Haihui printre cuvinte (27)

Pe cînd eram doar nişte puşti... 

„E puţin spus că eram dezamăgită, cînd am auzit o voce zicînd: <Pot să te ajut?> M-am întors şi era Allen Ginsberg. N-aveai cum să nu-l recunoşti pe unul dintre cei mai mari poeţi de atunci. M-am uitat în ochii lui negri, scoşi în evidenţă de barba lui neagră şi cîrlionţată şi am dat numai din cap.

De la stînga:
Robbie Robertson, Michael McClure, Bob Dylan 
&
Allen Ginsberg
(San Francisco, decembrie 1965) 

 Allen a pus încă 10 cenţi şi mi-a făcut cinste cu o cană de cafea. L-am urmat la masa lui fără un cuvînt şi am început să mănînc sendvişul. Allen s-a prezentat. Vorbea despre Walt Whitman şi i-am zis că eram de lîngă Camden, unde era îngropat Whitman , cînd s-a aplecat şi s-a uitat la mine foarte atent: <Eşti fată ?> m-a întrebat. <Da, am răspuns. E o problemă?> A rîs. <Scuze, am crezut că eşti un băiat foarte frumos.> M-am prins imediat. <Păi, atunci, trebuie să-ţi dau sendvişul înapoi­ ­?­> <Nu, poftă bună. Greşeala mea.>

Mi-a spus că scria o elegie lungă pentru Jack Kerouac, care murise recent. <La trei zile după ziua de naştere a lui Rimbaud>, am zis. Am dat mîna şi fiecare a plecat să-şi vadă de ale lui. După ceva vreme, Allen a devenit prietenul şi mentorul meu. Ne aduceam aminte adesea de prima noastră întîlnire şi o dată m-a întrebat cum aş descrie felul în care ne-am întîlnit. <Aş zice că m-ai hrănit cînd mi-era foame>, am răspuns. Chiar asta a făcut.” 

Patti Smith 

în 

„Pe cînd eram doar nişte puşti”