joi, 26 februarie 2015

Haihui printre cuvinte (40)

                                   
                            
                         Acești minunați optzeciști 
                                                  și 
                           cărțile lor extraordinare

Primul număr de anul acesta al revistei „ATITUDINI” (1 / 94, ianuarie 2015), editată de Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești și coordonată de mai tânărul nostru coleg Gelu Nicolae Ionescu, se deschide cu un interviu acordat de academicianul Eugen Simion, Mădălinei Paula Drăgănuță, în cadrul căruia, valorosul critic și istoric literar, printre alte lucruri demne de interes pomenite, după ce face câteva volute elegante, nostalgice și duioase pe măsură, printre propriile amintiri din anii adolescenței (,,Nu copilăria, ci adolescența este vârsta esențială pentru un individ; atunci omul mic, care este adolescentul descoperă lumea din afară. Încearcă să o înțeleagă, acum vin toate întrebările și toate ispitele spre el” și încă „Și îmi mai amintesc, apropo de Ion Barbu că, pe cînd eram noi studenți, Nichita [Stănescu – n.m. B.L.S.] mi-a împrumutat volumul „Joc secund”, copiat de el, pentru că nu se mai tipărise de ani de zile. Și tot de la el știu că i-a prezentat niște versuri lui Ion Barbu și acesta l-a supus unui test. L-a întrebat ce îi place din Eminescu și [Nichita] a zis cum ar fi spus toți: «Luceafărul».  «Eroare, cel mai bun poem al lui Eminescu este ”Odă (în metru antic)”», a zis Barbu. De atunci, el a preluat ideea asta și spunea că începutul poeziei românești moderne este ”Odă (în metru antic)”), radiografiază succint, însă malițios, tranșant și cu un acut spirit... critic (!) (că doar este și critic literar, nu?),  „Generația ̓ 80”, rămasă în istoria literaturii române contemporane sub această titulatură: ,,(...) generația ̓ 80 nu are critici. Noi, generația lui Nichita, le-am arătat simpatie, interes. Eu am scris 200 de pagini despre Cărtărescu și alți scriitori, până m-au decepționat. Ei formează un cor madrigal fără vedetă. A fost un scriitor, Nedelcea (sic!), el făcea figură de șef de generație. Ceilalți s-au apucat de politică, de publicistică. N-au avut critică literară care să-i stimuleze, să-i ierarhizeze”. 
Păi, cum să n-aibă nicio „vedetă”, iubite domnule profesor? Doar dumneavoastră, de bună voie și nesilit de nimeni, ați pomenit două dintre numele lor: pe cel al lui Mircea Cărtărescu, un remarcabil poet și prozator și pe cel al prozatorului Mircea Nedelciu, așa cum corect se grafiază numele lui. Mă întreb: oare, pe Nichita Stănescu însuși, idolul și vârful de lance al generației din care dvs. recunoașteți că faceți parte, să-l fi înșelat flerul dumisale proverbial, începându-și o dedicație pe volumul său Noduri și semne (cel apărut în 1982 și aflat în colecțiile bibliotecii noastre), 
oferită tânărului poet Ion Stratan – care avea doar 27 de ani pe atunci și căruia nu-i apăruse decît un singur volum, Ieșirea din apă, în 1981! –, astfel: „Marelui Ion Stratan, os din os Stănescian...”? Dar regretatul poet Traian T. Coșovei, despre a cărui poezie, același Nichita, spunea că este „(...) de o înaltă puritate dură” sau mult prea prematur dispăruții poeți Alexandru Mușina și Mariana Marin, oare nici ei să nu fi întrunit calitățile unor „soliști” cu voci distincte, în cadrul aceluiași cor despre care pomeneați? Apoi, domnule profesor, afirmați, la fel de hotărât, că această „promoție” (așa cum o numea cel considerat, încă din acei ani, criticul ei oficial și, în egală măsură, promotorul ei, profesorul Nicolae Manolescu) nu a avut criticii ei, care să-i așeze la locurile lor. Dar Dinu Flămând, Laurențiu Ulici, Valentin F. Mihăescu, Dan Cristea, Alex. Ștefănescu ori Radu Călin Cristea și, nu în ultimul rând, Ion-Bogdan Lefter (colegul lor de generație, el însuși un foarte talentat poet), pentru a-i aminti doar pe cei ale căror nume-mi vin acum în cap și care-au scris constant, ba, unii dintre ei, cu obstinație chiar, despre acești minunați optzeciști și cărțile dumnealor extraordinare (parafrazând titlul unui sturlubatic film), oare ce-or fi comis în textele lor? Nu cumva tot critică literară? Ba bine că nu!
© Bogdan-Lucian Stoicescu


sâmbătă, 21 februarie 2015

Haihui printre cuvinte (39)




Moscova- Petușki


Venedikt EROFEEV

Eram contradictoriu. 
Pe de o parte, îmi plăcea că au o asemnea talie, iar noi n-avem nici o talie. Asta trezea în mine – cum să-i spun? – „încîntarea”, poate? 
Mda, asta trezea în mine încîntarea. 
Dar, pe de altă parte, ele l-au înjunghiat pe Marat cu briceagul, iar Marat era Incoruptibil, așa că nu făcea să-l înjunghie. 
Asta îmi omora de-acum orice încîntare. 
Pe de o parte, mie, ca și lui Karl Marx, îmi plăcea slăbiciunea lor că-s nevoite să urineze așezîndu-se pe vine, asta îmi plăcea, asta mă umplea – oare de ce mă umplea?
Poate că de încîntare? 
Da, asta mă umplea de încîntare. 
Dar, pe de altă parte, ele și în Ilici au tras cu naganul*! 
Asta iar omora încîntarea: n-ai decît să te lași pe vine, dar de ce să tragi în Ilici cu naganul? 
Și, după asta, ar fi fost ridicol să vorbesc despre încîntare... 
Dar m-am luat cu vorba. 

 *Aluzie la atentatul asupra lui Lenin (1918) săvîrșit de Fania Kaplan

 

marți, 17 februarie 2015

Haihui printre cuvinte (38)


Cafeaua cu sare (I)


     
 *  Rezultatul meciului Ribbentropp-Molotov este: 1939-1945
  
O nenorocire nu vine niciodată singură, 
o precede body-guard-ul.

Reguli ortografice românești: 
se scrie „stimularea  și se citește „simularea.

*  Linia fierbinte” e aceea care îndreaptă și firul de la telefon.

 *  Contrar lui Marx, 
am trecut din regimul necesității în regimul libertății, 
tocmai pentru că am depășit comunismul.

 * O nouă recoltă de „Spice Girls”.

 * Vorba domnului Iliescu: 
dacă socialism nu e, nimic nu e”.
  
Marginalizarea arbitrului de tușă.

Tradiționala ospitalitate românească cu pâine și dosare.
  
România este țara tuturor probabilităților.

Ion Stratan
(„Cafeaua cu sare”, ed. Athenaeum, Ploiești, 1998)

miercuri, 11 februarie 2015

Haihui printre cuvinte (37)

De la stînga: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei,
Ion Stratan și Florin Iaru
în 
anii 80.
(foto: © Tudor Jebeleanu)

E treaba hoților să fure, a escrocilor să înșele. Dar nu e treaba intelectualilor sau a jurnaliștilor să se facă preș și să laude deșănțat, să spumege sau să amenințe. (...)
Cu ei am treabă: apărătorii prințipurilor, lăudătorii statului de drept, promotorii cultului personalității. Ei sunt la fel de vinovați. Pentru că, lipsiți și de onoare, și de rușine, au făcut și ultimul gest: au învinuit poporul. 

Iar acum, ce să vezi? Ciocu´ mic și joc de glezne!
Florin Iaru
(Armata celor 1000 de maimuțe)




Eveniment

Lansarea volumului TRECUTUL CONTINUU de  Ioan Groșescu P e IOAN GROŞESCU (n. 1941, absolvent al Facultății de Filologie a Universității din...