Ori de cîte ori îmi privesc, dimineața, în
oglindă, chipul boțit de somn (sau nesomn) și de anii așezați în straturi peste el, ca o
scoarță de copac bătrîn, aud vorbele profesorului George Călinescu, care spunea
cu sarcasmu-i șfichiuitor, că replica răsfrîntă de apele sticlei argintate din
sala dumisale de baie, de cele mai multe ori, nu-i este deloc antipatică...
Ce hărți complicate alcătuiesc ridurile pe fața
noastră, reliefate de haloul vinețiu al cearcănelor și, mai cu seamă, de
tonurile posomorîte din lumina privirilor care, încet-încet, se stinge...
Ce crevase, ce urme adînci și ireversibile lasă
trecerea timpului pe chipurile noastre!
Deși, dacă mă gîndesc io mai bine,
urmele astea nu-s lăsate de trecerea timpului, că nu el, de fapt, trece, ci de însăși viața asta a noastră, care-i sigura care (ni) se risipește ca un fum...
Crepusculul ne așează pe chipuri niște măști
grotești, făcîndu-ne de nerecunoscut, pregătindu-ne din timp ieșirea finală din
scenă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu