miercuri, 31 august 2016

Haihui printre cuvinte

„Mai mare iubire decît aceasta nimeni nu are: 
să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” 
(Ioan 15, 13).

Scrisul


Îmi place să scriu cu tot felul de obiecte desuete ori pe cale de dispariție (de la cărbuni de desen, creioane, pensule, tocuri cu peniţă, pene, pînă la bătrîna mea maşină de scris), pe care le iubesc necondiţionat, dacă pot spune aşa... 
Scrisul cu astfel de obiecte e liniștitor... Mă (re)aduce la mine însumi... 
Foşnetul peniţei stiloului pe hîrtia curată înseamnă, mai presus de orice, tihnă... Reculegere… Ești singur în faţa colii albe ca o oglindă. Eşti doar tu cu tine, te simți bine, deşi asta nu e deloc foarte simplu… 
Apoi mai sînt parfumurile cernelurilor, colilor de scris, creioanelor, gumelor de şters... 
O metafizică inefabilă, mai greu de înțeles, mai greu de pătruns...


marți, 30 august 2016

Timpul


 Pe mine, ceasurile – mai ales cele vechi, faţă de care care împărtășesc o dragoste maniacală, cu alte cuvinte, le iubesc pînă la idolatrie, drept pentru care, atunci cînd am cu ce le cumpăra, le şi colecţionez! – mă interesează atît ca obiecte estetice (cu viața și poezia lor cu tot) dar, îndeosebi, ca infinitezimale interfeţe către transcendent, care-mi picură-n suflet, neostoit, efemeritatea-mi şi nu neapărat ca obiecte pur tehnice, cu alte cuvinte, ca simple mecanisme reci, precise, care-mi măsoară secundele vieţii, amintindu-mi, cu fiece ticăit, că am mai făcut un pas (mic-mic) spre marea trecere.
Aşadar, pentru mine, în afară de timp, mai există cîteva (puţine) ființe dragi și cam tot atîtea (puține) lucruri importante care-mi fac viața suportabilă. Printre acestea din urmă, marea poezie, care-mi oferă cu generozitate, practic, orice închipuire, de vreme ce, în fond, ea însăşi nu-i altceva decît o minunată întrupare a timpului meu lăuntric, măsurat și el, desigur, de clipele pulsînde, firave ale inimii mele...

„Zi de toamnă...”

Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă.
Aşterne-ţi umbra peste ornice solare
și vînturile mînă-le pe cîmp şi luncă.

Anunţă ultimelor fructe pîrg deplin;
şi încă două zile sudice le lasă;
îndeamnă-le apoi spre împlinire, ca să
goneşti dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.

Cel care n-are casă-acum, nu-şi va zidi.
Cel singur, singur multă vreme o să fie,
va sta de veghe, va citi, scrisori va scrie
şi pe alei în sus şi-n jos va rătăci,
neliniştit, cînd frunza zboară-n vijelie.
 R.M. Rilke

Clin d’oeil














Haihui printre cuvinte



 VII
îmi place trupul meu când e cu trupul
tău.  e așa, un ceva, foarte nou.
mușchi mai buni, nerv mai mult.
îmi place trupul tău.  îmi place ce face,
îmi place stilul său.  îmi place să-i simt
coloana și oasele și tremurătoarea
fermitate catifelată  pe care iar
și iar o s-o
sărut,  îmi place să-ți sărut așa și pe dincolo,
îmi place, încet mângâind-o, tensiunea
blăniței tale electrizate și ce vine după ce carnea
se desface.... Și ochii mari firimituri ale dragostei

și poate-mi plac tresăririle

tale sub mine un ceva foarte nou

e.e. cummings
(1894–1962)

„Poeme erotice” 
ed. Art
 București, 2011; 
antologie de George James Firmage; 
traducere din limba engleză de Dan Sociu

Fotografie: 
In Side Higher 
de 
© Danny Guthrie




luni, 29 august 2016

Haihui printre imagini


Land Of No Return*





































* Land Of No Return
este un proiect realizat de fotografa ucraineană 
Victoria Sorochinski
Fotografiile au fost făcute în sate din Ucraina, în toamna și iarna anului 2009. 


Haihui printre cuvinte

„Pecetum est vel factum, vel dictum, vel concupitum aliquid contraaeternum legem.”
„Păcatul este o faptă, un cuvînt sau o dorință contrară legii veșnice.”
Fericitul Augustin

Clin d'oeil















vineri, 26 august 2016

Discursul Doamnei Ana Blandiana la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea Babeș-Bolyai (martie 2016).

ISTORIA CA VIITOR* (IV)

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.
(sursa foto: Radio România Cluj)
Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

(sursa foto: napocanews.ro)
Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.
Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele. Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor, ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe, nemijlocite, în care atât de demodata, ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.
Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.
Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

* Text reprodusdupă amazonaws.com

Hărți, crevase, zbîrcituri...

Ori de cîte ori îmi privesc, dimineața, în oglindă, chipul boțit de somn (sau nesomn) și de anii așezați în straturi peste el, ca o scoarță de copac bătrîn, aud vorbele profesorului George Călinescu, care spunea cu sarcasmu-i șfichiuitor, că replica răsfrîntă de apele sticlei argintate din sala dumisale de baie, de cele mai multe ori, nu-i este deloc antipatică... 

Ce hărți complicate alcătuiesc ridurile pe fața noastră, reliefate de haloul vinețiu al cearcănelor și, mai cu seamă, de tonurile posomorîte din lumina privirilor care, încet-încet, se stinge... 
Ce crevase, ce urme adînci și ireversibile lasă trecerea timpului pe chipurile noastre!
 Deși, dacă mă gîndesc io mai bine, urmele astea nu-s lăsate de trecerea timpului, că nu el, de fapt, trece, ci de însăși viața asta a noastră, care-i sigura care (ni) se risipește ca un fum... 
Crepusculul ne așează pe chipuri niște măști grotești, făcîndu-ne de nerecunoscut, pregătindu-ne din timp ieșirea finală din scenă...


Haihui printre cuvinte

„(...) o femeie privită exclusiv din unghiul frumuseții pure, nu este femeia cea mai aptă să trezească magnetismul sexual și dorința; ea este asemenea unui nud de marmură, cu forme perfecte, statuie care, contemplată, poate trezi, desigur, o emoție estetică, fără a spune însă nimic în termenii erosului. Îi lipsește calitatea de yin, demonicul, abisalul, fascinația. Deseori, femeile care au cel mai mare succes 
nu pot fi definite ca într-adevăr frumoase.”
Julius Evola

(Metafizica sexului, ed. Humanitas, București, 2002, trad. Sorin Mărculescu)

Plissé
(Fotografie de © Ruth Bernhard)

joi, 25 august 2016

Haihui printre imagini

Venus In Furs
Vintage Balderdash
Tuxedo Time
Tilt to the right
Marihuana Menace
Pensive
Selfportrait
Angry
Four Fetish
(Selfportrait)
Comfortably In My Skin
A Losing Battle
(Selfportrait)
Fotografii de 
© Margaret Bryant