joi, 31 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (14)

Deşi, poate, n-ar mai fi cazul s-o tot spun, însă cu riscul de a mă repeta, o voi face ori de cîte ori voi avea prilejul şi asta doar pricina imensului respect i-l port şi duioaselor amintiri pe care le am despre dumnealui, tot regretatul meu profesor de istorie Ion Mărcuşanu (unul dintre dragii şi puţinii mei mentori ai mirificilor ani de gimnaziu şi, ulterior, ai claselor „9-12”, cum numeam, pe scurt, perioada în care Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” de azi se numea „Liceul nr. 2 - Ploieşti”, devenit apoi „Mihai Viteazul”, „nr. 1” fiind, dacă n-aţi ghicit cumva, actualul Colegiu Naţional „I. L. Caragiale”, eternul său rival) 


a fost acela care mi-a explicat, într-o bună zi din toamna anului precedent, ce va să însemne turcismul Tekirgöl (Techirghiol,  în grafie românească), adică fix numele lacului care producea onctuosul nămol sapropelic, amirosind sublim a varză murată borşită şi a ouă clocite, pe care-l uram din tot sufletul şi spre care, alături de ai mei, mă îndreptam la bordul Daciei noastre 1300, noi-nouţe, în acea dimineaţă de august a anului 1971. 

Aşadar, cum ghiol ştiam deja că pre romîneşte înseamnă un lac sau o baltă năclăită cu mîl, aveam să aflu că „tekir nu e altceva decît numele unui peşte (foarte gustos de altfel, cum aveam să constat io curînd), barbunul, care vieţuise cîndva şi în apele puturoase ale celui mai mare lac salin din România, limanul fluvio-marin ce se întindea pe o lungime de şapte kilometri şi ceva, străjuit la est de staţiunile Eforie Nord şi Eforie Sud şi de mica localitate balneară omonimă, pe malul său vestic.

Techirghiol, aha, care va să zică, „Lacul barbunului”...


Încă din acei ani, îmi făcusem obiceiul să port peste tot cu mine un „repertoar” sau „vocabular” (adică un carneţel dictando, care nu depăşea 25 de file şi care, pe mijlocul fiecărei pagini - cu dimensiunea unui sfert de „coală  comercială”, A 4 pre numele ei tehnic – avea trasată o dungă roşie care-o împărţea fix în două iar la marginea dreaptă, de sus în jos, erau tipărite, la două-trei pagini, literele alfabetului) în care îmi notam, în partea stîngă, cuvintele necunoscute a căror explicaţie o căutam apoi în dicţionare, lexicoane şi alte surse, după care, în dreapta, treceam definiţiile găsite. Obişnuiam ca atunci cînd voiam să-l întreb ceva pe profu’ de istorie (şi nu numai pe el), să-mi iau la iuţeală repertoarul şi, de îndată ce se suna de recreaţie, să mă postez cu spatele lipit de peretele culoarului, în dreptul uşii clasei unde ştiam că dumnealui are ora. Cum niciodată profu’ nu ieşea din clasă exact cînd se suna, ci mai întîrzia preţ de cîteva minute (spre exasperarea noastră, mai ales, a ciutanilor, pen’ că ne fura minute preţioase din recreaţia în care mergeam să jucăm ţurca, poarca, bile, capace, „tije” sau alte asemnea „jocuri de soţietate” pe terenul de sport din spatele clădirii liceului, acela de „zgură” roşie, că pe cel de bitum, special pentru handbal, aflat în curtea interioară a clădirii în formă de „U”, nu eram lăsaţi), îl aşteptam răbdător. Ieşea din clasă, jovial ca întotdeauna, cu catalogul sub braţ şi, după obişnuitul său salut, „Sal’tare, naţiune!” (asta după ce-i adresam cu tot respectul de care eram în stare, un „Să trăiţi, dom’ profesor!”, că io, unu’, foarte rar m-am adresat profilor mei cu apelativele „tovarăşul X” sau „tovarăşa Y”, care sunau oribil), urmat de celebra şi invariabila sa exortaţie mobilizatoare, „Un tăciune şi-un cărbune, spune, Stoicescu, spune!!!” - ambele garnisite cu veşnicul său zîmbet şugubăţ, aninat în colţul buzelor, accentuat de mustăciora-i sură, tunsă periuţă -  îi turuiam rapid întrebarea şi, însoţindu-l spre cancelarie, ascultam cu urechile ciulite răspunsul dat. 
(va urma)


© Bogdan-Lucian Stoicescu
Text apărut în „altPhel”: 

marți, 29 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (13)

Aşadar, ziua suspliciului meu (năclăirea cu nămolul scos de pe fundul lacului Techirghiol la „băile reci” din Eforie-Sud) din acel sfîrşit de august al anului 1971, sosise. Aşa cum îi era felul, neşovăitor şi categoric, care făcea ca orice alte comentarii din parte-mi să fie de prisos, mama stabilise încă din ajun programul, imediat după ce balaoacheşa vînzătoare ambulantă de „namol” îşi luase tălpăşiţa, dispărînd în marea de oameni de pe plaja din Mamaia, spunîndu-i tatei că imediat (în traducere liberă asta însemna chiar de a doua zi dimineaţă, nu mai tîrziu de ora 8:30), vom pleca spre Vasile Roaită (recte Eforie-Sud) la afurisitele alea de „băi”. Pomenita staţiune maritimă, aflată la vreo 20 de kilometri la sud de Mamaia, îmi era binecunoscută. Aici îmi mai petrecusem io vreo cîteva „sejururi estivale” (cum glăsuiau mai toate reclamele vremii care te îndemnau să-ţi petreci vacanţele pe „litoralul românesc al Mării Negre”) în anii anteriori, însoţit fiind fie de părinţi, fie de rude apropiate (bunici, unchi, mătuşi, veri etc.), fie, uneori, de familii prietene alor mei. 


Aşa cum am amintit, majoritatea celor juru-mi numea în continuare mica staţiune maritimă - aşezată pe un liman, nu pe un grind, precum surata ei mai luxoasă, Mamaia, la răsărit străjuită tot mare iar la apus de un alt lac, dar nu cu ape „dulci” precum Siutghiolul, ci sărate potroacă, pestilenţialul (pentru în mine, evident!), Techirghiol - Vasile Roaită (din pricinile succint arătate mai devreme), doar singură bunică-mea, fie-i ţărîna uşoară!, se încăpăţîna să-i spună tot Carmen Sylva, pentru că aşa o pomenise ea din perioada interbelică, sub acest nume* purtat de preafrumoasa, inteligenta şi îndrăgita noastră Regină (soţie a Regelui Carol I al Romîniei), patroană a artelor în genere (ea însăşi fiind o foarte bună poetă) dar şi o energică fondatoare a unei serii de importante instituţii caritabile, această din urmă activitate aducîndu-i rapid apelativul popular de „Mama răniţilor”.  
 
Regina Elisabeta a României
O parte a informaţiilor pe care mi le culegeam despre locurile de pe litoral dar şi de aiurea, pe care le vizitam în timpul vacanţelor sau excursiilor, îmi erau furnizate în mică măsură de manualele şcolare ale vremii care, de regulă, prezentau sărăcăcios şi anost lucrurile care mă interesau. Pe acestea mi le completam vîrîndu-mi nasul prin tot felul de atlase, ghiduri, lexicoane şi alte asemenea hîrţoage din biblioteca părinţilor iar o altă sursă, poate cea mai importantă (şi dragă mie), o reprezenta poveştile bunicilor (ale căror „idei principale” mi le notam conştiincios în tot felul de carnete şi maculatoare) şi pe care apoi mi le verificam, întrebîndu-mi profesorii. Şi în cazul acesta (ca şi în cel al Mamaiei), tot regretatul meu dascăl de istorie din gimnaziu şi liceu, Ion Mărcuşanu, a fost acela care mi-a elucidat o mare parte a petelor albe privind istoria, geografia, toponimia şi chiar etimologia micilor localităţi constănţene înşirate de-a lungul litoralului, cunoscute îndeobşte sub titulatura de „staţiuni balneo-climaterice”, printre care se prenumăra şi Eforie Sud.  (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Care reprezenta pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României (1843-1916) 

luni, 28 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (12)

Dej în anii tinereții „revoluționare”
Aşadar, la finele episodului trecut, spuneam că povestea lui Vasile Roaită încheiată cu moartea eroului(astăzi definitiv uitat) de la atelierele Griviţa , n-avea cum să reziste la infinit, pentru simplul fapt că era o... fantasmagorie! Încă din timpul în care ţara îl avea în frunte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej (liderul comunist al României din 1948 pînă la moartea sa survenită în 1965) se ştia foarte bine că adevăratul om care trăsese sirena atelierelor fusese un oarecare Constantin Negrea* şi nu Vasile Roaită. După moartea lui Dej, cercetările de arhivă au scos la lumină adevărul şi anume faptul că Vasile Roaită fusese lovit din greşeală de un glonţ care ricoşase şi că, de fapt, junele cazangiu erau un turnător ordinar al Siguranţei - cum îndeobşte era cunoscută în perioada interbelică Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă a Statului, cu rol de a apăra statul din punct de vedere informativ – care fusese infiltrat printre muncitori. Însuşi Constantin Negrea a fost acela care a mărturisit faptul că, în anul 1944, Dej şi Chivu Stoica (un alt lider comunist marcant) l-au rugat să renunţe la „meritul” său în favoarea lui Roaită, deoarece un erou mort era mult mai de folos propagandei regimului care urma să preia puterea, decît unul viu! Astfel a fost fabricat unul dintre simbolurile proletariatului, făcut utecist post-mortem în anul 1948, al cărui nume a fost purtat mult timp de mai multe localităţi (printre care şi de staţiunea maritimă devenită ulterior Eforie-Sud, ex-Carmen Sylva, din 1950 pînă în 1962) sau de unele instituţii precum spitalul bucureştean „Vasile Roaită”, numit ulterior „Griviţa”, astăzi „Sfînta Maria”. (va urma)

© Bogdan-LucianStoicescu

N.B. Le mulţumesc pentru faptul că există şi că fac parte din viaţa mea şi îi rog din suflet să rămînă aşa cum îi ştiu şi acolo unde le e locul, celor care, de-a lungul vremii, au continuat să mă beştelească, să-mi frece ridichea, să mă enerveze, să mă vorbească de rău, să mă tacă de bine (vorba unui amic), să-mi bage ştăngi, etc. etc. etc. dar cu asupra de măsură le mulţumesc celor care, din timpuri imemoriale, ocupă un loc privilegiat în inima mea, încăpăţînîndu-se să-mi rămînă statornici prieteni (şi fideli cititori), în ciuda tuturor vicisitudinilor vremurilor prin care trecem. Atît fără primii dar mai ales fără ultimii, viaţa mea chiar că n-ar fi avut nici un chichirez. Aşadar, tuturor, fără osebire, Bunul Dumnezeu să le dăruiască sănătate, bucurii şi, întru toate, bună sporire și împlinirea dorinţelor! Iar unuia dintre statornicii şi extrem de atenţii mei lectori, care m-a întrebat cu ceva timp în urmă (şi căruia-i cer iertăciune pe această cale pentru, sper, pardonabila întîrziere cu care îi răspund) dacă nu cumva aceste refugii estivale ale mele sînt, de fapt, un singur refugiu pe planeta de mult dispărută a copilăriei mele, îi mulţumesc pentru fineţea şi corectitudinea observaţiei, îi sărut fruntea inimii şi-i ofer un posibil răspuns, folosindu-mă de vorbele unuia dintre prozatorii tare dragi inimii mele: „Se spune că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria. În realitate, copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile.” (Marin Preda în „Posibilităţile romanului”)




Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (11)

Liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej
Aşadar, în manualele noastre de „Istoria patriei” istoriografii comunişti ai liderului Gheorghe Gheorghiu-Dej (un ex-lucrător la acele ateliere ale C.F.R.), relatau cu lux de amănunte povestea conform căreia tînărul ceferist-martir Vasile Roaită, în acea „fierbinte” zi de 16 februarie a anului 1933, pornise o sirenă, chemîndu-şi în acest fel colegii de muncă de la atelierele bucureştene „Griviţa” la grevă generală, anunţîndu-i totodată că vor fi atacaţi de forţele de ordine. Colegii săi erau muncitorii în rîndurile cărora comuniştii desfăşuraseră pînă atunci o deşănţată propagandă, Gheorghiu-Dej fiind unul dintre cei mai zeloşi militanţi pentru drepturile muncitorilor, activitate pentru care avea să fie ulterior întemniţat. Organizaţi de sindicate, muncitorii aleseseră această formă de protest pe fondul marii crize economice a anului 1933, care a avut ca efecte, printre altele, masive reduceri salariale (celebrele curbe de sacrificu) şi amputări ale unor alte drepturi, ceferiştii de la „Griviţa” fiind printre cei mai afectaţi. Drept pentru care, aceştia încetaseră lucrul „ocupînd” atelierele şi curtea uzinelor. După eşuarea tratativelor dintre Ministerul Comunicaţiilor şi grevişti, jandarmii şi poliţia au luat cu asalt atelierele, au deschis focul asura greviştilor, în acest fel punînd capăt acţiunii lor. 

Printre cei şapte oameni împuşcaţi mortal atunci, s-a aflat şi Vasile Roaită,
Vasile Roaită, falsul martir
ucenic cazangiu, un tînăr „revoluţionar” în vîrstă de 19 ani. Numele său a devnit public cu mare pompă abia în anul 1948, la cîteva luni de la preluarea puterii de către regimul comunist, după „abolirea monarhiei” şi abdicarea forţată a Regelui Mihai I-ul, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea armelor reprezentanţilor marii
armate roşii eliberatore a puterii „prietene” de la răsărit, care după încheierea celui de-al doilea război mondial, devenise, practic, o armată de ocupaţie, înlocuind-o pe cea a celui de-al Treilea Reich, fostul aliat al României. Cam acestea ar fi, în linii mari, gogoşile care se scriau în cărţile noastre de istorie în anii ’60-‘70 ai secolului trecut. Sigur că adevărul acestei poveşti era cu totul altul, propaganda comunistă nerecunoscînd niciodată faptul că, în paralel, comuniştii de la „Griviţa” iniţiaseră propriile lor acţiuni, mult mai radicale şi chiar în contradicţie cu cele ale sindicaliştilor (membri ai altor partide sau nemembri), mergînd pînă la agresiune armată faţă de forţele de ordine, catalogate ulterior de istoricii şi cercetătorii acelor evenimente drept provocări de tip bolşevic, cu scopul declanşării unei intervenţii în forţă a jandarmilor, care avea să se soldeze cu morţi şi răniţi. Această violentă rezolvare a grevelor muncitoreşti avea să fie aspru criticată atunci în parlamentul ţării de partidele din opoziţie, evenimentele tragice de la Griviţa avînd loc pe fundalul disputelor politice din epocă şi a prestaţiei lamentabile a regelui Carol al II-lea.
(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu


vineri, 25 iulie 2014

Haihui printre cuvinte (29)


Cînd vinovatul e nevinovat

Un al doilea potențial vinovat pentru această dramă a inadecvării la care asistăm zi de zi riscă să devină electoratul majoritar. Cu toate nefăcutele de care se face răspunzător, cu toate eșecurile unei guvernări care a promis nerușinat de mult, știind (sau nu?) că nu va putea împlini ce-a promis, sondajele curente îl dau pe Victor Ponta drept favorit al cursei pentru președenție. 

Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu
Trăim, așadar, într-o țară în care Ceaușescu e socotit cel mai bun președinte al României din ultimii cincizeci de ani (unii – potrivit unui sondaj din mediul rural – îl vor chiar sanctificat), trăim într-o țară în care 60% din populație regretă comunismul și, iată, într-o țară care înclină să-l instaleze la vîrf pe Victor Ponta. E o situație pe care nu îndrăznesc s-o comentez. Nimeni nu se poate substitui voinței națiunii și nimeni nu poate transforma opțiunea unei majorități în culpă. Pe de altă parte, dacă avem (sau vom avea) ceea ce vor cei mai mulți dintre noi, atunci nu ne rămîne decît să învinăvățim stelele, conspirația mondială, pe turci și pe fanarioți, pe țigani, pe unguri și pe evrei. Sîntem victimele de serviciu ale Europei. Dar măcar ne alegem conducătorii care ne plac!” 
(Andrei Pleșu, Dilema Veche, nr. 545, 2014)

(Articolul integral la adresa: http://adevarul.ro/news/politica/cind-vinovatul-e-nevinovat-1_53ccb9ef0d133766a89cc470/index.html#)

luni, 21 iulie 2014

Cat Stevens 
(Steven Demeter Georgiou)
66







Cat Stevens & Curly Simon
Cat Stevens a.k.a. Yusuf Islam
(foto: thesun.com.uk)

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (10)

Brusc, am fost stăpînit de senzaţia că absolut toate cerurile – senine şi înorate dar şi acelea cu cele mai dumnezeieşti răsărituri şi apusuri pe care le văzusem io pînă atunci – se prăbuşiseră de-a valma peste mine. Mă simţeam pierdut. Aşadar, fără nici un echivoc, a doua zi începea suspliciul meu: năclăirea cu soioasa şi puturoasa clisă scoasă de pe fundul lacului Techirghiol şi depozitată în nişte troace de beton aflate pe meschinele plaje ale „băilor reci” din staţiunea Eforie-Sud. Mama stabilise deja programul, spnîndu-i tatei, după ce balaoacheşa aceea cu „namolul” ei o ştersese, că de a doua zi dimineaţă – nu mai tărziu de ora 8:30 - vom pleca zilnic spre „Vasile Roaită” (aşa cum se numise pînă nu demult  Eforie-Sud), la afurisitele alea de „băi”. 


Pomenita staţiune maritimă, aflată la doar cîţiva kilometri în sudul Constanţei, nu-mi era deloc necunoscută. Mai petrecusem pînă atunci cîteva veri acolo, însoţit fiind de părinţi, de unchi şi mătuşi dar şi de bunici şi uneori de cîteva familii prietene. Mulţi o numeau în continuare „Vasile Roaită” (aşa cum fusese ea botezată începînd cu 1950 de noul regim comunist instalat la 30 decembrie 1947, imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai), deşi din 1962 ea devenise Eforie-Sud. Singură bunică-mea, fie-i ţărîna uşoară!, îi zicea tot „Carmen Sylva” aşa cum o pomenise ea din perioada interbelică, nume care reprezenta pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României.

Eforie Sud (ex-Vasile Roaită) . Plaja și faleza în 1971
Despre existenţa „eroului de la Griviţa”, aşa cum era supranumit Vasile Roaită, aflasem (aidoma tuturor ciutanilor generaţiei mele) de la orele de „Istoria Patriei” pe care le făceam în gimnaziu o dată sau de două ori pe săptămînă. 


Însă multă vreme, legătura dintre numele sus-pomenitului ipochimen bucureştean şi mica staţiune turistică dobrogeană a chinurilor mele pricinuite de ungerea cu nămol, avea să rămînă de neînţeles. Cum la fel de nepătruns îmi era şi misterul botezării pieţii centrale a Ploieştiului cu tembelul nume de „16 Februarie”. Să dai numele unei localităţi după acela al unei personalităţi (chiar dacă între acel nume şi orăşelul respectiv nu exista absolut nici o legătură, decît, poate, în minţile seci şi bolnave ale propagandiştilor de partid) hai, mai treacă-meargă, dar să denumeşti cu o dată calendaristică (legată de un eveniment mai mult sau mai puţin important din istoria ţării tale) o piaţă publică sau o stradă, asta mi s-a părut, de cînd mă ştiu, de-a dreptul o idioţenie. Vasile Roaită – scria în manualele noastre – ar fi fost muncitorul ăla care trăsese sirena în ziua de 16 februarie 1933, pentru a-şi anunţa colegii, muncitori ceferişti de la Atelierele „Griviţa” din Bucureşti, că a sosit momentul declanşării marii greve. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu

vineri, 18 iulie 2014

IN MEMORIAM


John Dawson Winter III

(23 februarie 1944 – 16  iulie 2014)



Primul album semnat JW

Componență: 
guitar (acoustic, electric and slide), harmonica, mandolin, vocals
drums and percussion
&
bass guitar



La Woodstock. 1969

Coperțile albumului concertului de la Boston cu Janis Joplin. 
1969

Cu Janis Joplin

Rolling Stone:

marți, 15 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (9)

Ajunsă în dreptul nostru, balaoacheşa vînzătoare ambulantă de nimicuri şi-a lăsat pe nisip sacii cu calabalîc să-şi tragă sufletul. Atît i-a trebuit mamei, care s-a ridicat de pe cearşaf, cerîndu-i un borcan cu nămol. Paceaura s-a luminat brusc la faţă şi, crezînd că l-a prins pe însuşi Bunul Dumnezeu de ambele picioare, a şi început să turuie ca o moară hodorogită prezentîndu-şi oferta, lăudîndu-şi „marfurile” cu un lux de amănunte pentru care ar fi invidiat-o şi cel mai aprig comis-voiajor al zilelelor noastre, deşertînd rapid pe nisip conţinutul sacilor foşti cîndva albi. Însă pe mama n-o intersa – spre totala mea disperare – decît nămolul şi nimic altceva, în ciuda îndemnurilor care de care mai mieroase ale coloratei precupeţe. A desfăcut vreo cîteva borcane şi pungi, pipăind cu buricele degetelor puturosul lor conţinut şi, vădit nemulţumită de calitatea nămolului, i-a aruncat peste umăr ţigăncii, cu o strîmbătură din nas asortată, să-şi vadă de drum cu „noroiul” ei cu tot, că ea nu aruncă banii pe prostii şi cu atît mai mult pe zoaiele alea cu pretenţie de „nămol de Techirghiol”. 

(Foto: dollo.ro)
Comersanta, în disperare de cauză, a mai plusat: „Aidi, cocoană, nu mai pregeta, ia fro daouă-tri borcane d-aştia mai marili, că-ţ’ dau mai eften, că namol ca la mini nu găshăşti nicăirea p-acilea, să dai cu tunu’! E adus az’-noapte tomna dă la ghiolu’ ăla, că mi-l scoate un tătar, unu’ Selim, derect dă pă fundu’ lacului ăla, e bun, dai pă copchil cu iel, la genuchi, face bine la toate halea, ia bolili şî durerili ca cu mîna, că nu-l vînz dă ieri dă az’, să mor io şî famelia mea că nu te minţesc, zău aşa!” Mă uitam la toată scena asta desprinsă parcă dintr-un film neorealist italian cu inima cît un purice, de teamă ca nu cumva balaoacheşa s-o facă din vorbe pe mama şi s-o covingă să cumpere, spre „binili” progeniturii ei (io, adică) noroiul ăla şi să mă mînjească aşa, de control, să vadă cum e. 

Băile de nămol din Techirghiol în anii '70
(foto: Ion Miclea)
Însă mama s-a ţinut tare şi, reaşezîndu-se tacticoasă pe cearşaful ei, şi-a tras pălăria pe ochi, şi-a pus ochelarii şi i-a zis ţigăncii pe un ton calm, aferată şi plictisită de insistenţele ăleia, că nămolul ei n-are nici cea mai mică legătură cu „originalul” şi că ea nu-şi murdăreşte copilul cu „conţinutul acelor borcane” . Am răsuflat uşurat nevoie mare de atitudinea fermă a mamei, însă bucuria mea a ţinut doar cîteva secunde, că mama, aşezîndu-se confortabil pe cearşaf, a mai adăugat, spunînd apăsat, suficient ca să-mi spulbere toate iluziile că voi scăpa de nămol în acel an: Vezi-ţi de drum, drăguţo, că de mîine  fi-miu începe programul la Vasile Roaită, la , că acolo-i nămolul cel  adevărat, nu-i dau eu copilului cu porcăriile voastre! Du-te cu Dumnezeu!

Plaja din Eforie Sud
Ţiganca şi-a strîns rapid bulendrele şi-a şters-o iar io, „copilul”, m-am dezumflat ca o minge de plajă înţepată, cu toate visele-mi năruite precum castelele de nisip. Aşadar, mama nu uitase de „tratamentul” meu cu nămol cu parfum de ouă clocite şi varză murată stricată, ci doar îmi amînase cu cîteva zile supliciul, care de a doua zi dimineaţă avea să se desfăşoare în toată „splendoarea” lui pe plajele pestilenţiale ale lacului Techighiol din staţiunea Eforie-Sud, fostă Vasile Roaită. (va urma) 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

luni, 14 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (8)

După vreo două-trei zile de prăjit şi bălăcit pe auria plajă din Mamaia, în acel sfîrşit de august şi început de septembrie al anului 1971, uitasem complet de odiosul supliciu al ungerii mele cu nămol sapropelic scos din lacul Techirghiol şi depozitat în nişte troace de beton aflate nu departe, pe plajele „băilor reci” de la Eforie-Sud, plaje care, faţă de cele de la Mamaia, mi se păreau a fi complet meschine. Şi ai mei parcă uitaseră să mă ducă la năclăit, atîta vreme cît mama îşi vedea în continuare, liniştită, de smacurile şi alifiile ei sofisticate, despre care zicea că o ajută să se bronzeze la modul cel mai  „profesionist” cu putinţă iar tata fuma nepăsător, stînd turceşte pe prosopul lui, imperturbabil şi tăcut, citind absent din dosul ochelarilor săi fumurii ziarele pe care şi le cumpăra cu regularitate în fiecare dimineaţă de la unul din chioşcurile de pe faleză, împreună cu nelipsitul pachet de ţigări „Snagov”, pe care pînă seara îl dădea gata.

Asta pînă într-o bună dimineaţă în care o balaoacheşă care vindea pe plajă tot felul de flecuşteţe - de la şiraguri de mărgele făcute din melcişori vopsiţi în toate culorile curcubeului sau daţi cu nitrolac, porumbi fierţi sau copţi dar şi nişte obiecte nedefinite, rotunde şi slinoase, de-un galben-mămăligos incert, purtătoare de găuri, pe care ea le numea „gughoşi înforiate” (sic!), maimuţărind involuntar pre limba ei maternă îndemnul mobilizator „Ia gogoaşa înfuriată, pe deasupra cu DDT şi naftalină dată!” făcut celebru de simpaticul actor Sebastian Papaiani în rolul lui Făniţă din filmul „Un surîs în plină vară”, emblematic pentru


acea epocă post-proletcultistă din care tocmai ieşise România, peliculă care, deşi apăruse cu ceva timp în urmă (prin 1963, cred), rula destul de des pe ecranele improvizate ale teatrelor de vară sau în cinematografele în aer liber („grădini”, cum li se mai spunea) de prin mai toate staţiunile  litoralului, precum şi alte produse specifice zonei, cum ar fi (re)numitele „namolu’ ” şi „piatra di baie”, răcnite de paceaura aia, ca din gură de şarpe, printr-un cornet de carton în chip de portavoce – i-a oferit spre vînzare mamei nămol. 

(foto: doll.ro)
Glodul ăsta pe care-l comercializau pe cîţiva leuţi (3, maximum 5 în funcţie de cantitate) vînzătorii ambulanţi era ambalat în nişte borcane de sticlă (pentru România acelor ani încă nu se inventaseră PET-urile) legate la gură cu bucăţi de plastic „ermetizate” cu sfoară sau pus direct în pungi de plastic, în care încăpeau 3-400 de grame de clisă puturoasă „made in Techirghiol”. Pietrele de baie erau nişte bucăţele paralelipipedice de piatră ponce, cam cît să-ţi încapă în palmă, şlefuite stîngaci, poroase şi uşoare însă dure, provenite din spumă de mare pietrificată, pe care multă lume le cumpăra (tot pe cîţiva leuţi) pentru curăţatul mîinilor sau răzuitul pielii îngroşate de pe tălpi. Cu timpul, ambulanţii au înlocuit piatra ponce cu o făcătură decupată din blocuri de BCA (în traducere liberă „beton celular autoclavizat”, pe romîneşte spus un soi de maxi-cărămizi fabricate dintr-o mixtură de ciment şi oxizi de aluminiu), produs care începuse să fie folosit pe scară largă la construcţia locuinţelor. Avantajul era că prelucrarea BCA-ului se făcea mai lesne iar clienţii neştiutori care toceau „pietrele” de la un sezon la altul, aveau şi „avantajul” că puteau contracta rapid şi pe bani puţini tot soiul de dermatoze, graţie efectelor „benefice” ale oxizilor de aluminiu cancerigeni conţinuţi de falsele pietre ponce. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

vineri, 11 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (7)

Spuneam că în acel august al anului 1971 mă simţeam nespus de bine la Mamaia, mai bine ca oricînd. Nu eram pentru prima dată în această staţiune dar acum o priveam cu alţi ochi. Mă mărisem (aveam 13 ani şi cîteva luni) şi percepeam lucrurile altfel, începeam să înţeleg pe ce lume mă aflu. Plecam în fiecare zi însoţit de ai mei la plajă dis-de-dimineaţă, să „prindem”, odată cu răsăritul soarelui, ultravioletele dar şi „aerosolii”, despre care zicea mama (care le ştia pe toate, că doar d-aia era ea om mare, nu?) că îmi fac nespus de bine la gît, unde avusesem niscaiva probleme. Aerosolii, adică briza aceea binefăcătoare adiind dinspre largul mării, răcoroasă şi îmbibată cu sare şi iod, mirosind a alge, a scoici şi a nisip, un parfum sublim, inefabil, care mi s-a fixat definitiv în memoria olfactivă. Şi pe care briză trebuia s-o inhalez dimineaţa şi în amurg, preţ de 2-3 ceasuri... Nu ştiu cît de bine mi-a făcut ea la gît dar în acele preumblări pe malul mării am fost io martorul celor mai frumoase răsărituri şi apusuri de soare din viaţa mea...
 
Apus pe Siutghiol. Anii '70
(foto: Hedy Löffler-Weisselberger)
Mamaia. Plaja. 1967
(foto: Al . Medrea)
În urmă cu vreo doi ani îmi fuseseră scoase amigdalele, în urma unei prelungite infecţii de gîlci care nu mă mai slăbea. Excepţionalul medic orelist ploieştean, regretatul Gheorghe Romaşcanu, al cărui client fidel eram din frgedă pruncie (din pricina sensibilităţii mele la nas, gît şi urechi), a hotărît după îndelungi ezitări, să procedeze la extirparea sus-pomenitelor glande, care-mi făceau viaţa un calvar cu ocazia fiecărei banale răceli, deşi nu era de acord cu asta, spunîndu-mi nu o dată, că ele au fost „montate” acolo nu întîmplător însă din cauza infecţiei permanente, riscam să fac un reumatism cardiac. Aşa că, s-a salvat inima şi s-au sacrificat amigdalele iar problemele mele otorinolaringologice (îmi plăcea la nebunie cum suna cuvîntul ăsta şi, ori de cîte ori mi se ivea prilejul, îl pronunţam cu emfază, ca pe o incantaţie, lăsîndu-mi prietenii de joacă cu gura căscată) s-au ameliorat simţitor după operaţie... Dar trebuia ca de atunci încolo să merg în fiecare an pe litoral, minimum două săptămîni, pentru aerosoli marini, ultraviolete şi împachetări cu nămol. Pentru a nu mai avea probleme cu gîlcile. Toate bune şi frumoase, pînă la nămolul din lacul Techirghiol, cu care fusesem năclăit ani la rînd pînă atunci şi pe care, datorită mirosului pestilenţial şi ambianţei în care avea loc supliciul meu -  de regulă la „băile reci” de la Eforie Sud -, îl uram din tot sufletul. Aşa că, în acel an, venind cu ai mei la Mamaia, îmi plăcea şi mai mult ca pînă atunci aici poate şi din pricina faptului că mă iluzionam – vorba ceea: vis de vei visa, vis va rămînea ! (sic!) -  că nu voi mai trece prin caznele ritualului ungerii cu acel nămol sapropelic, cum citisem io în manualul de „Cunoştinţe despre natură” că-i zice cu nume şi prenume. Dar, în viaţă, de cele mai multe ori, de ce ţi-e frică, d-aia nu scapi! (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu

joi, 10 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (6)

Turiştii francezi, în schimb, se distrau (bine de tot!) în extravagantul dar selectul „Club Mediteranée”, care avea plajă privată dotată cu şezlonguri, umbrele din pînză sau papură, cu măsuţe din ratan pe care clienţii îşi puneau măncarea şi paharele cu băuturi), bărci, hidrobiciclete (n-am înţeles niciodată de ce sînt numite aşa şi nu, pur şi simplu, „hidrociclete”, că doar au două pedale şi nu două roţi, precum „suratele” lor de uscat!), iahturi şi şalupe, pe mare se făcea ski nautic iar pe țărm existau terenuri de tenis de cîmp şi minigolf, precum şi o piscină cu apă încălzită, toate cu instructorii aferenţi şi un fel de grădiniţă pentru copii. 

Mamaia. 1971
(fotgrafie de Aurel Iancu) 
În rafturile de cristal ale barului-restaurant-discotecă se găseau absolut toate băuturile străine şi ţigaretele cele mai fine (inclusiv trabucuri şi havane), multe dintre ele de provenienţă franţuzească (firesc, nu?) pe care le văzusem doar în filme sau în reclamele din revistele „Paris-Match” şi „Lire” sau ziarele „Le Monde” şi „Le Figaro” pe care mi le dăruia periodic unchiul meu, care le primea cu regularitate, habar n-am de unde, după ce le citea el, ştiindu-mă amator de franceză. De altfel, aceste publicaţii şi multe altele se găseau şi la un stand special amenajat (alături de binecunoscutele vederi cu „salutări din Mamaia” sau „de pe litoralul românesc al Mării Negre” despre care am vorbit) în luxosul club unde intrasem.Din difuzoare invizibile, susurau plăcut (nu gîjîit, ca la megafoanele de pe plaja noastră) şansonete şi muzici uşoare franţuzeşti interpretate de nume care făceau furori pe atunci şi care multora dintre cei mai tineri de azi nu le spun mai nimic (Jaques Brel, Charles Aznavour, Claude François, Gilbert Becaud, Frida Boccara, Dalida, Johnny Hallyday, Serge Gainsbourg & Jane Birkin, Joe Dassin, France Gall, Adamo, Jean-François Maurice şi mulţi, mulţi alţii care nu-mi vin acum în cap).

Peste tot se învîrteau chelneri spilcuiţi cu mînuşi albe, pomădaţi şi cu frizura dată cu briantină, cu cămăşi din mătase albă, cu papioane negre, veste cu spatele în dungi alb-negre, care păreau, datorită luciului, a fi tot din mătase şi pantaloni negri cu vipuşcă, secondaţi de picoliţe tinerele, cu bluze albe şi fustiţe negre mai mult guleraş, încinse în tăliuţele de viespi cu un fel de şorţuleţe albe, apretate şi dantelate pe margini, cu ciorapi lucioşi de mătase „cu dungă” şi pantofi negri cu toc „cui”. Toţi afişau zîmbete tip, ale căror gramaje se măreau direct proporţional cu bacşişul pe care îl primeau, cînd te întrebau mieros ce mai doreşti, întîi în franceză, apoi, dacă nu reacţionai, în engleză. 

1978
Ştiu toate acestea pentru că le-am trăit pe pielea mea, în vara anului în care intrasem la facultate (1978), cînd îmi petrecusem acolo o zi întreagă, invitat fiind de familia unei june şi inocente franţuzoaice din Nantes, Gislaine, cu care mă împrietenisem dezinteresat şi hodoronc-tronc, pe plajă, în zona hotelului „Dorna”, în preajma celebrului „solar” amenajat pentru cei care se bronzau la... nudul gol! (sic!). Cu inconştienţa şi aplombul specifice vîrstei de atunci, habar n-aveam io la ce mă expusesem (pe mine ca pe mine dar mai ales pe ai mei!), ducîndu-mă în clubul ăla. Noroc că vorbeam fluent limba franceză şi, probabil, am trecut neobservat pentru „băieţii de la ochiu’ şi timpanu’ ” (de care auzisem io ceva poveşti, de la ai mei, dar lucruri destul de vagi şi neinteresante) ori le-am părut inofensiv. (va urma)


© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „Altphel” 

Creme , văpsele, farduri (XV)


„Trupul  ştie mai mult”. ,,De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzaţie. (…) Dar lumea e chiar senzaţia. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă.” (Gheorghe Crăciun)

La tratament cu Origen și tanti Mimi
E clar că pauzele acestea lungi de scris nu-mi sînt deloc prielnice. Poate şi pentru faptul că sînt extrem de obosit (gîndurile nu se coagulează în ceva coerent spre a le muta pe hîrtie) după cele şase săptămîni de navetă (4-5 ore petrecute zilnic între 17:30 – 23:00 la o clinică privată de fizioterapie din Poiana Cîmpina), întru salvarea fără intervenție chirurgicală a genunchiului meu smintit în urma căderii cu bicicleta în noiembrie trecut. Aş putea numi această perioadă o epopee? Păstrînd anumite proporţii, da. În orice caz, dincolo de suferinţa fizică propriu-zisă, mult mai traumatizant mi s-a părut a fi altceva: contactul extrem de dur cu „sistemul medical românesc de stat” (o sintagmă tîmpită dar n-am alta la îndemînă). Trebuie scris serios despre asta, in extenso. Adică despre felul în care eşti privit/tratat ca pacient. Cu alte cuvinte, despre cum se desfăşoară asupra ta „actul medical” (altă sintagmă idioată) în două ipostaze: cînd ai „relaţii” (adică eşti introdus de cineva cunoscut la medicul de care ai nevoie sau, mai bine, îl cunoști personal, ba chiar îți e coleg de liceu sau prieten ) şi cînd nu te ştie nimeni. În ultimul caz, invoci toți sfinții (din Sinaxar și Pateric, laolaltă) de care îți aduci aminte şi te rogi Bunului  Dumnezeu să nu te uite pe la uşile cabinetelor. Să nu te piardă. Să nu dai în primire pe acolo atunci cînd medicii nu sînt la program sau vin după bunul lor plac. Atunci cînd nu se respectă „bonurile de ordine” (adică intră în faţa ta „urgenţele”, prietenii, cunoscuţii, „obligaţiile” etc.) şi tu, sprijinit în baston de un perete, cu piciorul strîns fedeleș într-un burlan gipsat, care „trage” vreo 10-15 kile, simţi cum încet dar sigur îţi intră os prin os (asta e expresia?). Atunci cînd eşti privit chiorîș (ca un gîndac de bucătărie de băieţii de la deratizare) și de foarte de sus de „cadrele medicale”, aşteptînd din clipă-n clipă să fii călcat de o talpă butucănoasă, ca atunci cînd striveşti un muc de ţigare de asfalt. Atunci cînd nu mai poţi citi ziarul, revista sau cartea pe care le porţi în geanta atîrnată în bandulieră. Cînd nu mai poţi asculta muzica de pe mp3-ul portabil nemaiputînd suporta flecăreala celor din jur… Cînd nu mai poţi pur și simplu şi cînd tot ce-ţi doreşti e să ieşi din marele și infectul spital județean de urgență al orașului şi să tragi cu sete dintr-o ţigare sau să iei o gură de aer proapspăt, după caz… Mă rog… O să revin asupra acestei negre perioade din viaţa mea… 

Zice Origen : Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit toate mădularele se bucură împreună. (I Cor. 12, 26) și mai departe „(…) un doctor care este bun la inimă şi care ştie cum să-l vindece pe bolnavul care l-a rugat să-l ajute, desigur că îl va îngriji, convins fiind că împlineşte porunca lui Dumnezeu Care a primit rugăciunea celui care a cerut vindecarea.” (Despre rugăciune”,p.56-57)


Tanti Mimi, în anii de glorie ai tinereții dumisale
Odată mi-a venit venit în minte (în timpul unei  „proceduri” mai puţin dureroase a tratamentului de la Poiana Câmpina) o întîmplare cu o prietenă a buncii mele, tanti Mimi, o femeie de-o frumuseţe aparte, de sorginte interbelică, distinsă, rafinată, aristocratică, plină de şarm şi de un umor subtil, trecută binișor însă fără semne prea vizibile, de a doua tinereţe (la vremea amintirii mele) şi căreia, la viaţa ei, îi plăcuseră bărbaţii bine (dar de care nu prea avusese parte!), care îi zice bunicii într-o bună zi, la cafeaua de dimineaţă: „Tu, Lenuș, venind io pe drum azi spre tine, am văzut pe unu’, tu, frumooooos tare, tu! Era atît de chipeș că-mi venea să-l manînc cu fulgi cu tot! ” Bunică-mea a privit-o peste ochelari şi i-a replicat cu un zîmbet ştrengăresc aninat în colţurile buzelor: „Şi de ce nu l-ai mîncat, tu, Mimi? Au te temeai să nu-ţi rămînă fulgii-n gît?”  „Eh!”, oftă din toți rărunchii tanti Mimi... Am zis şi io, aşa, dragă, admirativ, nu?”, timp în care-şi potrivea o ţigaretă în sipca lungă, din fildeş cu încrustații de argint, pe care apoi şi-a aprins-o cu o brichetă minusculă, elegantă, placată cu aur, operații făcute cu gesturi încete și cu gîndurile duse departe, de parcă prin fața ochilor i-ar fi trecut (sau chiar îi treceau) imagini ale unor  amintiri  dintre cele mai plăcute venind din tinerețea dumisale îndepărtată... Am zis şi io, aşa, într-o doară, tu... Nu cred că era chiar bun de mîncat, afurisitu’, ci de cu totul altceva!!! Hi-hi-hi...” Cînd am împlinit 18 ani, tanti Mimi mi-a zis: „Ptiu, bătă-te norocu’să te bată! Vai dragă ce bărbat bine te-ai mai făcut! Vino la tanti să te pupe! Şi mi-a lăsat cîte două amprente de ruj de pe buze, mirosind discret a parfum fin de mărgăritare şi mosc, pe fiecare obraz… Ciudat: mi-e dor de tanti Mimi sau de planeta pierdută a copilăriei mele? (din „Jurnal de-a bușilea”)

Omul și viața lui
Viaţa e o taină, omul e o brută. (zice Nikos Kazantzakis, prin gura eroului său, Alexis Zorba)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

marți, 8 iulie 2014

Mi-e dor de Giani Cocean...


Refugii estivale (5)

Stînd io, aşa, tolănit la soare, pe cearşaful meu, întins pe burtă, cu cipilica de salvamar pe părul ud, plin de nisip şi firişoare de alge verzi sau brun-roşcate, abia ieşit din valuri, priveam fix cum se evaporă picăturile de apă sărată, strălucind în razele soarelui ca nişte mici diamante efemere, pe pielea mea care se rumenise zdravăn în cele doar două sau trei zile de cînd descinsesm, în acel sfîrşit de august al anului 1971, alături de ai mei, la Mamaia, pe „Litoralul românesc al Mării Negre”, aşa cum scria pe mai toate cartolinele ilustrate care se decolorau scorojite pe tarabele vesele care împînzeau de la un capăt la altul toată staţiunea. Mă distrau foarte tare aceste cărţi poştale ilustrate pe care scria, aproape invariabil, „Salutări de la Mamaia” (sau numele locului  unde erau făcute pozele) iar dacă erau imagini ale mai multor staţiuni, formula devenea „Salutări de pe litoralul românesc al Mării Negre”. Toate bune şi frumoase, da’ de ce şi „românesc”, continuam io să mă întreb cu mintea copilului care eram atunci, atîta vreme cît vilegiaturiştii români ştiau despre ce litoral e vorba iar cei străini, habar n-aveau româneşte şi nici nu-i interesa iar celor cărora le trimiteau salutări în ţările lor de baştină sau  aiurea, nici atît. Mister... 




Apropo de turiştii străini. Mamaia încă rămăsese, la sfîrşitul anilor ́70 ai secolului trecut o staţiune şic, pentru elite sau mai bine zis, pentru ăi mai cu dare de mînă. Asta şi din pricina dezvoltării sale prin construirea unor magazine şi hoteluri luxoase (cu celebrele „Parc” şi „Perla” în pole position, care păreau cele mai făţoase cu cele 14 etaje ale lor) şi amenajării unor locuri de agrement funcţionale şi în ton cu cerinţele vilegiaturiştilor români dar îndeosebi ale celor „vestici”, cum li se spunea atunci francezilor, nemţilor, italienilor sau nordicilor, care plăteau gras, în valută, sejururile lor dar mai ales pentru plajele sale cu nisip fin şi ape calde şi limpezi. Aşadar, în afara turiştilor români (care stăteau pe unde se descurcau) şi ai celor din ţările „comuniste prietene” (est-germani sau „redegişti”, cehi, unguri, polonezi, bulgari şi ruşi), care ca şi românii, nu aveau acces la plajele occidentale, erau cazaţi în partea de sud a Mamaiei (de la „Pescărie” şi pînă niţel în nordul „Cazinoului”), în hoteluri precum „Patria”, „Naţional” sau „Unirea”. 

Hotelurile „Patria”, „Național” și „Riviera”
Turiştii străini (mai ales scandinavii) erau dispersaţi în hotelurile din „Mamaia Nord”, cum îndeobşte era numittă acea parte a staţiunii: „Internaţional” (fostul „Rex” din perioada interbelică), „Bucureşti”, „Majestic”, „Riviera” şi, după anii  ́80, la „Tabăra Nord”, în modernele „Vega”,  Lido”, „Ambasador”, „Savoy” şi care-or mai fi fost

Hotelul „Internațional” (fost „Rex”)

(va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
(Text apărut în „Altphel”: