ISTORIA CA VIITOR* (I)
Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o
întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre
istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia
mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În
Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație
ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în
mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.
 |
| (Sursa foto: pressone.ro) |
Titlul
alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi
îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără
măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria,
ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în
istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar
dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o
sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc
să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.
Faptul că
Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi
se face azi – initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât
și cea de Istorie și Filozofie – m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu
țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă
și mai amenințat azi decât alteori. Nu există
nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur
moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche
cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest
sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării.
Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate
principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a
putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le
respecte – ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și
progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și
să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă
retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează
să-l depășească – pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill
spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de
urmat”.
 |
| (Sursa foto: adevarul.ro) |
Iar în
nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu
una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de
pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase.
Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii
’60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să
se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și
dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și
amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de
când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea
ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului
următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria
civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.
Un lucru
este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și
fantezia.
Tot mai mult, ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste,
a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii
cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi
dat o istorie second hand.
Nu e un
secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul
imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne
amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care
sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le
cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de
neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea
pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de
romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte
regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul
chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive
ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația
Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului
trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod
evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească,
vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l
dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele,
tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales
când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe
ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar
trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi. (va urma)
* Text reprodus după: http://s3-eu-central-1.amazonaws.com/pressone/wp-content/uploads/2016/03/24175425/Discursul-Anei-Blandiana-de-acceptare-a-DHC-UBB-Cluj.pdf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu