Mi-e dor de Giani Cocean...

Refugii estivale (14)

Deşi, poate, n-ar mai fi cazul s-o tot spun, însă cu riscul de a mă repeta, o voi face ori de cîte ori voi avea prilejul şi asta doar pricina imensului respect i-l port şi duioaselor amintiri pe care le am despre dumnealui, tot regretatul meu profesor de istorie Ion Mărcuşanu (unul dintre dragii şi puţinii mei mentori ai mirificilor ani de gimnaziu şi, ulterior, ai claselor „9-12”, cum numeam, pe scurt, perioada în care Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” de azi se numea „Liceul nr. 2 - Ploieşti”, devenit apoi „Mihai Viteazul”, „nr. 1” fiind, dacă n-aţi ghicit cumva, actualul Colegiu Naţional „I. L. Caragiale”, eternul său rival) 

a fost acela care mi-a explicat, într-o bună zi din toamna anului precedent, ce va să însemne turcismul Tekirgöl (Techirghiol,  în grafie românească), adică fix numele lacului care producea onctuosul nămol sapropelic, amirosind sublim a varză murată borşită şi a ouă clocite, pe care-l uram din tot sufletul şi spre care, alături de ai mei, mă îndreptam la bordul Daciei noastre 1300, noi-nouţe, în acea dimineaţă de august a anului 1971. 

Aşadar, cum ghiol ştiam deja că pre romîneşte înseamnă un lac sau o baltă năclăită cu mîl, aveam să aflu că „tekir” nu e altceva decît numele unui peşte (foarte gustos de altfel, cum aveam să constat io curînd), barbunul, care vieţuise cîndva şi în apele puturoase ale celui mai mare lac salin din România, limanul fluvio-marin ce se întindea pe o lungime de şapte kilometri şi ceva, străjuit la est de staţiunile Eforie Nord şi Eforie Sud şi de mica localitate balneară omonimă, pe malul său vestic.

Techirghiol, aha, care va să zică, „Lacul barbunului”...

Încă din acei ani, îmi făcusem obiceiul să port peste tot cu mine un „repertoar” sau „vocabular” (adică un carneţel dictando, care nu depăşea 25 de file şi care, pe mijlocul fiecărei pagini - cu dimensiunea unui sfert de „coală  comercială”, A 4 pre numele ei tehnic – avea trasată o dungă roşie care-o împărţea fix în două iar la marginea dreaptă, de sus în jos, erau tipărite, la două-trei pagini, literele alfabetului) în care îmi notam, în partea stîngă, cuvintele necunoscute a căror explicaţie o căutam apoi în dicţionare, lexicoane şi alte surse, după care, în dreapta, treceam definiţiile găsite. Obişnuiam ca atunci cînd voiam să-l întreb ceva pe profu’ de istorie (şi nu numai pe el), să-mi iau la iuţeală repertoarul şi, de îndată ce se suna de recreaţie, să mă postez cu spatele lipit de peretele culoarului, în dreptul uşii clasei unde ştiam că dumnealui are ora. Cum niciodată profu’ nu ieşea din clasă exact cînd se suna, ci mai întîrzia preţ de cîteva minute (spre exasperarea noastră, mai ales, a ciutanilor, pen’ că ne fura minute preţioase din recreaţia în care mergeam să jucăm ţurca, poarca, bile, capace, „tije” sau alte asemnea „jocuri de soţietate” pe terenul de sport din spatele clădirii liceului, acela de „zgură” roşie, că pe cel de bitum, special pentru handbal, aflat în curtea interioară a clădirii în formă de „U”, nu eram lăsaţi), îl aşteptam răbdător. Ieşea din clasă, jovial ca întotdeauna, cu catalogul sub braţ şi, după obişnuitul său salut, „Sal’tare, naţiune!” (asta după ce-i adresam cu tot respectul de care eram în stare, un „Să trăiţi, dom’ profesor!”, că io, unu’, foarte rar m-am adresat profilor mei cu apelativele „tovarăşul X” sau „tovarăşa Y”, care sunau oribil), urmat de celebra şi invariabila sa exortaţie mobilizatoare, „Un tăciune şi-un cărbune, spune, Stoicescu, spune!!!” - ambele garnisite cu veşnicul său zîmbet şugubăţ, aninat în colţul buzelor, accentuat de mustăciora-i sură, tunsă periuţă -  îi turuiam rapid întrebarea şi, însoţindu-l spre cancelarie, ascultam cu urechile ciulite răspunsul dat. 

(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPhel”: 

 http://www.altphel.ro/2014/01/refugii-estivale-14/