Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (X)*

Nino

Una dintre puţinele şi micile plăceri pe care Nino Stratan şi le mai oferea în ultimii ani ai vieţii, era să facă fotografii prietenilor care-i treceau pragul minuscului său apartament situat în centrul oraşului, la etajul 1 de la scara „A” a binecunosctului bloc ploieştean „7 etaje” (aflat vizavi de catedrala „Sf. Ioan”). Îşi cumpărase cu ceva timp în urmă o liliputană cameră de fotografiat cu film şi în zilele în care era bine dispus, înconjurat de prieteni fiind, iniţia o „şedinţă foto” (cum foarte serios îi plăcea să o numească), în care cei prezenţi îşi făceau fotografii unii altora, în ipostaze care de care mai studiate. Pe spatele unei astfel de fotografii pe care mi-a făcut-o Nino prin februarie 2005 şi dăruită la cîteva zile după developarea şi aşezarea ei pe hîrtie, cu puţin timp înainte de a muri (fotografie pe care prietenul Mihai Vasile avea s-o folosească ulterior pentru coperta a IV-a a cărţii mele de convorbiri cu Nino şi-n care apăream fumînd un trabuc, părînd a privi, mirat-întrebător, prin obiectivul aparatului, direct în ochii lui), a scris următoarea dedicaţie: 

„Dragului Prieten, omul nostru din Havana,  fumător de ţigarete, ţigări (deci de foi) şi pipă, dragostea din inima lui Nino”. Discreta trimitere la Graham Greene, un prozator care-i plăcea şi ale cărui cărţi le (re)citea în acea perioadă, era evidentă. La cîţiva ani după aceea, lecturînd romanul „Omul nostru din Havana”, mi-am reamintit brusc de dedicaţia lui Nino şi am căutat fotografia pomenită, de a cărei soartă nu mai ştiam nimic. După îndelungi căutări, am găsit-o într-unul din albumele mele cu fotografii, rătăcit printre vrafuri de hîrţoage şi am dat peste acel portret făcut de el. Am stat o vreme cu fotografia în faţă, tot citind şi recitind dedicaţia lui. După care, dintr-un dicţionar, am aflat că romanul scriitorului britanic apăruse fix în anul 1958, care era şi anul naşterii mele! Atunci mi-am zis în barbă cu toate că io, unul, nu cred absolut deloc în asemenea potriviri, ba mai mult, sînt chiar convins că nimic nu-i întîmplător pe lumea asta: stranie coincidenţă! Ori poate că Bătrînul Urs Nino făcuse intenţionat trimitere la o carte care se născuse odată cu mine? Numai Dumnezeu mai poate şti...  

Mîrlănia pretutindenară

Deunăzi reciteam mai multe articole vechi, printre care unul, aparţinînd lui Radu Paraschivescu („E viaţa mea, în fond”, în „Dilema Veche”, nr. 320, aprilie 2010), mi se pare a fi definitoriu speciei de bizon carpatin care răspunde la denumirea generică de „politician român”, în timp ce la tv, pe unul dintre canalele autointitulate „de ştiri”, se derula, în cadrul unui breaking news lung cît o zi de post,  o discuţie mustind de grobianisme şi raţionamente trădînd retard mintal sever şi asezonată pe măsură cu tot soiul de gesticulaţii expresiv-simiene, aparţinînd unor jalnici pupincurişti ai prezidenţiabililor, autointitulaţi şi ei „de dreapta” sau „de stînga” (nu le mai dau numele că-s sătul de ei ca de mere acre), că-mi venea să intru peste ei în emisiune prin televizor, să le citesc articolul în favor de lume, în semn de profund omagiu: 

„(mitocanul – n.m. T.D.) Este corpul străin care se cuibăreşte în existenţa aproapelui, fără a se mulţumi cu atît. Condiţia de parazit nu i se pare suficientă. Vrea mai mult. Dacă poate să-ţi modifice traiul de zi cu zi pînă la a trăi cot la cot cu tine, în viaţa ta, e fericit. Dacă i se îngăduie să se comporte – încă o trimitere la film – aidoma creaturilor din «Invazia jefuitorilor de trupuri», exultă. Mitocanul îşi propune să rămînă în viaţa lui, dar în acelaşi timp să se lăţească în a ta. Lucrul care se vede cel mai bine în comportamentul acestui ins e plăcerea colonizării. Voluptatea invaziei. Siguranţa dării de buznă. Mitocanul îşi adjudecă totul şi nu restituie nimic. El ia aerul celor din jur, vorba din gura interlocutorilor şi piuitul martorilor. Astăzi mai mult ca ieri, mitocanul are obişnuinţa expandării, ceea ce-l face să se dilate năprasnic, pînă cînd umbra lui devine atotdominatoare. Cînd un mitocan clefăie sau îşi suge măselele, e banal. Cînd stă cu şapca pe cap în biserică şi trimite sms-uri, e previzibil. Cînd se crăcănează în fotoliul cafenelei, cu lopata spînzurînd pe umărul păpuşicii colagenate de alături, e inofensiv. În schimb, cînd iese din ţarcul existenţei lui şi pătrunde în viaţa ta, devine o carnasieră nemiloasă.Sistemul în care funcţionează mitocanul înseamnă vizibilitate şi audibilitate maximă cu strădanii minime. Un mitocan discret? Nu s-a pomenit aşa ceva, e o contradicţie în termeni, ca o cascadă care stă pe loc. Reţeta performanţei în mitocănie presupune două ingrediente de bază: gesticulaţia luxuriant-euforică şi vorbitul bolonăvos-cazon, la do de sus. Surdina e un capriciu impardonabil, iar cumpătarea o nerozie despre care nici nu merită discutat. Mitocanul nu se infiltrează, ci năvăleşte. Semnul lui marcant este agresivitatea. 

(sursa foto: timesnewroman.ro)

Un asemenea om nu te irită prin ceea ce face sau spune, ci prin felul cum gesturile, vorbele sau faptele lui stau streaşină trecerii tale prin lume. Dacă mitocanul ar arunca mucuri pe ţigară pe covorul din propriul apartament, s-ar scobi în nas la el în baie sau ar asculta muzică tare într-o incintă perfect izolată, nimeni n-ar avea nimic cu el. Corect, numai că în condiţiile astea n-ar mai fi mitocan. Sau cel puţin n-am şti că e. Mitocanul îşi trăieşte condiţia prin raportare la cei din jur şi alege drept instrument de lucru, sfidarea. Îţi împinge uşa vieţii cu un umăr bine proptit, fără să bată. Intră, se instalează comod şi-ţi face în sîc cu fiecare gest. Exasperarea ta este succesul lui. Cînd te răzvrăteşti – tacit, fiindcă pe faţă nu prea ai curaj – şi îţi spui «E viaţa mea, în fond», mitocanul zîmbeşte satisfăcut, ghicindu-ţi revolta. «S-o crezi tu», îţi răspunde, tot în gînd, deşi ar putea la fel de bine să urle. N-ai avea ce să-i faci.” 
Ar fi fost nemaipomenit să mă fi putut teleporta în acea emisiune profund tembelă, pentru că tuturor protagoniştilor ei, fără nicio excepţie - invitaţi şi „mediatori” – aceste cuvinte le veneau ca o mînuşă. Şi fără îndoială c-aş fi încheiat cu minunatele vorbe ale lui Duiliu Zamfirescu din „Tănase Scatiu”: „Fă bunătate şi schimbă patul, scoate plapuma, şi salteaua, şi mindirul, să iasă mirosul de mitocan, m-ai înţeles?” (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* X(XV)/2014

 Text apărut în „altphel”, nr. 459, 4-10 noiembrie 2014, p. 15