o zi, dar cred că nu sunt speranţe!
Porcul, auzind tot, fuge din nou la cal:
– Trebuie să te scoli, altfel vei avea mari necazuri!
Calul, nimic!
A treia zi, constatând lipsa progreselor, veterinarul conchide:
– Du-te după carabină, a venit timpul să-l scăpăm de chinuri!
Porcul fuge disperat la cal:
– Trebuie să reacţionezi, e ultima ocazie, te rog, ăştia sînt gata să te omoare!!!
Calul se ridică în capul oaselor, se scutură, face cîteva mişcări de dezmorţire și o ia la galop ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
Stăpînul, care ţinea mult la calul sau, foarte fericit, îi spune veterinarului:
– Mulţumesc mult, eşti un medic minunat, ai făcut un miracol! Trebuie neapărat să sărbătorim evenimentul! Haide să tăiem porcul şi s-o punem de-o paranghelie!
Morala: Vezi-ți de treburile tale.

Haihui printre sunete


Rick Wakeman & Jon Lord
It’s Not As Big as Iit Was


Gîndul zilei

A cunoaște lucruri religioase e un lucru și a cunoaște adevărul e cu totul alt lucru. Pe cît se deosebește soarele de lună, pe atît e mai de folos cea de-a doua decît cea dintîi.”
Sf. Marcu Ascetul

Haihui printre cuvinte

Dar să povestesc totul așa cum s-a întîmplat. Tocmai intrasem în clasa a treia a Școlii Primare Mixte numărul 4, de pe fundătura a doua Izvoare din Ploiești. Aceasta era cea mai aiurită și mai fantastică școală din cîte se pot imagina pe pămînt. Aparținea domnului Vintilescu, zis Candriul, ceea ce pe la noi, pe la Ploiești, înseamnă țicnit, și asta arată că nu întotdeauna poreclele oglindesc adevărata natură a omului, deoarece învățătorul nostru era mai curînd un vrăjitor decît un tip sărit de pe șină. El îi strînsese pe toți repetenții din sud-estul Ploieștiului, pe exmatriculații din pricina absențelor nemotivate, pe handicapații de vîrstă școlară cu beteșuguri fizice congenitale sau dobîndite, ca și pe copiii abandonați de familiile dezbinate, și deschisese pentru ei o școală. Cum nimerisem eu printre elevii lui, asta-i altă poveste.”
Ioan Grigorescu

luni, 20 martie 2017

Haihui printre cuvinte


Pe masă erau rînduite o mulţime de farfurii cu mezelicuri: marinată de stacoji*, farfurioare mai mici cu icre proaspete de morun, licurini** jupuiţi, sardele muiate în untdelemn de Mitilene amestecat cu piper şi zeamă de lămîi de Messina, măsline dulci de Tessalia, grămădite în formă piramidală, icre tari de chefal, smochine de Santorini, halva de Adrianopole [...]. Toate aceste mezelicuri erau aşezate după o regulă militară, avînd la fiecare distanţă de două palme cîte o carafă cu vin galben de Drăgăşani, cu pelin roşu din viile mănăstirei Bistriţa şi cu vinuri orientale de diferite colori şi gusturi, fără a lipsi paporniţele*** cu anason de Chio şi mastică de Corint.”
Nicolae Filimon
(6 septembrie 1918 -19 martie 1865)

* homari, raci de mare
** varietate de chefal afumat
*** butilii îmbrăcate cu papură (notă de N. F.)


Gîndul zilei

Libertatea presei îl supără, căci descoperă inichităţile vieţei sale şi nu-l lasă să despoaie de averi pe stat şi pe particolari; funcţiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orînduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr-însul pîinea nenorociţilor funcţionari. 

Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din ţara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a rispit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravaţiunei.”
Nicolae Filimon

Haihui printre sunete


Dinu Lipatti 100!
(19 martie 1917, București - 2 decembrie 1950, Geneva)

„C’était Dinu Lipatti…
Quelle simplicité, quelle bonté et quelle générosité j’allais découvrir chez cet être supérieur!
 De ce jour providentiel, nous nous sommes vus quotidiennement –
et les coups de téléphone, échangés parfois jusqu’à minuit, était quotidiens.”
Clara Haskil

(„Era Dinu Lipatti… 
Ce naturalețe, câtă bunătate și generozitate urma să descopăr la această ființă superioară! 
Din acea zi providențială, ne-am văzut în fiecare zi –
telefoanele pe care ni le dădeam unul altuia, uneori până la miezul nopții, erau, de asemenea, zilnice.”)


Memento. Ioan Grigorescu

„Cred că Ploieştiul are dreptul la mai multă linişte,
mai multă demnitate,
mai multă armonie...”

(sursa foto: cinemagia.ro)
Ioan Grigorescu s-a născut in Ploieşti la 20 octombrie 1930 * A absolvit Liceul „Spiru Haret” din Ploieşti, promoţia 1948 * A fost văr (prin alianţă) cu poetul Nichita Stănescu * Este licenţiat al Institutului „Maxim Gorki” din Moscova (la clasa lui Constantin Paustovski, 1950-1955) şi al Institutului Internaţional de Ziaristică din Strasbourg * Prozator, reporter, esist, scenarist, cineast * A fost vicepreşedintele asocialţiei Cineaştilor din România * Intre 1964 şi 1966 a fost redactor-şef al revistei „Contemporanul” * A deţinut, de-a lungul timpului, funcţii de conducere la revista „Cinema” şi in cadrul cinematografiei * A fost, intre 1966 şi 1970, vicepreşedintele Radioteleviziunii Române * A debutat editorial cu volumul de reportaje Scrisoare din Moscova (1954) * Este autorul a numeroase volume de reportaje (Invinsul Terek, Pasărea Fenix, Cocteil Babilon, Fenix inflamabil, Spectacolul lumii – 4 volume, Afirm, Paradisul murdar), schiţe, povestiri, nuvele (Cinema Madagascar, Obsesia, Unde vintul miroase a petrol, Cealaltă moarte, Lupta cu somnul, Bine aţi venit in infern...), jurnale de călătorie (Zig-zag pe mapamond) precum şi a splendidului serial documentar de televiziune Spectacolul lumii (peste 400 de episoade filmate în 50 de ţări) * A semnat scenariile a peste 20 de filme documentare şi artistice de lung sau scurt metraj (Cartierul veseliei, Canarul şi viscolul, Braţele Afroditei, Mastodontul etc.) * Este deţinătorul – pentru intreaga activitate scriitoricească şi cinematografică – a numeroase premii naţionale şi internaţionale (printre care şi Premiul Academiei Române pentru Arta Spectacolului) * A fost, timp de  5 ani (între 1993 şi 1998) ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Varşovia * A încetat din viaţă la 26 martie 2011, la Ploieşti.

Bine aţi (re)venit in oraşul dvs natal, domnle Ioan Grigorescu!
Bine v-am găsit! Mă aflu in Ploieşti, aşa cum fiecare se întoarce la locurile sale natale, la familia lui. Însă, de această dată, nu am venit la Ploieşti pentru mine, ci pentru memoria lui Nichita...

...a vărului dvs, Nichita Stănescu.
...da, a vărului meu Nichita Stănescu. Ne spunem aşa, deşi suntem veri prin alianţă.

Aţi copilărit împreună, aţi crescut împreună...
O bună parte a timpului din perioada formării noastre am petrecut-o împreună. De aceea, tot ce se întîmplă cu memoria lui Nichita Stănescu îin oraşul nostru natal, nu mă poate lăsa indiferent. Sunt foarte bucuros că în aceste zile1 lucrurile au avansat spre cele două direcţii care să-i eternizeze memoria la Ploieşti:  pe de o parte, obţinerea fondurilor necesare achiziţionării case sale – unde va fi instalat Muzeul Memorial „Nichita Stănescu” – iar pe de alta, ridicarea bustului poetului în parcul din centrul civic al municipiului. Direcţii în care edilii, sub supravegherea atentă a Prefecturii, avînd alături Societatea „Memorial Nichita Stănescu” dar şi pe toţi iubitorii poeziei sale, reprezintă o forţă solidă care nu poate pierde lupta pentru o asemenea cauză nobilă2.

Să înţeleg că vă aflaţi la Ploieşti numai pentru a sprijini aceste două demersuri...
Am folosit aceste iniţiative alor mei – adică ale celor din Societatea „Memorial Nichita Stănescu”, prezidată de doamna Mariana Stănescu, sora poetului – făcute pînă acum, punînd şi eu umărul şi căutînd să mi-l apropii de cel al petroliştilor: am adresat o serie de scrisori unor importantţi sponsori – conducători ai unor mari societăţi comerciale din Ploieşti şi din Prahova -, unele chiar din Ambasada României din Varşovia3, pentru a sprijini financiar edificarea acestui monument. Ploieştiul a dat mari personalităţi literaturii române dar, cu excepţia lui Caragiale, nici una nu şi-a găsit pe vatra natală un însemn al existenţei sale aici. Urmează Nichita Stănescu şi este foarte bine. Cred că ploieştenii care îndrăgesc poezia şi care au dat literaturii naţionale şi universale cîteva nume de referinţă, vor fi mîndri şi de contribuţia lor la ridicarea acestei statui.

Domnule Ioan Grigorescu, dvs sînteţi intrat in memoria afectivă a românilor drept unul dintre cei mai importanţi şi şi mai frenetici reporteri ai „navei spaţiale” numită Terra. Reportajele dvs – de la radio sau de la televiziune – dar şi cărţile pe care le-aţi scris pînă acum nu mai necesită nici o prezentare. Aţi străbătut de-a lungul şi de-a latul întreaga planetă. Ce sentimente încercaţi în clipele cînd reveniţi acasă, adică la Ploieşti?
Sentimentul lui Ulise. Ştiţi, desigur, că Ulise, la întoarcerea sa acasă, a trebuit să scoată arcul pentru a apăra onoarea Penelopei. Evident, nu a fost cazul, în ceea ce mă priveşte, să fac un asemenea gest, cu toate că, uneori, vîrfurile săgeţilor mai trebuie ascuţite şi trimise la adresa necesară şi pe aici, pe meleagurile noastre. Pentru că, aşa cum am mai spus-o, acest oraş splendid, mîndru, acest oraş care a dat ţării mult mai multă bogăţie decît oricare altul, are dreptul la mai multă linişte, mai multă demnitate, mai multă armonie.


V-aş putea ura, atunci, bine aţi venit in infern...?
Sunt convins că urarea dvs nu are o conotaţie ironică şi nici măcar una satirică, ea dorindu-se afi doar o trimitere la titlul ultimei mele cărţi, un roman document, lansat în urmă cu două săptămîni la Ploieşti.

M-aţi prins. Vorbiţi-mi despre acest roman...
Romanul Bine aţi venit in infern!...  povesteşte, pur şi simplu, despre un infern văzut cu ochii unui puber care trecea brusc în adolescenţă, despre un infern văzut de un copil al Ploieştiului, martor al unei extraordinare operaţiuni de aviaţie militară, considerată, la acea vreme, o capodoperă a celui de-al doilea război mondial. O operaţiune care-şi propusese, nici mai mult nici mai puţin, să „scurteze” războiul, astfel încît pacea să se încheie pînă la Crăciunul anului 1943. Pentru aceasta s-a organizat un raid de către americani, Beghazi–Ploieşti–Beghazi, cu misiunea de a distruge puctele vitale în nouă rafinării. Privat de benzina Ploieştiului, Hitler ar fi fost imobilizat la pământ cu aviaţia şi cu acea fantastică armată motorizată. Cum s-a desfăşurat această operaţiune, cum am trăit-o eu şi ploieştenii, totul este descris in această carte, cu care am vrut să consacru în literatura contemporană Ploieştiul, oraş care ar merita un cu totul alt loc in literatura română. Tocmai de aceea vorbesc în această carte despre sorgintea oraşului şi a locuitorilor săi.

Se împacă bine ambasadorul, diplomatul cu scriitorul Ioan Grigorescu?
Nu se impacă deloc, dar n-are încotro. Pentru că există două moduri de-a face diplomaţie. Unul, care este cel al saloanelor, al recepţiilor, al coctailurilor şi celălalt, care este al mînecilor suflecate şi al unei munci asidue, într-un loc în care şi lucrezi, şi trăieşti, şi stai cu un echipaj” ca pe o „navă” bîntuită de furtuni, și cu care nu poţi acosta. Este o activitate deosebită, fascinantă, pentru că, într-adevăr, simţi că faci ceva pentru ţara ta sau pentru apropierea dintre două ţări care sînt potenţial mari partenere şi că, prin asta, încununezi o carieră – mi-a displăcut întotdeauna acest cuvînt! – şi, într-un fel, închizi cercul. Eu mi-am început activitatea internaţională la numai 26 de ani, în calitate de corespondent de presă la Varşovia şi o închei acum, ca diplomat.

Veţi reveni la uneltele scriitorului?
Evident că voi continua să fac literatură, ba, mai mult, voi folosi şi experienţa acestei rodnice perioade.

Am înţeles că acest volum pe care tocmai l-aţi lansat la Ploieşti, va avea o continuare, la care lucraţi acum…
Nu ştiu dacă va mai fi o continuare la Bine aţi venit in infern!..., deşi aşa era conceput. Şi-aşa cartea e cam cît o cărămidă(!) şi nu ştiu dacă cititorii mei vor mai avea răbdare cu incă un volum. Dar, pentru cei care mă iubesc sau işi iubesc Ploieştiul şi părinţii, şi vor să afle ce a fost atunci, îi rog să se mulţumească, deocamdată, cu acest prim volum. Dacă Dumnezeu ne va da putere şi sănătate, poate că va urma şi un al doilea volum.


Atunci să aşeptăm cuminţi cel de-al doilea volum. Până atunci însă, vă gândiţi la continuarea Spectacolului lumii, adică la acele splendide reportaje şi jurnale de călătorie, care multora dintre noi le-au bucurat sufletul şi inflăcărat imaginaţia, într-o vreme în care nu multora le era dat să vadă ceea ce aţi văzut dvs?
Spectacolul lumii, evident, continuă. În următoarele luni urmează să apară opt episoade despre Egipt şi zece despre Africa de Sud. Cît despre cărţi, şi ele vor continua. Lucrez, deja, la al patrulea volum al ciclului, ciclu la care şi eu ţin, pentru că el este rezultatul unor constrîngeri, dacă vreţi. Oricît vi s-ar părea de bizar, el nu este rezultatul unei libertăţi de a călători, ci rezultatul constrîngerii practicării unui anumit gen de literatură, pe care eu nu am vrut să-l abordez în perioada obscurantismului politic. Avînd posibilitatea de a cunoaşte mai indeaproape realităţile în care trăim, atunci mi-am zis să mint mai puţin, astfel încît să-mi „servesc” cititorul cu acele lucruri care să-i completeze formaţia lui umanistă, civică, de cetăţean al lumii. Pentru că noi nu sîntem locuitorii unui sătuc, al unei comune, al unui oraş, al unei ţări. Sîntem locuitorii acestui Pămînt şi, din acest punct de vedere, avem aceeaşi soartă. Îmi amintesc butada unui cosmonaut care, ajuns pe Lună, a spus:„Mă uit spre Pămînt. I-aş lua de guler pe toţi politicienii care-şi sparg jucăriile ca pe o scenă a unui teatru de păpuşi şi le-aş spune:«Priviţi in jos, nenorociţilor!» Deci, ce vedem „jos”? Un Pămînt mic, un glob albastru, poate splendid în măreţia Universului, pe care continuăm să ne spargem jucăriile. Ce prostie!”

Domnule Ioan Grigorescu, cred că sînt in asentimentul multor ploieşteni, drept pentru care aş îndrăzni să vă mulţumesc, în numele lor, pentru tot ceea ce faceţi pentru oraşul lor şi al dumneavoastră, deopotrivă, în general şi pentru Nichita Stănescu, în special şi, nu în ultimul rînd, pentru cultura românească. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere de muncă pentru a vă duce la bun sfîrşit proiectele.
Şi eu vă mulţumesc. Mai aş vrea să mulţumesc, prin intermediul dvs, Societăţii „Memorial Nichita Stănescu” dar şi celorlalte asociaţii culturale din Ploieşti, edililor şi tuturor celor care iubesc poezia şi care vor restitui ploieştenilor ceea ce merită să aibă, ei care au dat lumii poate pe unul dintre cei mai mari poeţi ai ei: Casa Poeziei la Ploieşti.

Am convingerea că noi toţi, ploieşteni, prahoveni şi nu numai, vor duce la bun sfîrşit acxest dublu demers: recuperarea casei şi ridicarea bustului poetului Nichita Stănescu. Iar dvs vă mulţumim, încă o dată, pentru tot ceea ce aţi făcut, faceţi şi pentru ceea ce, sîntem convinşi, că veţi mai face.

1 Convorbirea pe care am avut-o cu dl Ioan Grigorescu a avut loc într-o după-amiază a unei blînde zile de septembrie a anului 1995, în locuința din Ploiești a prietenului Ioan Mârzescu, vice-președinte al Asociației „Memorial Nichita Stănescu”. Ea a fost  înregistrată pe bandă magnetică și, după o toaletare sine qua non, a fost difuzată integral în cadrul emisiunii „Clubul Artelor”, pe care o realizam în acea perioadă, săptămînal, joia, la „Radio Prahova”. Ulterior, textul a fost tipărit într-o variantă prescurtată în suplimentul  cultural „Repere” al săptămînalului „Ploieștii”, coordonat de scriitorul și jurnalistul Ioan Groșescu. Sub această formă integrală, el apare astăzi, aici, pentru prima dată. 
2 Cele două cauze nobile au devenit realitate în anul 1988, cînd a fost răscumpărată casa natală a lui Nichita Stănescu din Ploiești şi la 24 septembrie 1999, cînd a fost dezvelit monumetul întrupînd bustul poetului. 
3 Ioan Grigorescu era, în acel an, ambasadorul României la Varşovia, în Republica Polonă.

joi, 16 martie 2017

Haihui printre imagini

Laurel & Hardy

Mare bucurie am avut în urmă cu ceva timp, cînd am reuşit să-mi cumpăr o colecţie de şapte dvd-uri cu unele dintre cele mai tari filmuleţe ale celor doi geniali maeștri ai gagului, Stan și Bran, completată, după aceea, cu încă vreo opt dvd-uri. În copilărie, după desenele animate (îndeosebi cele ale lui Walt Disney), preferaţii mei erau Stan şi Bran (de Charlie Chaplin m-am îndrăgostit ceva mai tîrziu). Drept pentru care, nu scăpam nici un episod al emisiunii „Comici vestiţi ai ecranului”, în care apăreau (și) cei doi și pe care le urmăream cu sufletul la gură, în alb/negru, pe ecranul televizorului rusesc cumpărat de ai mei, celebrul „Rubin 102”, tavălindu-mă pe jos de rîs... Abia după ce am învăţat să citesc mai bine, m-am dumirit io că prenumele celor doi sînt Stanley şi Oliver. Atunci de unde pînă unde... Bran? Mister pînă in ziua de azi. Deși între timp am primit unele explicații vizavi de asta, ele încă nu m-au convins. Peste ani, cînd am ieşit prima oară în Occident, aveam să constat că fenomenul rebotezării celor doi e prezent şi în Italia (Stallio et Ollio) dar şi în Germania (Dick & Duff). Am întrebat care-i şpilul însă nimeni n-a ştiut să-mi spună. Tot aşa-i pomeniseră şi ei, din copilărie. Atunci, să-i lăsăm aşa, pentru că misterele copilăriei noastre – mi-a spus asta demult Moş Crăciun – nu trebuie dezvăluite nimănui. Nu?

Gîndul zilei

„Creștinul nu crede în reîncarnare, ci în înviere. Lazăr a înviat, sufletul lui a intrat în același trup. Fiica lui Iair a înviat, sufletul ei a intrat în același trup. Mântuitorul în același trup a înviat. Sufletul tînărului din Evanghelie n-a intrat în cotoi sau cățel.”

Sfinții Părinți ai Pustiei

miercuri, 15 martie 2017

Haihui printre sunete



Cred că splendida lucrare a dlui Șerban Nichifor, mai presus de orice, este mult mai degrabă încadrabilă în ceea ce generic numim muzică programatică și/sau descriptivă. Și mai puțin, cred eu, în curentul muzicilor (artelor) inițiatice. Pentru că lucrarea, structurată în cinci părți (1. Bucharest in the 30s; 2. Forest; 3. Caldarusani Monastery; 4. Serpent dance; 5. Island) și care are ca punct de plecare o operă literară (nuvela fantastică „Șarpele” a lui Mircea Eliade), întrunește toate elementele care să o încadreze în genurile mai sus pomenite și mai puțin altundeva: de la reproducerea unor sunete din natură (clopotele sau trilurile/ciripitul păsărilor, în cazul nostru) pînă la titlurile explicative ale celor cinci părți componente, aidoma, de exemplu, Simfoniei a VI-a (în fa major, „Pastorala”, de L. v. Beethoven). Partea a patra a lucrării conține și elemente provenind din zona muzicilor minimaliste, care mă duc cu gîndul la lucrările unor Terry Riley, Steve Reich ori Phillip Glass. 
Bref, dincolo de aceste chestiuni poate prea tehnice, este o lucrare minunată care, însă, trebuie ascultată de la un capăt la altul, extrem de vizuală, dacă-i pot spune așa, și care poate, oricînd, constitui o excelentă coloană sonoră a unei pelicule. 

Lumea în care trăim (31)

Hiroshi Shinno
Artistul japonez Hiroshi Shinno construiește (din rășini și alamă, pictate cu vopseluri acrilice)
 sculpturi hiperrealistice ale unor insecte care există doar în imaginația sa,
 forme frizînd perfecțiunea ale unor specii închipuite,
 care arată aidoma unor frunze fremătînd în bătaia vîntului ori ca niște delicate petale de flori. 













marți, 14 martie 2017

Haihui printre cuvinte

„Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi înşine, fiindcă numai noi ne schimbăm, în vreme ce operele respective rămîn identice cu ele însele. Şi dacă există scriitori cărora le rămânem fideli până la sfârşit e pentru că firea omului, axul său ontologic e, totuşi, imuabil.”
Dan Ciachir
(în fotografie, alături de prietenul Dan Ciachir şi  de Nicolae Breban, la „Fîntîna cu cireşi”, în preajma Câmpinei, într-o primăvară magică)

luni, 13 martie 2017

Un cuvînt pe zi (7)

Albion – nu se poate afirma cu certitudine dacă strămoșii englezilor de astăzi și-au poreclit țara după numele fiului lui Neptun (gigantul Albion), adică acela care ar fi descoperit insula și ar fi stăpînit-o timp de 44 de ani. Aceeași incertitudine planează și asupra denumirii care pleacă de la faptul că falezele britanice sînt de culori deschise (lat. „albus” sau celticul „alp”). Tot ce se știe e doar faptul că, de mai multe sute de ani, Albionul a ajuns un fel de pseudonim literar al Angliei, pînă în clipa în care cineva – al cărui nume s-a pierdut în negura istoriei – a lansat sintagma „perfidul Albion”, cu referire nedisimulată la politica expansionistă și la metodele diplomatice nu tocmai ortodoxe de creștere și menținere a vastului imperiu colonial britanic. Un dicționar celebru (Brewer’s Dictionary of Phrase and Fable) atribuie sintagma lui Napoleon, în timp ce mulți istorici dau ca sigură originea expresiei lui Jacques-Bénigne Bossuet (1627–1704, episcop, teolog, orator și predicator francez de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea): L’Angleterre, ah, la perfide Angleterre!