joi, 25 septembrie 2014

Haihui printre cuvinte (32)


Prostia suverană


Caragiale văzut de
© Ricardo Ajler
(Argentina)
(Lucrare din colecția lui Nicolae Ioniță
https://www.facebook.com/pages/
Ploiestiul-in-grafica-mondiala/
1413412562228355?ref=profile
)
Ți-am spus de atîtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverana prostie e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăeturi fine de floretă, el lovește greu cu lăstarul în vîrful capului. Și în zadar rispești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite, așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pămînt ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decît să cîrmuiești proștii... Ei au un instinct de împotrivire organică...” 

I. L. Caragiale 

luni, 22 septembrie 2014

Clin d’oeil (2)



Să bacşim stîrpişul!

Cred că pe la sfîrşitul anilor ‘70, dacă memoria nu-mi joacă feste, pe vremea cînd „odiosului” şi „sinistrei” nici prin cap nu le trecea că peste niscaiva ani vor sfîrși cîntînd „Internaționala” la Tîrgoviște acompaniaţi de mitraliere, care în final le vor ciurui sediile conștiințelor (dacă le-or fi avut cumva), apăruseră prin mai toate locurile publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi) nişte afişe mari pe care se putea citi: „BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau altele mult mai la obiect, „NU PRIMIM BACŞIŞ!”. Peste ani, tata mi-a povestit o întîmplare minunată din acele timpuri, al cărei erou a fost un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra bătrînul meu, să-i şcolească p-ai noştri specialiști întru folosirea unor aparate şi utilaje pentru foraj, importate recent din SUA.

Omul fusese cazat în Ploiești la celebrul hotel-restaurant „Berbec”(rebotezat „Central” 
după al doilea război, în „buna” și idioata tradiție a noului regim „popular” instalat la putere cu otuzbirul, după 31 decembrie 1947 cu sprijinul neprecupețit al „eroicei armatei roșii eliberatoare”), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe pretutindenare. Românaşii, băieți subțiri, unși cu toate alifiile, mai pe șleau ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta…

După ce a terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în barul hotelului, cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care îl servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care stricau total ambianţa localului, aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, fără să clipească şi plin de morgă, i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficient de inteligibilă ca ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase nota de plată şi îşi primise şi bacşişul grăsuț, corespunzător comenzii clientului său - că pe afişele alea scrie „Cîntatul în local interzis!”.

Mă gîndesc că n-ar strica să se reia tradiția acelor lozinci (poftim, ziceți-le bannere, că e mai trendy, dacă nu vă place cum sună desuetul termen), agăţate la loc vizibil atît pe pereţii interiori cît și pe cei exteriori ai tuturor instituțiilor statului (de la Președinție, Parlament și Guvern pînă la ultimul Consiliu Județean ori primărie comunală), ba chiar și ai sediilor Poliției, spitalelor și, de ce nu, tuturor unităților (ce urît sună!) de învățămînt (de toate gradele), pe care să scrie asemenea exortații mobilizatoare dar viceversa: „Salariile ne dezonorează! Vrem şpăgi adevărate pentru munca prestată!”. Chit că știm cu toții că mita în instituțiile bugetare (și nu numai!) circulă mai abitir decît apa în natură, însă în acest fel simplu dar extrem de eficace s-ar putea oficializa definitiv în conștiința colectivă ciubucul, șpaga, bacșișul, șperțul, filodorma sau cum s-or mai numi ele și astfel s-ar mai ușura nițel pușcăriile de găinarii care pun botul la bagatele d-ăstea, penibile... 
© Bogdan-Lucian Stoicescu

joi, 18 septembrie 2014

Clin d’oeil (1)


„Mașina timpului”

Nu știu cine este (și, sincer să fiu, nici nu mă prea interesează), cine-i sînt părinții, prin ce școli a trecut și ce a realizat DAN TROFIN pînă să ajungă la studioul teritorial din Iași al televiziunii naționale (momentan „realizator”, din cîte înțeleg, al emisiunii „Mașina timpului” pe  al treilea canal al TVR, http://www.tvrplus.ro/emisiune-masina-timpului-172 ), dar să slobozești două gugumănii, una mai dodoleață ca alta, într-un singur „carton” al pomenitei emisiuni, mi se pare mult prea mult pentru cele trei minute ale respectivei producțiuni tv. Habar n-am de unde cică se inspiră mnealui pentru ceea ce face (unii ar numi-o documentare) dar să grafiezi cu caractere de-o șchioapă, în favor de lume, că scriitorul Geo Bogza s-a născut la Ploiești, cînd oricine ar fi putut afla din orice dicționar (tipărit sau virtual) că atît el, cît și fratele său mai mic, prozatorul Radu Tudoran, au venit pe lume în comuna prahoveană Blejoi, trădează o mare doză de ignoranță, ca să nu-i spun altfel.

Dar bomboana fondantă de pe colivă e că, pe același „carton”, data comemorării, 14 septembrie 1993 (corect!) e la brațetă dar ceva mai sus, cu ...data morții (așa-i trebuie!), adică 6 februarie 1908 (de fapt, data...nașterii!). Păi ce să mai înțeleagă din toate astea, bizonul carpatin neștiutor dar dornic să-și adape circumvoluțiunile din apa cunoașterii, stimabile domn realizator Trofin? Că maestrul Geo Bogza și-a permis luxul, ca nimeni altul, să treacă la cele sfinte de două ori? Mulți dintre noi știm că marele scriitor a fost un poznaș, un ghiduș, adică un tip extrem de original, cu o existență boemă și plină de întîmplări imprevizibile și paradoxale, dar parcă nici chiar așa...

(Foto: © Bogdan-Lucian Stoicescu)
Bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte!, avea o vorbă  extrem de înțeleaptă: Taică, prost să fii, da’ să-ți revii!Aștept plin de interes reveneala (sic!) vizavi de aniversarea nașterii maestrului Bogza, eveniment petrecut, conform neuronului trofinian, în aceeași zi cu moartea dumisale! Nu de alta dar am putea face chiar economie de spațiu televiziv, într-un mod foarte simplu dar extrem de eficace: am putea sărbători aniversarea comemorării, la pachet 2 în 1, hehehe! Vorba optimistului: „Scrie, neică, la mulți ani pă colivă și-ai rezolvat-o!”

Aferim, TVR!

© Bogdan-Lucian Stoicescu



miercuri, 17 septembrie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (27)

Cu ceva timp înaintea acestei întîlniri a trioului, în același an 1969 dar mai pe la începutul lui, cam după Sfîntul Ion, mă întîlnisem cu Florin întîmplător pe strada nămețită pe care locuiam amîndoi. De îndată ce m-a recunoscut  -  io fiind încotoșmănat într-un cojoc, pe cap avînd îndesată o căciulă mițoasă de miel iar la gură și nas fiind înfășurat cu eternul meu fular gros de lînă, prins cu un ac de siguranță la spate, să nu-l pierd, care-mi proteaja gîtul și gîlcile sensibile de aerul înghețat de afară – m-a chemat în casă să-mi dea ceva. Mi-am lăsat sania afară, mi-am scuturat bocancii de zăpadă și am ajuns în holul dinaintea camerei lui Florin. El a intrat acolo și m-a poftit înăuntru. N-am vrut să intru, că încă nu-mi terminasem porția de săniuș, drept pentru care i-am spus că-l aștept acolo. A ieșit după ceva timp ținînd în mîini două discuri mici de vinil (un „single” și un  EP, adică un „extended play” cum aveam io să aflu mult mai tîrziu că se numește acest minidisc de vinil de 17 centimetri în diametru și care pe cele două fețe ale sale conține patru sau mai multe piese) cu coperțile cam hărtănite.
Florin Dumitru
(primul din stînga, pe rîndul de jos),
 în perioada F.F.N.
Mi le-a întins, zicîndu-mi că mi le face cadou de Moș Crăciun (deși sărbătoarea trecuse de multișor) dar că, nefiind pe acasă atunci, mi le dă acum. Probabil nedumerirea de pe moaca mea l-a determinat să-mi explice: „Băi, Gîlcă – asta era porecla pe care mi-o dăduse văr-miu, din pricina deselor și interminabilelor mele probleme cu amigdalele – ia-le, ce faci mutra asta de urangutan cu păr pe limbă (era una din zicerile lui preferate) , că io dacă am nevoie, am de unde să le iau. Ți le dau pentru că am auzit de la văr-tu că ai primit cadou un picup și să ai ce asculta, muzichii (așa numea el muzicile care-i plăceau) valabile, nu porcărele!” N-am avut răbdare pînă acasă și, scoțîndu-mi mănușile de lînă cu un deget, care erau prinse una de alta cu un fir gros, de lînă împletită, care trecea pe sub cojoc și apoi prin mînecile lui (pentru a nu le pierde), m-am uitat curios la cele două discuri: pe coperta verde a primului scria cu litere albe de-o șchioapă „Olympic‘ 64” și mai mărunt, numele celor două piese (Cîntic de haiduc și Ziua bradului de noapte) iar celălalt, cu copertă galbenă, cuprindea patru piese (Who Do You Love, Badge, Sympathy și Let’s Work Together) care, așa cum scria pe spate, erau în interpretări originale (înregistrate la „B.& J. Records-Londra”) și prezentate de un tip, Kid Jensen, disc jockey la Radio Luxemburg. Ambele discuri apăruseră la Electrecord, care era în epocă (și așa avea să și rămînă pînă în 1989) singura casă de discuri românească. 

Cred că am zîmbit sau am făcut ochii mari sau amîndouă deodată, că Florin m-a întrebat imediat de ce mă hlizesc. „Păi, Florine, știu cine este Kid Jensen ăsta. L-am ascultat de mai multe ori și dă la radio numai muzici caștoace!” A fost rîndul lui să facă ochii mari și, uimit la culme, a exclamat: Bine, bă, Gîlmoază (era un derivat de la „gîlmă”, evident), da’, mă rog, cam  la ce radio l-ai ascultat tu pe Kid Jensen ăla? Am răspuns pe loc, ca la școală: Păi, la „Stassfurt”-ul alor mei! N-ai înțeles, bă, Gîgă. La ce post de radio, mă? Păi la ăla care scrie acolo, pe copertă. Băi, nenicule, păi nu e bine ce faci tu. Să nu mai asculți acolo, că e interzis. Nu e voie, pricepi? Am replicat sincer: Nu! S-a burzuluit la mine imperativ: Băăăăăi, ăla e un post străin și n-ai voie, că-i bagi în belea pe-ai tăi, mă, înțelegi? Pentru că așa vor mușchii comuniștilor ăstora imbecili, care n-au creier, să nu ascultăm decît posturi romînești sau rusești, pricepi? Evident că nu pricepeam de ce să nu ascult muzici pe alte posturi în afara celor românești și rusești. Păi dacă e interzis, de ce scrie numele postului ăla pe disc?, am plusat io într-o doară. Ei, de ce, de ce… Nu e treaba ta… Ascultă la picup ce ți-am dat io și p-ormă să vii să-mi zici  cum ți s-au părut. Bine? Bine, am mai zis cu năduf și, cu discurile vîrîte într-o pungă de hîrtie am fugit să le duc acasă, bucuros nevoie mare de cadou și apoi am zbughit-o la derdeluș. (va urma)


© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”:

marți, 16 septembrie 2014

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (III)*
(august 2014)

Creangă, în picioare.
Aşezaţi: I.C. Cuza (stînga) şi 
N. A.-Bogdan
Ion Creangă, lat pe tinichea. Muzeului Literaturii Române din Iaşi deţine o fotografie (realizată în anul 1885 la Slănic Moldova, unde scriitorul se afla la tratament, de fapt o copie după o ferotipie, confecţionată în atelierul lui Siegmund Packer) în care, Creangă stă în picioare, alături de Alexandru C. Cuza (1857-1947, profosor de economie, ministru şi om politic de extremă dreaptă, care va fonda, împreună cu C. Z. Codreanu, formaţiunea naţionalistă „Liga Apărării Naţional Creştine” - LANC, 1923 -, care în 1935 va fuziona cu „Partidul Naţional Agrar” condus de Octavian Goga, rezultînd „Partidul Naţional Creştin”; C. Z. Codreanu va părăsi LANC şi va înfiinţa, în 1927, „Legiunea Arhanghelului Mihail şi Gavriil”) şi Nicolai Andriescu-Bogdan (1858-1939, istoriograf, publicist şi scriitor, care l-a avut învăţător pe Creangă; cesta din urmă este autorul lucrării monografice „Orașul Iași - odinioară și astăzi, considerată opera sa de căpătîi). Povestea acestei imagini este relatată de N. A.-Bogdan în volumul „Poveşti şi bazaconii din Moldova (Ed. Librăriei Socecu & Co., Bucureşti, 1923) : „Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea – fotografie aşa-zis americană – invitai de mai multe ori pe Creangă să-şi scoată poza. Dar mai întotdeauna îmi răspunea: Decît să dau un frăncuşor ca să mă văd lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coşuleţ cu brînză sau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine decît tinicheaua... Într-o zi însă, aflîndu-se şi cu dl A. C. Cuza, îl hotărîi să ne pozăm tustrei în grupă; ne aşezarăm într-un tufiş lîngă sala de cură, Creangă stînd în picioare, îndărăt şi noi pe o bancă, eu la stînga, Cuza la dreapta lui.” Pe verso-ul fotografiei există şi dedicaţia: „Lui V.A. Gheorghiţă  15/28 Februarie 1914  Iaşi” aparţinînd lui Radu Manoliu precum şi precizarea „Copie după originalul din 1885 la  Slănicul din Moldova A.C. Cuza, I. Creangă, P(?)Bogdan (sic!)”

Timpul
Pe mine, ceasurile – mai ales cele vechi, faţă de care care dezvolt o relaţie maniacală, cu alte
Ceasul marca Paul Garnier (L'Orloger de la Marine),
care a aparținut bunicului meu,
 în perfectă stare de funcționare și azi,
în ciuda venerabilei sale vîrste...
cuvinte le iubesc 
pînă la idolatrie, drept pentru care, atunci cînd am cu ce le cumpăra, le şi colecţionez! -  mă interesează atît ca obiecte estetice (cu poezia lor cu tot) dar îndeosebi, ca infinitezimale interfeţe către transcendent, care-mi picură-n suflet permanent efemeritatea-mi şi nu neapărat din punct de vedere tehnic, cu alte cuvine ca simple mecanisme reci, precise, care-mi măsoară secundele vieţii, amintindu-mi cu fiece bătaie, că am mai făcut un pas (mic) spre marea trecere. Aşadar, pentru mine, în afară de timp, mai există există cîteva (extrem de puţine) ființe dragi și lucruri importante. Printre acestea, marea poezie care îmi permite, practic, orice închipuire pentru că, în fond, ea însăşi nu-i altceva decît o reflectare a timpului meu lăuntric, măsurat, evident, de secundele inimii mele... „Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă./Aşterne-ţi umbra peste ornice solare/şi vînturile mînă-le pe cîmp şi luncă.//Anunţă ultimelor fructe pîrg deplin;/şi încă două zile sudice le lasă;/îndeamnă-le apoi spre împlinire, ca să/goneşti dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.//Cel care n-are casă-acum, nu-şi va zidi./Cel singur, singur multă vreme o să fie,/va sta de veghe, va citi, scrisori va scrie/şi pe alei în sus şi-n jos va rătăci,/neliniştit, cînd frunza zboară-n vijelie.(R.M. Rilke, „Zi de toamnă...”, traducere de Şt. Augustin Doinaş)

Jurnal intim

Sunt şi eu de acord cu George Călinescu că a scrie un jurnal intim cu scopul de a-l da publicităţii e un non-sens. Publicarea unui jurnal e treaba posterităţii, scrierea lui e o necesitate intimă, dovedită de însăşi mărturisirile făcute de el. Interminabilul „Journal” al lui André Gide, publicat de el însuşi în timpul vieţii, este astăzi o operă ininteligibilă, în orice caz lipsită de revelaţii. Dimpotrivă, scrisorile lui Dostoievski rămîn mereu zguduitoare şi însoţesc opera sa pe dedesubt, luminînd-o de aproape cu o lumină crudă. Jurnalul lui Kafka este deasemenea o operă intimă a cărei valoare e tot de natura revelaţiilor; ceea ce are de învins un scriitor în existenţa lui nu poate fi găsit în operă, care exprimă doar victoria, înfrîngerile fiind sublimate în creaţie. În jurnal apar adesea evenimente monotone şi disproporţionate ca interes ţi care nu pot fi pe deplin înţelese decît de cei implicaţi în ele, aşa cum numai marinarii unui vas ar înţelege ceea ce este trecut în jurnalul de bord al navei de către commandant. Dacă nava se scufundă sau trece printr-o mare primejdie, toate acele amănunte de bord pot căpăta un sens adînc.” (1964. Marin Preda în „Jurnal intim”)
*
Îmi place să scriu cu tot felul de obiecte desuete (de la cărbuni de desen, creioane, tocuri cu
peniţă, pene pînă la bătrîna mea maşină de scris), pe care le iubesc necondiţionat, dacă pot spune aşa... Scrisul cu astfel de unelte mă linişteşte... Mă (re)aduce la mine însumi... Foşnetul peniţei stiloului pe hîrtia curată înseamnă, mai presus de orice, tihnă... Tu singur în faţa colii albe ca o oglindă. Eşti doar tu cu tine, e bine deşi asta nu e întotdeauna foarte simplu… Apoi mai sînt parfumurile cernelurilor, colilor de scris, creioanelor, gumelor de şters... E o metafizică greu de înţeles şi mai greu de definit în cîteva cuvinte... 

© Bogdan-Lucian Stoicescu
* III (IX)/2014

Text apărut în „altPHel”:  
precum și în ediția tipărită, nr. 452, 16-23 septembrie 2014, p. 15


luni, 15 septembrie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...

.
Refugii estivale (26)

Așadar, mă cufundasem în fotelul meu comod, îmi ciulisem urechile atent fiind la ce vorbeau Florin și văr-miu, avînd revista aceea în brațe iar peste ea punîndu-mi carnetul-vocabular deschis în care, cu acel stilou „Pionier” despre care am vorbit data  trecută, îmi luam notițe sîrguincios, ca un elev model, numai ochi și urechi la ceea ce spuneau ei. Din șușotelile lor am înțeles că emisiunea pe care tocmai o asculatseră, pe rînd, în căști, fusese difuzată  la postul de radio „Europa Liberă”, în care invitatul, Cornel Chiriac, cel tocmai fugit din țară (era vara anului 1969), își povestise cu lux de amănunte „evadarea” din România, explicînd în contex și motivele care l-au determinat s-o facă. 


Cornel Chiriac
(sursa foto:http: bloguldeincercare.blogspot.ro)
La vremea aceea, tot ce știam io despre  postul ăsta de radio se rezuma la faptul era interzis în România, fiind considerat subversiv (îmi notasem cuvîntul ăsta - pe care-l tot auzeam io în discuțiile alor mei -  și explicația lui într-un alt carnet repertoar, așa cum, de altfel, eram obișnuit să procedez cu toate cuvintele necunoscute) și că toți aceia care-i ascultau emisiunile puteau să aibă mari necazuri cu miliția, riscînd chiar să meargă la închisoare, deoarece acolo se critica dur  regimul politic comunist care guverna țara, în frunte cu Ceaușescu. Așa îmi explicam io de ce toți „cei mari”, cînd comentau emisiunile pe care le ascultau frecvent la unele posturi de radio străine (precum erau „Europa Liberă”,  „Radio Libertatea”, „Radio Luxemburg”, „Radio Monte Carlo”, „Vocea Americii” ori BBC, nume pe care, evident că mi le notasem în carnetele mele și, atunci cînd rămîneam singur acasă, le căutam pe scala aparatului de radio – o hardughie de „Stassfurt Diamant” pe lămpi, nemțesc get-beget, pe eticheta de hîrtie lipită pe capacul din spatele lui scriind, de altfel, „Made in Germany”, dotat cu două difuzoare mari și o cutie de rezonanță din lemn furniruit, care-i conferea un impecabil sunet monofonic - achiziționat de ai mei cu un an înainte de nașterea mea, prin 1957 adică și pe care l-am avut pînă de curînd -  cu volumul dat normal, mînat de o inconștiență și o curiozitate morbide, specifice vîrstei, netrecîndu-mi prin cap nici cea mai vagă idee despre ce mi-a fi putut păți pielea dar mai cu seamă ce probleme le-aș fi putut pricinui alor mei și la ce i-aș fi putut expune), coborau vocea și vorbeau în șoaptă. 

Sigur că pe mine nu mă interesau emisiunile acelea politice, în care ore în șir se despica firul în patru despre viața din țările „lagărului socialist”, printre care se prenumăra și România, pentru simplul fapt că nu înțelegeam despre ce era vorba. În schimb, io căutam și ascultam emisiuni muzicale, precum fusese „Metronom”, foarte  populară în rîndurile melomanilor, difuzată pe postul național de radio în ultimii doi ani, realizată (în colaborare cu Geo Limbășeanu) și prezentată de Cornel Chiriac cu șarmul său inegalabil însă întreruptă brutal odată cu plecarea lui în Germania. Emisiunea aceasta avea să fie reluată de către secția în limba română a postului de radio „Europa Liberă”, în debutul lunii iunie a anului 1969, sub aceeași titulatură, ulterior el mai moderînd încă două („Jazz Magazin” și „Jazz à la carte”) dar și altele. Ei bine, în cadrul acelor emisiuni, Cornel Chiriac, dincolo de minunatele muzici pe care le prezenta,  nu scăpa niciodată prilejul să-și verse ofurile și să vitupereze împotriva regimului de la București și a politicii sale imbecile, în general dar mai cu seamă a celor care îi puseseră tălpi și nu-l lăsaseră să-și facă treaba ca lumea la radio și din pricina cărora fusese el obligat să emigreze. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Haihui printre cuvinte (31)


De ce (să) nu citim

(Sursa foto: esquire.ro)
În timp, m-am convins că există și oameni citiți de o calitate jalnică și admirabili. E o crasă banalitate, pe care însă, avînd o anumită formație, o descoperi cu greu. Uneori, niciodată. Lectura nu-ți dă nimic de-a gata. Nu e o certitudine. E o promisiune. O șansă. (…) Citim (…) ca să ne facem locul în care să putem locui. Dar s-ar putea să ne trezim că în casa astfel construită nu mai putem găsi drumul de la pat la ușă. Sau că avem atîta loc în ea, că bate vîntul.(…)  Altceva mă preocupă mai mult decît relele întrebuințări ale cărților. Pentru asta, e un antidot.  Să înveți să citești. Nu-i ușor, dar e posibil. Și școala ar avea de ce interveni aici.
Ce mă îngrijorează pe mine , în schimb, este mai puțin faptul că cititul ar avea inerenți, cît ideea, tot mai larg răspîndită, că ar fi devenit, în vremea din urmă, o activitate revolută, menită unui veritabil cimitir al dinozaurilor.” 
Liviu Papadima 

joi, 11 septembrie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (25)

Florin şi văr-miu continuau să şuşotească însă suficient de tare pentru a le auzi cuvintele fără prea mare efort, în ciuda muzicii „Stones”-ilor care continua, în surdină, să susure discret din magnetofonul „Akay” deschis ceva mai devreme. În timpul ăsta io stăteam cufundat în fotoliul meu cu nasul vîrît în acea revistă muzicală răsfoind-o, chipurile cu interes, deşi urechile-mi erau ciulite la ceea ce comentau ei. Îmi scosesem carnetul-vocabular mai de mult şi mă pregăteam să-mi notez numele unor trupe şi interpreţi care erau grafiate cu litere de-o şchioapă în dreptul fotografiilor color, folosindu-mă de un stilou „Pionier”. 

Pentru că veni vorba despre extrem de popularul, în epocă (cel puţin printre şcolari), stilou, acesta era un mini „toc-rezervor”, aşa cum scria pe cutiuţa de carton în care erau ambalat, nu mai lung de 7-8 centimetri, cu capac înfiletabil prevăzut cu o clemă metalică de prindere, fiind dotat cu un mic rezervor pentru cerneală, lunguieţ, poreclit „ţîţică”, făcut dintr-un fel de cauciuc sau plastic moale, fabricat la „Flaro-Sibiu” şi care costa pe atunci vreo 15 lei, o nimica toată, preţ care, de altfel, reflecta întru totul calitatea lui deplorabilă („curgea” permanent, adică lăsa mai multă cerneală decît era cazul să treacă prin peniţă, utilizatorul avînd tot timpul pătate degetele, penarele şi buzunarele hainelor) dar era perfect pentru şcoală (unde nu ni se permitea să scriem cu pixuri cu pastă, pentru a nu ne deforma scrisul, ceea ce era un lucru foarte bun), pentru simplul fapt că dacă-l pierdeai sau îţi era şmanglit, n-aveai după ce plînge.


Însă pentru temele de acasă aveam un stilou chinezesc ceva mai mare, „Hero” (pe delicata cutie a căruia era scris în chineză şi tradus în engleză „Fountain pen”), dotat cu peniţă fină de aur (sau cel puţin aşa se spunea despre ea, că ar fi din aur), „ascunsă”,al cărui rezervor era tot o „ţîţică” dar care era îmbrăcată într-o teacă metalică prevăzută cu o lamelă care, prin apăsare repetată, trăgea cerneala din călimară şi care stilou, atunci cînd se găsea la liber în librărie, costa 110 lei sau 150 pe sub mînă. 

Exclusiv pentru teze şi alte „scrieri artistice”, foloseam un stilou nemţesc „Kaweco”, cu peniţă normală, tot din aur (de 14 karate), cu vîrful de iridium şi rezervor cu piston prevăzut la capăt cu un şurub, o bijuterie delicată de care eram tare mîndru, primit în dar de la ai mei, folosit, aşadar, exclusiv pentru chestii deosebite şi pe care l-am păstrat pînă deunăzi. Fac această mică digresiune pentru că, de cînd mă ştiu, am fost fascinat de uneltele de scris (îndeosebi de stilouri dar şi de felurite pixuri, creioane, „carioci”, rotring-uri, tocuri cu peniţă, pensule ori pene pentru caligrafie şi terminînd cu maşinile mecanice de scris), pe care şi acum le colecţionez cu o pasiune bolnăvicioasă şi faţă de care nutresc o nesmintită şi maniacală dragoste... Cînd mi se întîmplă să fiu obosit, sau bleg, sau atunci cînd toate corăbiile-mi sînt lovite sub linia de plutire (sau, hai, nu chiar toate dar o bună parte dintre ele), mă refugiez într-un tainic univers, în care îmi revin degrabă la starea de funcţionare normală: o mică papetărie a cărei atmosferă inefabilă îmi încarcă rapid, în maximum un ceas, acumulatorii descărcaţi de o prea îndelungată folosire. Pe vremuri, în oraş, mai existau vreo două-trei asemenea locuri regeneratoare (un anticariat, o librărie şi-un magazin cu viniluri) dar care din pricini îndeobşte cunoscute, între timp, au dispărut. (va urma) 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

miercuri, 10 septembrie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (24)

Io mă mă făcusem mic, la locul meu din fotoliu, continuînd să mă benoclez la pozele acelei reviste muzicale, cu coada ochiului însă trăgînd la Florin care aprinsese două ţigări deodată, oferindu-i şi vărului meu una. Acesta o luă fără să scoată vreun sunet şi, fără să schiţeze niciun gest, contina să asculte atent. Îl priveam uşor amuzat cum stătea cu căştile alea mari pe urechi şi pe care apoi şi le lăsase pe ceafă, ciufulindu-şi claia de păr negru, ascultînd atent, cu privirea fixîndu-mă, deşi sigur nu mă vedea, privea „prin mine” cum se spune, aşa cum stătea absent, sprijinit cu spatele de rafturile acelei biblioteci, trăgînd cu sete din ţigară, învăluit în nori groşi de fum. La un moment dat, nu m-am mai putut abţine şi am izbucnit în rîs, uitîndu-mă la el, părîndu-mi-se că seamănă leit-poleit cu un personaj celebru, drag mie pe atunci, Minitehnicus, un roboţel haios şi isteţ nevoie mare, un ghiduş care făcea tot felul de trăznăi şi care era eroul meu preferat din benzile desenate care apăreau săptămînal în revista „Cutezătorii”, la care eram abonat. 

Şi Minitehnicus ăsta avea în loc de urechi două mici căşti receptoare, cam clăpăuge, o mică antenă radar în vîrful capului şi un nas ca al lui Pinocchio dar care în vîrf se termina cu o bilă. Atunci, văr-miu, trezit parcă dintr-un somn letargic, ca de şarpe, cu ochii deschişi larg, şi-a scos căştile de pe urechi şi m-a apostrofat scurt, încruntîndu-se: „Ce-ai, bă, Gîlmoază, de te chiorăşti aşa la mine şi te hlizeşti ca berbecu’? Sau ţi-ai adus aminte de ceva?” (cu alte cuvinte, a evitat elegant să mă facă prostănac pe faţă, folosind o vorbă dragă a bunicii noastre, care atunci cînd te umfla rîsul fără motiv, te atenţiona scurt: „Ai grijă, mamă, că prostul rîde de ce-şi aduce aminte!” iar cît despre apelativul „Gîlmoază”, aşa mă poreclise el din pricina deselor mele probleme cu amigdalele). „Lasă-l, mă, i-a zis Florin, s-o fi plictisit şi el săracu’, cu noi stînd aşa ca muţii!” Apoi au început să comenteze ceea ce ascultaseră pînă atunci la radio. Cum fumul din cameră era de să-l tai cu cuţitul, Florin a întredeschis uşor ferestrele şi apoi a închis radioul, zicînd ca pentru el: „Ia, mai bine să ascultăm noi niţeluş nişte Stonşi!” (trupa „Rolling Stones”, adică). 

Apoi a pornit unul din cele două magnetofoane, prin difuzoarele căruia a început să se audă muzica vestitei trupe britanice. Mi-am băgat din nou nasul în revistă dar îmi ciulisem urechile la ceea ce vorbeau ei. Ascultaseră o emisiune la postul de radio „Europa Liberă” (despre care mai auzisem io în discuţiile alor mei, dar nu-i dădusem prea mare importanţă), în care fusese prezentată o discuţie cu Cornel Chiriac sau ceva de genul ăsta, în care tipul (ale cărui emisiuni le mai ascultasem şi io din cînd în cînd) povestise ce i se întîmplase în ţară, toată tărăşenia aia cu interzicerea emisiunii „Metronom” şi apoi despre fuga lui din ţară. Aşa m-am dumirit io că aceia pe care Florin îi numise „căcănari” n-aveau nici o legătură cu muncitorii ăia jegoşi care goleau cu vidanja lor puturoasă haznalele de prin curţile noastre, ci era vorba despre „grangurii de la partid” şi alte „labe triste” de „securişti şi activişti” care îi opriseră emisiunea lui Cornel (îi spunea cu vădită amărăciune Florin lui văr-miu, care-l aproba dînd din cap). Cei doi vorbeau în şoaptă, uitîndu-se din cînd în cînd la mine. La un moment dat, văr-miu mi-a aruncat peste umăr: „Bă, Gîlmoază, să nu te pună dracu’ să dai pe goarnă cuiva ce vorbim şi ce facem noi p-aici, că ăla drac e-al tău! Că altfel, în veci nu te mai iau cu mine! Ai priceput?” Am dat din cap în semn că „da”, neridicîndu-mi ochii din revistă.  (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu

Haihui printre cuvinte (30)


Atitudini


Conducătorii noștri polictici sunt vînduți, corupți, fac ce li se dictează, cînd urmărești doar puterea , ajungi să nu mai judeci...” 
(Arhim. Justin Pârvu, 2011)

E simplă și duioasă atmosfera de la ruga de seară. În altarul improvizat în capătul coridorului din fața ușii de la intrare spre se adună tăcuțí, unul cîte unul, locuitorii închisorii. De-a valma.” 
(Mircea Vulcănescu, „Pagini din jurnalul de temniță”)

A apărut numărul 35, august, 2014 (an VI) al revistei
 „ATITUDINI”
(Îndrumar de gândire și trăire românească
http://www.atitudini.com/)
dedicat filosofului-martir Mircea Vulcănescu

marți, 9 septembrie 2014

Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (II)*


Fotografie de © Cristina Nichituș Roncea
(sursa foto: 
nichitus.blogspot.ro)
August 2014. 
Părintelui Justin Pârvu, marele nostru mărturisitor şi duhovnic (de la a cărui trecere la cele veşnice s-a împlinit, în luna iunie, pe 16, un an), îi plăcea să spună, ori de cîte ori i se ivea prilejul: „Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sînt identitatea ta în lume, ce să respecţi? Dacă nu respecţi tradiţia care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu-L respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?

Aflu de pe pagina saitului „Open Doors” („Porţi deschise”, un ONG internaţional creştin, de sorginte protestantă, apolitic, al cărui principal scop este sprijinirea şi susţinerea creştinilor persecutaţi la nivel planetar, activitatea sa avînd drept temei articolul 18 din „Declaraţia universală a drepturilor omului”: „Orice om are dreptul la libertatea gîndirii, de conştiintă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atît în mod public, cît şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor”) că, la nivel planetar, peste 100 de milioane de persoane declarate adepte ale învăţăturii lui Hristos, au de suferit din pricina discriminărilor religioase la care sînt supuse, iar ceea ce este şi mai grav, 100 000 dintre acestea fiind asasinate! 

(Sursa foto: doxologia.ro)
Astfel, potrivit raportului pe 2013 întocmit de această organizaţie, Coreea de Nord (care de 12 ani figurează în fruntea topului ţărilor în care creştinii sînt persecutaţi, vezi foto) peste 70 000 de persoane sunt încarcerate sau internate în lagăre pentru „delicate” precum: deţinerea unei Biblii (considerată ilegală!), mărturisirea publică a credinţei ori pentru frecventarea bisericii. În Somalia, bunăoară, eliminarea fizică a creştinilor reprezintă o problemă de onoare (!) pentru orice somalez musulman (95% din populaţia ţării fiind de această religie). În Siria (unde pînă la declanşarea războiului civil, cei 2 milioane de creştini reprezentau 10% din populaţie), aflată pe locul trei (după cele amintite mai devreme) în topul discriminării religioase, numai anul trecut fiind ucişi 1200 de creştini iar peste 600 000 au părăsit ţara, o treime dintre biserici fiind deteriorate sau distruse complet. Situaţii similare au fost înregistrate în Egipt, Irak, Iran, Afganistan, Arbia Saudită, Pakistan, Libia, Sudan ori Nigeria. Orice comentariu e inutil.
 
Femeie siriană ortodoxă. „Cine nu o va scuipa, nu are onoare...”
(sursa foto: pelerinortodox.com)
Deşi lipsa mea de încredere în sondaje depăşeşte cu mult procentul de 3% (atît cît reprezintă marja de eroare a oricărui sondaj care se vrea a fi cît de cît serios), scepticismul meu vizavi de cifrele furnizate de aceste barometre ale vieţii sociale (şi nu numai!) se menţine, totuşi, la un nivel constant, mediu. Deunăzi, ochii mi-au picat pe un studiu realizat de „Centrul de cercetare pentru religie şi viaţă publică <Pew Research>” (din SUA) , bazat pe un sondaj efectuat în mai multe ţări de pe glob, care spunea că există o indisolubilă legătură, între prosperitatea, moralitatea şi religiozitea unei naţii. Cu alte cuvinte, dacă eşti bogat sau sărac, mai ai nevoie de Biblie, Biserică şi Dumnezeu ca să fii un individ moral? În 22 din cele 40 de ţări sondate din întreaga lume, cercetarea a relevat faptul că, în marea lor majoritate, oamenii văd o legătură  strînsă între moralitate şi credinţa în Dumnezeu. În ţări cu un nivel de trai ridicat precum Canada, Germania, Israel, Franţa, Italia, Norvegia, Grecia ori Cehia, majoritatea cetăţenilor cu pregătire superioară chestionaţi (deci cu o stare materială bună şi foarte bună) n-a fost de părere că religia te face moral. Excepţie au făcut-o, surprinzător pentru mulţi, Statele Unite (ţara cu cel mai mare PIB din lume), unde proporţia a fost echilibrată: 46% cred că Dumnezeu este necesar pentru a fi moral în timp ce 53%, nu.  În cele nouă ţări sondate din Europa (toate bogate şi foarte bogate), 68,2% dintre cei chestionaţi n-au văzut nici o legătură între religie şi moralitate, faţă de doar doar 12,6% în cele şase state africane „chestionate”. În China şi Franţa (locurile 2 şi 5 între economiile lumii), 75% şi respectiv 85% dintre persoane cred că poţi fi moral fără religie iar în Marea Britanie (locul 6), 78%, în timp ce în ţări precum Egipt (locul 38) şi Iordania (locul 92) doar 4% dintre oameni cred că moralitatea este posibilă fără credinţă. Asta în timp ce un sondaj paneuropean (realizat de „Departamentul de Cercetare Socială” din 19 state membre ale UE) i-a dat pe greci drept cei mai religioşi cetăţeni europeni. Astfel, 75% dintre ei se numesc religioşi, 46,2% declarînd că se roagă în mod regulat în timp ce doar 1,7% spun că sînt „nereligioşi” iar 4,1% admit că nu se roagă şi nu merg la biserică. 

August 2014. Brașov.
(Fotografie de © Bogdan-Lucian Stoicescu)
Faptul că România ocupă locul 6 (conform unui sondajului „The Global Index of Religiosity and Atheism", realizat de „WIN-Gallup International”) în topul internaţional al celor mai credincioase popoare din lume (89% dintre români s-au declarat a fi religioşi) şi ţinînd cont (şi) de cele de mai sus, aş putea trage o concluzie: cu toate că ocupă o poziţie fruntaşă printre credincioşii lumii ăsteia, românii-s codaşi la cel puţin două capitole vitale: prosperitate (după produsul intern brut pe cap de locuitor, ocupăm penultimul loc în Europa şi un altul, undeva, dincolo de poziţia 50 în lume, vai de capul nostru!) şi moralitate (a se citi inclusiv corupţie, la care deţinem un „onorant” loc 71, din cele 180 de ţări care au intrat în studiul publicat recent de „Transparency International”). 

Săraci, corupţi da’ cu frică de Dumnezeu în noi, cît cuprinde!
© Bogdan-Lucian Stoicescu
*II (VIII)/2014


Text apărut în „altPHel”:  

precum și în ediția tipărită, nr. 451, 9-15 septembrie 2014, p. 15

luni, 8 septembrie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (23)

Mi-amintesc perfect cum într-una una dintre vizitele în care fusesm luat la Florin Dumitru de văr- miu (cred că era în vacanţa de vară a anului 1969), aşadar la ceva timp, nu mult, după scoaterea de pe postul naţional de radio a emisiunii „Metronom”, am aflat io ce se întîmplase cu adevărat. Aşa cum spuneam ceva mai devreme, acel eveniment îi bulversase pe toţi aceia care iubeau genurile muzicale pop, rock & jazz de foarte bună calitate promovate de Cornel Chiriac şi care se vedeau, astfel, văduviţi de cele mai bogate, mai bine documentate, cuprinzînd cele mai la zi informaţii posibile din genurile pomenite şi, last, but not least, prezentate cu un şarm irezistibil, lucruri care nu erau absolut deloc pe placul oficialităţilor vremii, că doar jazz-ul şi rock-ul, pentru minţile înguste ale activiştilor culturali din acea perioadă reprezenta, nici mai mult nici mai puţin decît „muzica decadentă a imperialismului american” (!). Însă supărarea fanilor emisiunii „Metronom” nu avea să dureze prea mult timp, deoarece ea avea să fie reluată, într-un alt format, la postul de radio „Europa Liberă” (ce-şi avea sediul principal la Műnchen, în Republica Federală Germană sau Germania de Vest, cum îndeobşte era numită pe atunci), în vara anului 1969, după ce Cornel Chiriac părăsise ţara şi ajunsese acolo, via Austria. Ei bine, toate acestea şi multe alte şpiluri aveam să le aflu io în acea zi...
 
Cornel Chiriac în studiorile „Radio Europa Liberă”
Aşadar, am ajuns acasă la Florin mai spre seară şi am intrat în acea cameră de basm care mie îmi plăcea atît de mult. M-am mirat că, deşi amîndoi bătusem la uşă (io chiorîndu-mă rapid şi pe gaura cheii, drept pentru care am încasat imediat o „castană” în scăfîrlie de la văr-miu!), nu ne-a răspuns nimeni. Am intrat în vîrful picioarelor. În puţina lumină din cameră, care se filtra prin storurile trase aproape complet, l-am zărit pe Florin, care stătea pe scaunul său de toboşar - un fel de taburet rotund, „pe şurub”, cu picioare metalice, cromate, care-i permitea să se rotească la 360 de grade dar să se şi ridice şi coboare după voie, care-i oferea, aşadar, o mare libertate de mişcare în faţa tobelor - cu spatele spre uşă şi cu faţa spre bibliotecă, uşor adus de spate şi avînd pe urechi o pereche uriaşă de căşti, ale căror fire intrau într-un aparat de radio portabil „Telefunken Bajazzo” (un „tranzistor” deştept, made in Germany, a cărei prezenţă o sesizasem mai de mult pe unul din rafturile înţesate cu benzi de magnetofon şi pe care aveam io să-l asemui cu unul românesc, „Gloria”, cumpărat de ai mei, nu peste mult timp), cum nu văzusem pe nicăieri. Florin asculta foarte atent habar n-am ce la acel aparat şi, cînd ne-a sesizat prezenţa, fără să scoată un sunet, şi-a dus degetul arătător buze în semn de mucles!, în acelaşi timp, sugerîndu-ne din priviri să ne aşezăm pe undeva. Ceea ce am şi făcut. M-am cufundat într-un fotoliu din apropiere cu o revistă în braţe iar văr-miu s-a îndreptat către el. Ridicîndu-se, Florin şi-a scos căştile pe care i le-a întins lui văr-miu, care şi le-a pus rapid pe urechi, după care şi-a aprins precipitat o ţigară, începînd să se foiască, agitat, de colo-colo, starea lui trădînd o mare nervozitate. La un moment dat, a rupt tăcerea care devenise apăsătoare, exclamînd cu năduf de vreo cîteva ori, ca pentru el: „Căcănari împuţiţi!!”, continuînd să se plimbe ca un leu în cuşcă. 

Vidanja montată pe șasiul camionului „Bucegi”
Am tresărit nedumerit, nepricepînd în prima fază ce legătură ar putea fi între ceea ce ascultase el în acele căşti pînă atunci atît de concentrat şi bieţii „căcănari”, aşa cum li se spunea pe atunci amărîţilor ălora jegoşi, costumaţi în „şalopetele” lor duhnind groaznic (aici avea dreptate Florin, chiar că erau împuţiţi!), care, cînd şi cînd, veneau cu o vidanjă hîrbuită „Bucegi”, care hîrîia şi scotea un fum gros pe ţeava de eşapament, trosnind din toate încheieturile, de credeai că o să se dezmembreze şi care, prin nişte furtune gofrate mizerabile, pe care le descolăceau de pe cisternă, goleau haznalele din curţile oamenilor (strada noastră neavînd canalizare), umplînd tot cartierul cu un miros de ţi se întorceau maţele pe dos. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”:

joi, 4 septembrie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (22)

Spuneam mai devreme că emisiunea mea dragă, Metronom, fusese interzisă şi scoasă de pe post cu tot cu realizatorul și prezentatorul ei, Cornel Chiriac. Nu pricepeam io prea bine în acei ani (din pricina vîrstei mele foarte tinere de atunci, desigur) care fuseseră adevăratele motive. Şi cam ce se ascundea, de fapt, în spatele acestei bruşte dispariţii. Păi, dragii moşului, cum să înţeleg io cu mintea copilului care eram în acele vremuri de restrişte (politic, vorbind) cum stă cestiunea cu cenzura textelor cîntecelor acelora care-mi plăceau nespus şi cu interzicerea autorilor lor, deşi, aparent, ele mi se păreau a fi cu totul şi cu totul inofensive. 


Cel care avea să mă dumirească, într-o oarecare măsură, avea să fie tot mentorul meu într-ale muzicii şi muzichiei (vorba celor de la Phoenix), regretatul meu prieten Florin Dumitru, despre care am pomenit ceva mai devreme. Deşi era cu vreo 9-10 ani mai mare decît mine, pe atunci el fiind deja student al Politehnicii bucureştene, mă simpatiza necondiţionat în ciuda diferenţei de vîrstă, cu siguranţă şi pentru faptul că ştia că-mi place să ascult muzică, atît cît putea s-o facă şi s-o înţeleagă ciutanul de 10-11 ani care eram pe atunci. Cum probabil ştia şi că eram în posesia acelui pick-up cehesc monofonic Tesla Supraphon (modelul acela tip „valiză”, dotat şi cu un difuzor montat în capac, care abia apăruse pe piaţa românească a electronicelor), pe care-l primisem cadou cu ceva timp în urmă de la văr-miu cu care el era prieten la cataramă şi împreună cu care, mai ales în vacanţele lor de iarnă dar mai ales de vară, se întîlneau acasă la Florin (care, aşa cum am mai spus, locuia împreună cu părinţii săi pe aceeaşi stradă din Ploieşti pe care şi bunicii noştri îşi aveau casa) şi ascultau muzică. 

Florin fusese pînă prin 1968-1969, dacă memoria nu-mi joacă feste (şi dacă-mi joacă, n-am ce-i face, alta mai bună mama nu-mi mai dă!), baterist la trupa Mondial cu care înregistrase EP-ul pe 45 de rotaţii pe minut despre care am pomenit şi ale cărui piese ultra-ascultate - îndeosebi minunata „Romanță fără ecou, cunoscută graţie primului ei vers, „Iubire, bibelou de porțelan”-, deveniseră rapid şlagăre, fiind date tot timpul la radio şi la TV. Între timp mai trecuse şi pe la „Phoenix”, participînd la înregistrările primului disc al acestora numit (neoficial) Vremuri, tot un EP pe 45 de rotaţii/minut (care conținea, pe fața „A” două piese originale, Vremuri și Canarul, compoziții aparținînd tandemului Nicu Covaci-Florin Bordeianu iar pe fața „B” două cover-uri, Lady Madonna a celor de la Beatles și Friday On My Mind, o piesă aparținînd unei trupe rock australiene, în vogă în epocă, The Easybeats



după care, mai tîrziu (pe la sfîrşitul anului 1970 sau cel mai sigur în 1971), împreună cu colegul său de la Mondial, chitaristul Gabi Litvin, va fonda grupul rămas în istoria muzicii româneşti sub titulatura F.F.N. (adică Formaţia Fără Nume), alături de vocalistul Cristian Madolciu, basistul Silviu Olaru şi flautistul Doru Donciu. 

De la stînga la dreapta, în picioare:
Florin Dumitru, Doru Donciu, Cristian Madolciu și Silviu Olaru.
Jos, Gabriel Litvin.
Sigur că toate aceste amănunte şi multe alte chestii de culise avea să mi le spună Florin pe măsura trecerii timpului şi odată cu apariţia albumelor trupei, în timpul vizitelor mele la el acasă, unde îşi amenajase o cameră care mi se părea fabuloasă. Ei bine, aici avea - pe lîngă garnitura de tobe, „Ludwig”, parcă, la care atunci cînd repeta, putea fi auzit din stradă - o sumedenie de alte obiecte „muzicale” (două magnetofoane japoneze Akay, un pick-up Technics, un casetofon deck Grűndig, vreo două amplificatoare Marantz, microfoane, tot felul de mufe şi cabluri, toate profesionale, vă închipuiţi, o puzderie de beţe pentru tobe strînse în mănunchiuri și așezate în tot felul de căni de pămînt sau cutii de lemn, cinelele învelite în huse sprijinte de nişte rafturi înţesate cu viniluri, casete audio şi benzi de magnetofon aşezate în cea mai desăvîrşită ordine şi vrafuri de reviste muzicale străine în care nu odată mi-am băgat nasul), care imprimau acelei uriaşe încăperi o atmosferă magică, fascinantă şi pe care nu mă mai săturam privind-o. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în altPHel: