miercuri, 27 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (20)

Cu alte cuvinte am vrut să spun că, în acele vremuri, o emisiune precum „Metronom”, a rebelului comentator muzical şi om de radio care a fost regretatul Cornel Chiriac era, de departe, un fel de oază, o gură de aer proaspăt pentru iubitorii de muzici de calitate, o fereastră destul de larg deschisă spre Occident şi care, desigur, nu putea fi pe placul liderilor comunişti de atunci, ale căror urechi blegi erau mult mai obişnuite cu „şlagărele” tocite de prea multă repetare ale unor interpreţi precum Dan Spătaru („Ţărăncuţă”, „Te aşteaptă un om”, „Trecea fanfara militară” ori cele care atingeau lejer şi fără nici un efort ridicolul şi pe alocuri neghiobia, prin simbioza perfectă dintre muzică şi „versuri”, precum se dovedeau a fi cu asupra de măsură „Drumurile” şi mai cu seamă „Magistrala albastră”, pe care le mai aud şi azi, cînd şi cînd, vibrînd prin geamurile închise ale „Merţanelor” cocalarilor şi nu numai!),  Margareta Pîslaru („Timpul”), Pompilia Stoian („Prieten drag”), Luigi Ionescu (cu celebrele sale melodii avi-florale, dacă le pot zice aşa, „Turturele” şi „Lalele”), Constantin Drăghici („A căzut o frunză-n calea ta”), „Trio Grigoriu” („La cabana trei brazi”, „Macarale”, „Marinarii” şi preferata mea de atunci, „Broscuţa Oac”, hehehe!), „Trio Caban” („Tinereţe fără bătrîneţe”), Doina Badea („Spre soare zburăm”, „Se-ntorc vapoarele” ori „Ploaia”),


supranumită de ăi mai maliţioşi „Răcnetul Carpaţilor” iar de fani, „Dalida a României” şi care, fie vorba între noi, nu avea o voce tocmai rea şi, în sfîrşit, ultimul (dar nu cel de pe urmă) pe listă, maestrul Gică Petrescu, „Eternul Gică” (supranume datorat, cu siguranţă, îndelungatei sale cariere muzicale!) cu toată suita lui de romanţe, tangouri, valsuri ori cîntece de „petrecere şi voie bună” (nelipsit de la nici o emisiune de „varietăţi” sau de la vreun Revelion TV şi absolut de la nici o sindrofie românească), din repertoriul căruia, mie, din fragedă pruncie, plăcîndu-mi, pentru parfumul lor de epocă, uşor vetust, „Suflet candriu, de papugiu” şi „Du-mă, acasă, măi tramvai!”.

Erau şi cîţiva interpreţi de muzică uşoară, foarte puţini, pe care-i agream, în pole position-ul preferinţelor mele aflîndu-se, detaşat, Mihaela Mihai (pe numele ei adevărat, Mihaela-Maria Neagu). Făcusem chiar un fel de pasiune pentru angelica blondă (cum mi se părea ea atunci şi de care, la un moment dat, pe la vreo 12-13 ani, eram îndrăgostit lulea!) şi pentru cîteva dintre piesele ei („De-ai fi tu, salcie”,  „Hei, Mare!”, „Parfumul străzilor” ori „Trurli, trurli”)


dar şi pentru filmele în care jucase („Cartierul veseliei”, „Bariera” - în care și cînta splendida „Parfumul străzilor” - sau „Asediul”), pe care nu mă mai săturam să le revăd (la cinematograf sau la televizor), ori de cîte ori erau programate, fără să mă plictisesc de ele vreodată şi ale căror replici, evident că le ştiam pe de rost



Şi, cînd, peste ani, am mai şi aflat că este sora mai mare (vitregă, e adevărat, dar ce mai conta) a dragului meu Doru Stănculescu (cantautorul la care ţin ca la ochii din cap, la fel de mult ca şi la Mircea Florian), respectul meu pentru Mihaela a crescut exponenţial! Asta pentru că, între timp, dragostea mea puberă (și neîmpărtăşită) pentru ea se risipise ca un fum... 
(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”: 


luni, 25 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (19)

Sigur că foarte multe dintre muzicile pe care le urmăream io la emisiunea „Metronom” a dragului de Cornel Chiriac, difuzată pe programul întîi al postului „Radio România”, depăşeau cu mult puterea de înţelegere a puştiului care eram io atunci însă ceea ce-mi plăcea îndeosebi era faptul că timpanele îmi erau invadate de un cu totul şi cu totul alt fel de sunete şi linii melodice, mai „ciudate”, e adevărat şi mult mai complicate (elaborate) faţă de cele difuzate în mod frecvent de programele radioului naţional. Pentru a nu mai vorbi de „textele” acestor melodii, unele creaţii proprii ale trupeţilor dar foarte multe aparţinînd unor poeţi extrem de valoroşi. 

Cornel Chiriac (sursa foto: radio.kaptv.ro)
Pentru că în emisiunea lui Cornel Chiriac erau prezentate (şi promovate) creaţiile (în afara celor aparţinînd unor nume „de afară” sau „vestice” cum erau numite în epocă şi amintite săptămîna trecută,) extrem de valoroase ale multor grupuri sau solişti autohtoni precum „Phoenix, Olympic 64, Sideral”, „Sfinx”, „Sincron”, „Roşu şi Negru”, pomenita „Mondial”, Mircea Florian, Doru Stănculescu, Nicu Vladimir, Marcela Saftiuc, Mircea Vintilă sau Dan Chebac (aparţinînd, aceştia din urmă, grupului „folk”-iştilor, cum erau ei numiţi cu un termen generic împrumutat din îndepărtata Americă). Pomeneam de acel EP (extended play) al trupei „Mondial” (apărut în 1969), care reunea patru splendide piese foarte în vogă în acei ani („Romanţă fără ecou”, „Primăvara”,  „De va veni la tine vântul” şi „Atît de fragedă”, pe versurile unor poeţi tare dragi inimii mele: Ion Minulescu, George Topârceanu, Octavian Goga şi Mihai Eminescu). 

Tot din acea perioadă (1967-1968) mai deţin şi un alt splendid EP (cam zgîriat dar ascultabil şi azi, apărut la „Electrecord”, singura casă de discuri existentă în ţară, ca şi al celor de la „Mondial”, dăruit tot de Florin Dumitru, prietenul şi idolul meu mult mai mare, pe atunci baterist al trupei „Mondial”) şi care, dacă memoria nu-mi joacă feste, a fost şi singura apariţie discografică a acestei trupe înfiinţate în 1964 (de unde şi titulatura), „Olympic '64”,  conţinînd doar două piese: „Cîntic de haiduc şi „Ziua bradului de noapte). 




Deşi acest grup (compus din nume care astăzi mai spun ceva doar iubitorilor de muzici adevărate: Dimitrie Inglessis, Mircea Marian, Dan Dimitriu, Alexandru Preda, Costin Petrescu – viitorul percuţionist al celor de la „Phoenix” - şi Dorin Liviu Zaharia) nu se bucura de aceeaşi faimă ca „Mondial”-ul, mie îmi plăcea teribil cum „suna” ea dar în special iubeam „vocea” ei cu un timbru cu totul aparte, aparţinînd regretatului Doru Liviu Zaharia, acesta, de fapt, fiind cel care se va impune definitiv în memoria afectivă a cunoscătorilor, drept unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni ai vremii, el realizînd, printre altele, alături de „creierul” trupei „Sfinx”, compozitorul, vocalistul şi multiinstrumentistul Dan Andrei Aldea, coloanele sonore ale excepţionalelor filme artistice de lung metraj „Nunta de piatră,


 „Duhul aurului şi „Filip cel Bun”, pe care aveam să le văd/ascult peste cîţiva ani, fascinat de excepţionalul univers sonor plăsmuit de cei doi şi, în egală măsură, de prestaţia lor vocală, în special de aceea a lui Zaharia. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”:

joi, 21 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean.


Refugii estivale (18)
Aşa cum aminteam, pentru mine, postul „Radio Vacanţa”, exista aproape exclusiv pentru emisiunile muzicale pe care le transmitea şi care erau minunate sau cel puţin aşa mi se păreau ele mie atunci. Unele dintre ele chiar îmi trezeau interesul, pentru că de la ele primeam io, puştanul din acele timpuri, o groază de informaţii legate de trupe şi solişti provenind din diverse genuri muzicale, fie români dar mai ales străini, pe mulţi dintre ei ascultîndu-i cu sfinţenie pînă în ziua de azi.   
Spuneam că „Radio Vacanţa” începuse să emită în luna iulie a sezonului estival 1967, an şi lună în care, pe programul 1 al postului naţional de radio, demarase o altă emisiune muzicală pe care o ascultam cît de cît regulat, în funcţie de cît de multă răbdare aveam, graţie îndemnurilor repetate ale vărului meu (care era cu nouă ani mai mare) dar mai ales din pricina bunului său prieten Florin Dumitru (care locuia împreună cu părinţii săi pe aceeaşi stradă din Ploieşti, Principatele Unite - pe care şi bunicii noştri îşi aveau casa - şi care, în acel an, devenise proaspăt boboc al Politehnicii bucureştene), toboşar la o trupă înfiinţată cu doar un an înainte, în Bucureşti, în vogă în acel moment, „Mondial”
Florin Dumitru, în centru, pe primul rînd
şi ale cărei melodii făceau furori în epocă, mai ales acea splendidă „Romanță fără ecou”, cunoscută publicului larg graţie primului ei vers, „Iubire, bibelou de porțelan”. 


De altfel, chiar în primăvara acelui an, 1967, de ziua mea, primisem cadou de la văr-miu un pick-up cehesc monofonic, nou-nouţ, „Tesla Supraphon” (tip „valiză” cu difuzorul în capac!), care abia apăruse pe piaţă şi pe care io ascultam discuri de vinil (majoritatea conţinînd poveşti şi cîntecele specifice vîrstei mele de atunci), 



printre care şi unul, un „EP” (extended play) pe 45 de rotaţii pe minut (rpm), dăruit chiar de Florin Dumitru, cuprinzând piesele „Primăvara”, „Romanță fără ecou”, „De va veni la tine vîntul și „Atît de fragedă”, pe a cărui copertă trona o fotografie a grupului în care apărea şi el (vinil pe care, de altfel, l-am păstrat cu mare dragoste pînă azi în colecţia mea), disc de care eram (şi sînt) foooooarte de mîndru...  

Florin Dumitru, al doilea din stînga, ultimul rînd...




Aşadar, în acel iulie al anului 1967, începusem să ascult populara emisiune „Metronom”, realizată de „piteşteanul” meu Cornel Chiriac pe primul program al postului naţional „Radio România”, în care celebrul crainic muzical (DJ cum i s-ar spune azi) prezenta publicului ascultător muzică (de cea mai bună calitate) şi informaţii la zi de pe scena românească dar şi de pe cea internaţională, preponderent din genurile pop, rock şi jazz

Cornel Chiriac
În emisiunea lui Chiriac am auzit io prima oară creaţiile unor giganţi precum „Pink Floyd”, „The Rolling Stones”, „The Beatles”, „Cream” ori „The Who” (ordinea nu este deloc întîmplătoare) sau a unor interpreţi şi instrumentişti de geniu precum Jimi Hendrix, Jannis Joplin, John Mayall, Eric Clapton, Bob Dylan, Joan Baez, Jerry Lee Lewis ori Elvis Presley dar şi pe acelea ale unor formaţii româneşti precum „Olympic 64”, Sfinx”, „Phoenix”, „Sideral”, „Roşu şi Negru”, „Sincron” şi, last, but not least, „Mondial”, care pe atunci mi-era foarte dragă, evident că şi din pricina faptului că-l cunoşteam pe Florin Dumitru, în graţiile căruia mă aflam şi care avea să joace un rol decisiv în formarea gusturilor mele muzicale şi a culturii mele muzicale în general, în ciuda vîrstei mele foarte tinere de atunci. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”

joi, 14 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (17)

Pentru că tot adusei vorba despre „Radio Vacanţa”... Spuneam că acest post radiofonic, foarte drag mie, începuse să emită în luna iulie a sezonului estival 1967 şi îşi avea pe atunci sediul în „Vila nr. 27”, aflată în vecinătatea unui restaurant arhicunoscut vilegiaturiştilor obişnuiţi ai Mamaiei, „Albatros”, pe lîngă care treceam zilnic împreună cu ai mei, spre locul în care ne aşezam cearşaful pe plajă. „Radio Vacanţa” funcţiona doar în perioada estivală (între 1 mai şi 1 octombrie), între orele 9 şi 19, cu o pauză după orele prînzului, între 14 şi 17. El emitea şi pe unde ultrascurte sau „FM” cum îndeobşte sunt ele cunoscute acum, care asigurau o calitate mult superioară a sunetului (de aceea ai mei îşi achiziţionaseră acel aparat „deştept”, care se numea, stranie coincidenţă, tot „Mamaia”, pentru că majoritatea aparatelor portabile din epocă, numite de toată lumea „tranzistoare”, emiteau doar pe unde lungi, medii şi, în cel mai bun caz, scurte), ba chiar în stereofonie, pentru urechile acelora care posedau un aparat dotat cu două difuzoare, comentariile şi emisiunile fiind făcute în cinci limbi: română, engleză, germană, franceză şi rusă. 

(sursa foto: constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)
Parcă aud şi acum genericul acela sonor inconfundabil, ritmat – care deschidea şi închidea emisiunile postului -, un fel de „cover” sau mai bine un „remix”, cum s-ar zice azi, după o celebră melodie, „Valurile Dunării” (o piesă celebră a lui Iosif Ivanovici), care trecea apoi, uşor, sub vocile crainicilor, care spuneau în cinci limbi: „Aici Radio-Vacanţa! Hier spricht der Ferienfunk! This is Radio Holidays! Гoвopит Paдиocтaнция Oтдыx! (Gavarit Radiostanţia Otdîh!”, într-o traducere cît de cît fonetică) şi Ici Radio Vacances!”. 

Îmi plăcea timbrul cu totul aparte al Doinei Caramzulescu (care prezenta şi emisiunile în limba engleză, idiom pe care-l bungheam olecuţă), a cărei voce devenise un fel de emblemă a radioului, în tandem cu aceea baritonală a lui Paul Grigoriu. Mai reţinusem şi numele „vocii” Dan Dumitrescu (spicherul programelor în limba franceză, pe care le ascultam cu sfinţenie, pentru exersarea limbii care îmi plăcea atît de mult, atunci ca şi acum). Ce avea inedit acest post de radio faţă de altele, era faptul că încă de la început a avut un fel serviciu telefonic sui-generis, un fel de 112 de azi, care se ocupa îndeosebi cu recuperarea ţîncilor pierduţi pe plajele sau prin staţiunile litoralului dar și pentru alte anunțuri de urgență. Nu mă pierdusem niciodată de ai mei pînă atunci dar uneori mi-aş fi dorit din tot sufletul să mă rătăcesc o singură dată, măcar dintr-un singur motiv: muream de curiozitate să văd şi io cum arată pe dinlăuntru un post de radio, să mă dumiresc cum pun ei muzica acolo şi să cunosc pe unele dintre „glasurile” care-mi plăceau…
Însă pentru mine, „Radio Vacanţa”, aşa cum spuneam, exista îndeosebi pentru muzica pe care-o transmitea şi care era grozavă, pe bune sau cel puţin aşa mi se părea ea mie atunci, de aici primind io, ciutanul care eram, noian de informaţii legate de trupe şi interpreţi, provenind din diverse genuri muzicale, români dar mai ales străini, pe mulţi dintre ei ascultîndu-i cu un anume soi de religiozitate pînă în ziua de azi. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu



miercuri, 13 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...



Refugii estivale (16)
Aşadar, în acea însorită dimineaţă de sfârşit de august a anului 1971, pe la ora 8:30, eram de multişor în picioare, trezit de mama (care se tot învârtea de colo-colo, prin cele două camere ale luxosului, pe atunci, hotel „Parc” din Mamaia, unde de vreo două-trei zile eram cazaţi, pregătind băgăjelele fiecăruia pentru călătoria noastră spre Eforie-Sud), încă de pe la şase, pentru preumblarea zilnică de o oră, o oră şi jumătate pe faleză, pentru inhalarea aerosolilor marini care, aşa cum zicea dumneaei care le ştia pe toate, că d-aia era om mare, nu?, îmi făceau bine la gîtul văduvit de gîlcile care-mi făcuseră existenţa amară pînă mai an. Tata îşi pufăia absent ţigara, cufundat comod între pernele şezlongului de pe terasa apartamentului, cu o ceaşcă de cafea aburindă în faţă, răsfoind absent ziarele cumpărate încă de la prima oră, de la chioşcul din apropierea hotelului, în timp ce io molfăiam în silă un sandviş, privind prin binoclu dincolo de balustrada balconului, plaja colorată ţipător de miile de umbreluţe,



plină ochi de trupuri bronzate, dinspre care ajungea estompat pînă la noi un zumzet înfundat, ca dintr-un stup. Încă nu se făcuse prea cald, deşi soarele se ridicase binişor deasupra orizontului iar dinspre mare încă se simţea adierea răcoroasă a acelei brize sărate, îmbibată de miresme curate de nisip, alge şi de a altora necunoscute, inefabile, dar care mi se impregnaseră definitiv, încă de pe atunci, în memoria olfactivă. „Miroase a mare”, îmi place să spun şi acum cînd în nări îmi poposesc parfumuri aducînd cu acesta, adulmecate pe te miri unde.

Din apartament susura molcom muzica de la „Radio Vacanţa” (semn că trecuse, deja, de ora 9), din difuzorul aparatului de radio cu tranzistori „Mamaia” (la mare modă pe atunci), cumpărat recent de ai mei şi fixat pe postul cu pricina, pe care, de altfel, avea să rămînă toată perioada sejurului nostru pe litoral. Eh, de emisiunile şi vocile acestui post de radio mă leagă amintiri dintre cele mai plăcute iar despre muzica transmisă prin undele lui hertziene, ce să mai zic, era grozavă, de aici primind io primele mele informaţii legate de trupe şi interpreţi, români dar mai ales străini, care mi-au rămas dragi pînă-n ziua de azi. „Radio Vacanţa”, care începuse să emită în luna iulie a sezonului estival 1967 (cum aveam io să aflu ceva mai tîrziu), avea pe atunci sediul în „Vila nr. 27” din Mamaia (aflată undeva în imediata apropiere a vilei „Albatros”),

Vila Nr. 27 Mamaia, sediul postului „Radio Vacanța”, între 1967 și 1978.
pe lîngă care treceam zilnic în drumul nostru spre locul în care ne aşezam cearşaful pe plajă, funcţiona doar în perioada estivală, adică între 1 mai şi 1 octombrie, între orele 9 şi 19, cu o pauză după orele prînzului, între 14 şi 17. El emitea şi pe unde ultrascurte, acestea asigurînd o calitate superioară a sunetului (de aceea ai mei îşi achiziţionaseră acel aparat „deştept”, pen’ că majoritatea aparatelor portabile din epocă, numite generic „tranzistoare”, aveau doar unde lungi, medii şi, în cel mai bun caz, scurte), comentariile fiind făcute în cinci limbi: română, engleză, germană, franceză şi rusă. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu

marți, 12 august 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (15)

După ce regretatul meu profesor de istorie Ion Mărcuşanu m-a pus la curent în cuvinte destul de puţine - contrar obiceiului său uşor prolix, de-a explica un lucru, de-a descrie un eveniment sau un personaj (ţinînd de istorie sau de cestiuni adiacente), abundînd în detalii, uneori mult prea stufoase şi mustind de date şi nume, spre exasperarea noastră, a elevilor dumisale, care eram obligaţi, evident, să le reţinem şi apoi să le reproducem atunci cînd eram scoşi în faţa clasei, la tablă, cîte doi sau cîte patru, spre a fi „ascultaţi” – asupra etimologiei substantivului propriu Techirghiol, am mai primit, bonus şi cîteva informaţii asupra istoriei mai îndepărtate (cvasi-intruvabile pentru ciutanul care eram atunci) a uneia dintre cele mai vechi localități și staţiuni „balneo-climaterice” (cum erau îndeobște numite în epocă așezările unde „oamenii muncii” îşi petreceau vacanţele estivale), dacă nu cumva cea mai veche, Eforie Sud, spre care mă îndreptam cu ai mei spre a fi supus procedurilor (a se citi caznelor) ungerii cu nămol. Aşa am aflat io de la dumnealui că pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, stațiunea purta numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai apoi Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă (ulterior Carmen Sylva  și Vasile Roaităpe terenul cumpărat de la moștenitorii lui Mihail Kogălniceanu de moşierul Ioan Movilă, un boier destupat la minte, şcolit în occident 


după moda vremii, descendent al marii familii moldovene a Movileştilor, care a înţeles rapid de la o serie de specialişti vienezi (medici, chimişti, balneologi) pe care i-a adus aici, că efectele benefice ale nămolului sapropelic pot constitui o afacere cu bătaie lungă, drept pentru care a trecut de îndată la construirea unui sanatoriu şi a două hoteluri purtîndu-i, evident, numele, în paralel omul desfăşurînd şi o agresivă campanie publicitară în ţară şi străinătate cu scopul declarat de a-şi atrage muşterii. Eforturile sale au dat roade, afacerea a prosperat, însă isteţul afacerist a murit înainte să se bucure prea mult de travaliul său (afacerea fiind continuată de soţie), numele său rămînînd definitiv legat de naşterea staţiunii în cauză. În primul deceniu al secolului XX, Eforia Spitalelor Civile din București, avea să înfiinţeze aici un sanatoriu pentru combaterea tuberculozei osoase la copii, de unde şi numele actual al celor două staţiuni gemene, Eforie (Nord şi Sud). 

Eforie Sud. În prim plan, faleza cu hotelurile „Riviera”, „Capitol” și „Excelsior”,
 precum și vilele „Briza Mării”. În spate, Lacul Techirghiol
(fotografie de ©Ion Miclea, anii ´70). 
Bref, cu capul plin de aceste lucruri, mă îndreptam io cu ai mei spre „băile reci” de la Eforie Sud, rugîndu-mă în sinea mea să se producă o minune, ceva, care să le încurce socotelile şi io să scap, într-un fel ori altul, de mizerabilul nămol. Visuri. Vorb-aia: vis de vei visa, vis va rămînea! (sic!)
(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel” : http://www.altphel.ro/2014/02/refugii-estivale-15/