Refugii estivale (13)
Aşadar, ziua suspliciului meu (năclăirea cu nămolul scos de pe fundul
lacului Techirghiol la „băile reci” din Eforie-Sud) din acel sfîrşit de august
al anului 1971, sosise. Aşa cum îi era felul, neşovăitor şi categoric, care
făcea ca orice alte comentarii din parte-mi să fie de prisos, mama stabilise încă
din ajun programul, imediat după ce balaoacheşa vînzătoare ambulantă de „namol”
îşi luase tălpăşiţa, dispărînd în marea de oameni de pe plaja din Mamaia, spunîndu-i
tatei că imediat (în traducere liberă
asta însemna chiar de a doua zi dimineaţă, nu mai tîrziu de ora 8:30), vom
pleca spre Vasile Roaită (recte
Eforie-Sud) la afurisitele alea de „băi”. Pomenita staţiune maritimă, aflată la
vreo 20 de kilometri la sud de Mamaia, îmi era binecunoscută. Aici îmi mai
petrecusem io vreo cîteva „sejururi estivale” (cum glăsuiau mai toate reclamele
vremii care te îndemnau să-ţi petreci vacanţele pe „litoralul românesc al Mării
Negre”) în anii anteriori, însoţit fiind fie de părinţi, fie de rude apropiate
(bunici, unchi, mătuşi, veri etc.), fie, uneori, de familii prietene alor mei.
Aşa
cum am amintit, majoritatea celor juru-mi numea în continuare mica staţiune maritimă
- aşezată pe un liman, nu pe un grind, precum surata ei mai luxoasă, Mamaia, la
răsărit străjuită tot mare iar la apus de un alt lac, dar nu cu ape „dulci”
precum Siutghiolul, ci sărate potroacă, pestilenţialul (pentru în mine,
evident!), Techirghiol - Vasile Roaită (din pricinile succint arătate mai devreme), doar singură bunică-mea, fie-i
ţărîna uşoară!, se încăpăţîna să-i spună tot Carmen Sylva, pentru că aşa o pomenise ea din perioada
interbelică, sub acest nume* purtat de preafrumoasa, inteligenta şi îndrăgita noastră
Regină (soţie a Regelui Carol I al Romîniei), patroană a artelor în genere (ea
însăşi fiind o foarte bună poetă) dar şi o energică fondatoare a unei serii de importante
instituţii caritabile, această din urmă activitate aducîndu-i rapid apelativul
popular de „Mama răniţilor”.
 |
| Regina Elisabeta a României |
O parte a informaţiilor pe care mi le culegeam despre locurile de pe
litoral dar şi de aiurea, pe care le vizitam în timpul vacanţelor sau
excursiilor, îmi erau furnizate în mică măsură de manualele şcolare ale vremii
care, de regulă, prezentau sărăcăcios şi anost lucrurile care mă interesau. Pe
acestea mi le completam vîrîndu-mi nasul prin tot felul de atlase, ghiduri,
lexicoane şi alte asemenea hîrţoage din biblioteca părinţilor iar o altă sursă,
poate cea mai importantă (şi dragă mie), o reprezenta poveştile bunicilor (ale
căror „idei principale” mi le notam conştiincios în tot felul de carnete şi
maculatoare) şi pe care apoi mi le verificam, întrebîndu-mi profesorii. Şi în
cazul acesta (ca şi în cel al Mamaiei), tot regretatul meu dascăl de istorie
din gimnaziu şi liceu, Ion Mărcuşanu, a fost acela care mi-a elucidat o mare
parte a petelor albe privind istoria, geografia, toponimia şi chiar etimologia
micilor localităţi constănţene înşirate de-a lungul litoralului, cunoscute îndeobşte
sub titulatura de „staţiuni balneo-climaterice”, printre care se prenumăra şi
Eforie Sud. (va urma)
© Bogdan-Lucian
Stoicescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu