Refugii estivale (27)
Cu ceva timp înaintea acestei întîlniri a trioului,
în același an 1969 dar mai pe la începutul lui, cam după Sfîntul Ion, mă
întîlnisem cu Florin întîmplător pe strada nămețită pe care locuiam amîndoi. De
îndată ce m-a recunoscut - io fiind încotoșmănat într-un cojoc, pe cap
avînd îndesată o căciulă mițoasă de miel iar la gură și nas fiind înfășurat cu
eternul meu fular gros de lînă, prins cu un ac de siguranță la spate, să nu-l
pierd, care-mi proteaja gîtul și gîlcile sensibile de aerul înghețat de afară –
m-a chemat în casă să-mi dea ceva. Mi-am lăsat sania afară, mi-am scuturat
bocancii de zăpadă și am ajuns în holul dinaintea camerei lui Florin. El a
intrat acolo și m-a poftit înăuntru. N-am vrut să intru, că încă nu-mi
terminasem porția de săniuș, drept pentru care i-am spus că-l aștept acolo. A
ieșit după ceva timp ținînd în mîini două discuri mici de vinil (un „single” și
un EP, adică un „extended play” cum
aveam io să aflu mult mai tîrziu că se numește acest minidisc de vinil de 17
centimetri în diametru și care pe cele două fețe ale sale conține patru sau mai
multe piese) cu coperțile cam hărtănite.
 |
| Florin Dumitru (primul din stînga, pe rîndul de jos), în perioada F.F.N. |
Mi le-a întins, zicîndu-mi că mi le face cadou de Moș
Crăciun (deși sărbătoarea trecuse de multișor) dar că, nefiind pe acasă atunci,
mi le dă acum. Probabil nedumerirea de pe moaca mea l-a determinat să-mi
explice: „Băi, Gîlcă – asta era
porecla pe care mi-o dăduse văr-miu, din pricina deselor și interminabilelor
mele probleme cu amigdalele – ia-le, ce
faci mutra asta de urangutan cu păr pe limbă (era una din zicerile lui preferate) , că io dacă am nevoie, am de unde să le iau. Ți le dau pentru
că am auzit de la văr-tu că ai primit cadou un picup și să ai ce asculta,
muzichii (așa numea el muzicile care-i plăceau) valabile, nu porcărele!” N-am avut răbdare pînă acasă și,
scoțîndu-mi mănușile de lînă cu un deget, care erau prinse una de alta cu un
fir gros, de lînă împletită, care trecea pe sub cojoc și apoi prin mînecile lui (pentru
a nu le pierde), m-am uitat curios la cele două discuri: pe coperta verde a primului
scria cu litere albe de-o șchioapă „Olympic‘ 64” și mai mărunt, numele celor două piese (Cîntic de haiduc și Ziua bradului de noapte) iar celălalt, cu copertă galbenă,
cuprindea patru piese (Who Do You Love,
Badge, Sympathy și Let’s Work
Together) care, așa cum scria pe spate, erau în interpretări originale
(înregistrate la „B.& J. Records-Londra”) și prezentate de un tip, Kid
Jensen, disc jockey la Radio Luxemburg.
Ambele discuri apăruseră la Electrecord,
care era în epocă (și așa avea să și rămînă pînă în 1989) singura casă de
discuri românească.
Cred că am zîmbit sau am făcut ochii mari sau amîndouă
deodată, că Florin m-a întrebat imediat de ce mă hlizesc. „Păi, Florine, știu cine este Kid Jensen ăsta. L-am ascultat de mai
multe ori și dă la radio numai muzici caștoace!” A fost rîndul lui să facă
ochii mari și, uimit la culme, a exclamat: Bine,
bă, Gîlmoază (era un derivat de la „gîlmă”, evident), da’, mă rog, cam la ce radio
l-ai ascultat tu pe Kid Jensen ăla? Am răspuns pe loc, ca la școală: Păi, la „Stassfurt”-ul alor mei! N-ai înțeles, bă, Gîgă. La ce post de radio,
mă? Păi la ăla care scrie acolo, pe
copertă. Băi, nenicule, păi nu e bine
ce faci tu. Să nu mai asculți acolo, că e interzis. Nu e voie, pricepi? Am
replicat sincer: Nu! S-a burzuluit la
mine imperativ: Băăăăăi, ăla e un post
străin și n-ai voie, că-i bagi în belea pe-ai tăi, mă, înțelegi? Pentru că așa
vor mușchii comuniștilor ăstora imbecili, care n-au creier, să nu ascultăm
decît posturi romînești sau rusești, pricepi? Evident că nu pricepeam de ce
să nu ascult muzici pe alte posturi în afara celor românești și rusești. Păi dacă e interzis, de ce scrie numele
postului ăla pe disc?, am plusat io într-o doară. Ei, de ce, de ce… Nu e treaba ta… Ascultă la picup ce ți-am dat io și
p-ormă să vii să-mi zici cum ți s-au
părut. Bine? Bine, am mai zis cu năduf și, cu discurile vîrîte într-o
pungă de hîrtie am fugit să le duc acasă, bucuros nevoie mare de cadou și apoi
am zbughit-o la derdeluș. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
Text apărut în „altPHel”:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu