SALAM ŞI PÎINE. Într-o
seară, după 8, în parcarea unui supermagazin dintr-un cartier mărginaș, cu
Anca. Un puşti de vreo 8–9 ani, curățel și neagresiv, ne roagă, extrem de
politicos, să-i dăm lui coşul, după ce descărcăm cumpărăturile. Voia cei 50 de
bănuţi. Îl întreb, într-o doară, ce face cu ei. Extrem de sigur pe el îmi
răspunde că azi, la şcoală, a fost consiliu profesoral şi a putut scăpa mai
devreme şi aşa a putut veni aici, în parcare, să mai cîştige un ban. „Mîine am
şase ore şi vreau să-mi cumpăr mîncare! Salam cu pîine...”,
ne spune extrem de serios şi la fel de sigur pe el. După aceste cuvinte l-am privit cu
atenţie sporită.
L-am mai întrebat la ce şcoală învaţă. „La generală 17, din «Dorobanţi»”,
conchide fără echivoc. Întîmplător, ştiam şcoala respectivă, aflată, undeva, într-o
sărăcăcioasă mahala ploieşteană. „Măi, să nu mă minţi!”, îi mai spun sobru, în
timp ce-i întind ceva bani şi coşul golit. Îi ia cu demnitate, ne mulţumeşte
frumos şi spune ca pentru el, plecînd cu coşul spre intrarea magazinului:
„Păi cînd îţi ghiorăie burta de foame, domnule, mai poţi să minţi?”
(2011)
„Păi cînd îţi ghiorăie burta de foame, domnule, mai poţi să minţi?”
(2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu