joi, 26 iunie 2014

Creme , văpsele, farduri (XIII)


Viața mea ponosită. 
(...) de uitat, însă, nu puteam uita nimic. beam mult, 
puțin cîte puțin, un pic cîte un pic. mi se părea atunci 
că nici n-am ce uita. mi se părea că viața asta a mea
mai fusese cîndva și a altcuiva. care se lepădase de ea.
că viața mea mai fusese odată trăită, că de-aia e ea acum așa de ponosită.” 

(Lucian Vasilescu în Țara mea, viața mea, dragostea mea / despre modesta mea ratare personală)

Meseria de a trăi. Mi-am cumpărat din nou cărțulia conținînd jurnalul lui Cesare Pavese, „Il mestiere di vivere” pentru că pe aceea de demult, luată în timpul studenţiei, o împrumutasem cuiva (uitînd, evident, cui!) şi nu am mai recăpătat-o (ştiu cîteva asemenea persoane „respectabile” care, de-a lungul timpului, şi-au alcătuit biblioteci serioase, devalizîndu-le pe ale altora în acest mod, pe cît de simplu, pe atît de eficace: împrumutînd şi „uitînd” să înapoieze). O citisem de cîteva ori, la creion, îmi scosesem şi notițe, o ştiam aproape pe de rost. Îmi plăcea enorm scrisul tipului ăstuia despre care atunci, în acei ani tineri ai studenției mele, ştiam extrem de puţine lucruri. Printre care şi acela că sfîrşise tragic, luîndu-şi zilele, într-o cameră sordidă a hotelului torinez „Roma”. Chestie de opţiune, îmi spuseseam io cu mintea de atunci… Mult mai tîrziu, peste ani, cînd eu însumi aveam să traversez o perioadă întunecată, grea, plumburie, bîntuit fiind de acutul sentiment al propriei mele inutilităţi pe această lume, am realizat, abrupt, printre altele, că nu înţelesesem mai deloc gestul lui. Mi-am citit din nou însemnările. Îmi doream cu ardoare volumul, care părea a fi de negăsit... În urmă cu ceva timp l-am văzut într-un anticariat şi l-am cumpărat. Însă, ciudat, nu l-am mai putut parcurge în nici un chip da capo al fine. Cînd şi cînd, îl deschid întîmplător, la o pagină oarecare şi citesc puţin. Cam aşa precum fac, de altfel, cu Biblia…

Zice Pavese undeva în cărțulia lui: ,,Unicul mod de a păstra o femeie – dacă ţii la asta – este s-o aduci într-o asemenea situaţie încît lumea, respectul oamenilor, interesul etc. s-o împiedice să plece. Cine încearcă să-şi păstreze o femeie doar prin simpla putere a dăruirii sau a sinceriăţii e un naiv. A avea legitimitatea de partea ta este modul prin care se stabilizează revoluţiile şi se păstrează femeile. Trebuie să te liberezi de orice gust nobil şi să accepţi să fii a righteous citizen (cu sensul de cetătean onorabil – n.m.), un mare burghez. Priveşte cît de regeşte s-au aranjat cunoscuţii tăi. Să faci dragoste bine şi să mănînci şi mai bine; ne place tuturor. Sunt oameni care s-ar mira foarte dacă te-ai îndoi că se sacrifică pentru idealuri. Viaţă practică e abilitate, nimic altceva… Şi încheie implacabil: „Totul se reduce la sacramentala abilitate a logodnicei care nu trebuie să se dea iubitului, altfel el o lasă.” („Meseria de a trăi”, jurnal 1935-1950, ediţia a treia, ed. Allfa, Bucureşti, 2005)

Îmi vin ca o mănuşă cuvintele maestrului. Îndeosebi cele privind păstratul unei femei... Cred că sînt foarte puţini bărbaţi care izbutesc să păstreze o femeie doar prin puterea dăruirii şi a sincerităţii... În lumea asta a noastră mustind de pragmatism, de interese de tot felul... Lipsit fiind de abilitate privind viaţa practică (în general) şi mizînd exclusiv pe dăruire şi sinceritate şi io am pierdut. Și după cîteva asemenea pierderi (unele dintre ele chiar grele), am trecut în tabăra adversă (fără să am nici o clipă sentimentul că aş fi dezertor!) şi mi-am zis: „Ia să mă las şi io păstrat!”  Ceea ce am şi făcut. Cine a vrut să mă păstreze, m-a păstrat. Cine nu, nu. Anii au trecut, pierderile au continuat însă cu o frecvenţă mai mică, parcă. Pînă la un moment dat cînd cineva a dorit realmente să mă păstreze. Și m-a păstrat...N-a fost uşor,  nu e uşor, pe bune...

În finalul paginii dumisale de jurnal, pare că maestrul se amuză pe seama noastră, a cetitorilor săi... Oare „sacramentala abilitate a logodnicei” nu este o armă cu două tăişuri? Nu se dă iubitului, acesta o lasă; se dă iubitului, el tot o lasă (după)... Dincolo de tenta evident ludică a exprimării, rămîne paradoxul, efemer  precum spuma mării pe nisipul plajei, după retragerea valului...

În ceea ce mă privește, încă un lucru mi-e foarte clar. Și anume faptul că nici pînă în ziua de azi nu am dobîndit însuşirea, dibăcia, perspicacitatea, talentul, naiba știe cum s-or numi, de-a fi un „om practic”, adică de-a trata latura practică a vieţii mele precum un sumum de abilități care să mă umple de „foloase”, indiferent de natura lor. Îmi lipseşte cu desăvîrșire funcţia care să creeze „organul” generator al unor astfel de priceperi... Drept pentru care mă rezum la a-i privi pe aceia din juru-mi care „s-au aranjat regeşte”, fără nici cea mai mică urmă de pizmă dar cu admirație sinceră, însă cu o detaşare suficientă care să-mi permită a-i înţelege...

Despre viața de apoi. Se spune că, odată, un arhiereu, la un festin, a fost întrebat ce crede despre viaţa de apoi. Zîmbind, el a răspuns: ,,Ei, se şi exagerează foarte mult!

Andrei Pleșu
(sursa foto: http://blog.culturesti.ro/)
Recidiviști ai dictaturii. România e încă adumbrită, în toate domeniile, de ,, foşti” care vor încă să fie. E vorba de oameni care refuză să ia notă de evidenţa defazării lor, oameni care nu simt că au ieşit din cursă şi că înţelept ar fi să facă un pas înapoi. Termenul cel mai adecvat ar fi . A nu pricepe că nu poţi fi tot timpul la putere, că , nu e o virtute inviolabilă, dobândită pe viaţă, că specialitatea sau , nu se poate preschimba, peste noapte, în opusul ei, că scatofagia de pe vremea lui Ceauşescu nu e o bună recomandare pentru rolul de tribun democratic sau că a fi fost, la un moment dat, prim-ministru sau preşedinte de ţară nu e o calificare eternă, care să te legitimize în absolut toate astea laolaltă constituie nu atît o problemă de generaţie, cît o problemă de caracter. Sau de inteligenţă. Iar soluţia derivei nu poate fi decît personală. Lustraţia poate interveni igienic, pentru a proteja oficiul public de recidivişti ai dictaturii. Dar cum să o aplici în lumea valorilor? Cum să <lustrezi> impostura, lipsa de talent, nesimţirea, vanitatea lacomă? Cum să legiferezi buna-cuviinţă? (…) Mai rezonabil mi se pare să laşi mizeria să se stingă, fără exces de purgative principale. Să laşi fiecăruia şansa unei autoevaluări reparatoare. (Andrei Pleșu în editorialul „Generaţii”, „Dilema Veche”, nr. 147, 17-23 noiembrie 2006, p.3)

© Bogdan-Lucian Stoicescu


(Text apărut în „altPHel” an X, nr. 446, 27iunie-3 iulie 2014, p. 15, http://www.altphel.ro/2014/06/creme-vapsele-farduri-v/

miercuri, 25 iunie 2014

Creme, văpsele, farduri (XII)

Kraftwerk - patru roboţi cu pletele-n vânt! La o primă ascultare, muzica grupului german „Kraftwerk”, aceşti „Beatles”-i ai computerelor, cum au fost supranumiţi, ar putea fi asemuită coloanei sonore a unui film-catastrofă despre moartea subiectului. Robotul împotriva omului. Transpiraţia care îneacă inspiraţia. Sunetul care sufocă sensul. Ritmul care ferfeniţeşte melodia. Repetiţia obsedant-halucinantă tocînd identitatea. Astăzi, infinitul calm-sintetic al celor patru terminatori din Düsseldorf are farmecul vetust al noilor romane ale anilor ’50 şi al anti-umanismului tel-quel-ian. Astfel de gînduri ne-ar putea trece prin cap ascultând cu nostalgie celebra „Trans Europe Express” (varianta în engleză sau în germană, ultima, mie unuia, părîndu-mi-se a suna mai bine), chiar şi în ediţia reorchestrată, de pe albumul lor din 1991, „The Mix”.

După o perioadă de relaş în anii ‘90, Kraftwerk a revenit în trombă. Ei au înmugurit şi înflorit în tot acest timp graţie nenumăraţilor lor bastarzi. Maimuţăriţi de cei doi suedezi mustăcioşi de la „Yello”, disecaţi de japonezii defunctei „Yellow Magic Orchestra”, fărîmiţaţi apoi mărunţiţi fin în mojarele „laboratorelor” acustice ale celor de la „ABC”,  Pet Shop Boys” ori „Duran Duran” şi sanctificaţi în discoteci, cei patru dandy nucleari le-au dat clasă, cum se spune pe la noi, într-un concert apocaliptic de la „Brixton Academy” din Londra, devenit şi el istorie, unor „Dépêche Mode”, „Erasure”, „Human League”, „Heaven 17”, „Gary Numan”, „OMD”  (al căror album „Sugar Tax” conţine un excelent cover după splendida „Neon Lights”, inclusă pe nu mai puţin celebrul album Kraftwerk, „The Man Machine”). Fondat în 1971, ca o reacţie la muzica planantă a lui Klaus Schulze (unde sunteţi, „Tangerine Dream ?), „Kraftwerk” (adică CentralaElectrică), devine celebră, cîntând avangardismul tehnicist: autostrăzile („Autobahn”), atomul („Radioactivitat”), roboţii („Die Roboter”), lumea ordinatoarele („Computer Welt”), calculatoarele de buzunar („Taschenrechener”). 


Îndrăgostiţi  pînă peste cap de sportul pe două roţi, ei îi dedică acestuia un album, „Tour de France” (1983), o minunăţie sonoră, un fel de imn-omagiu adus epuizantei competiţii cicliste din ţara hexagonului. Am amintit doar câteva titluri – de referinţă, e adevărat! – de pe tot atîtea albume concepute de tandemul Florian Schneider–Ralf  Hütter, în jurul căruia, de-a lungul anilor, au gravitat nume dintre cele mai importante ale universului muzicii electronice şi electroacustice: Wolgang Flür, Karl Bartos ori Fritz Hilpert.

Începînd cu 1973, în plină epocă hippie şi pînă e azi, contemporanii noştri cavaleri teutoni n-au făcut altceva decât să (re)dea iar şi iar, cu nesmintită şi neostoită obstinaţie, acelaşi titlu de nobleţe părului tuns perie, cravatei înguste şi costumului clasic, negru-antracit, reprezentînd fundalul gomosului stil „new wave” al anilor ’80 ori mult mai extravagantului „techno”, cel de dincolo de anii ’90 şi pînă în prezent.

Între janseismul* computerizat şi structuralismul pop, compoziţiile „Kraftwerk” mi-au evocat întotdeauna modelul mecanismului perfect al genialelor ceasornice Swatch, frumos desfăcute şi perfect funcţionale. 

Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil.” Dacă grupul german mai sus pomenit a amprentat într-un mod decisiv  în secolul trecut muzica în general şi pe cea electronică în special, reinventînd sonortăţi aparte, obţinute prin folosirea masivă  a computerelor şi sintetizatoarelor electronice programabile, strălucitul matematician, informatician, profesor, om de ştiinţă şi academician român Grigore Constantin Moisil (1906, Tulcea – 1973, Ottawa, Canada), a fost acela care, dincolo de extrem de valoroasele dumisale contribuţii reunite într-o prodigioasă operă teoretică (cu lucrări în domeniile analizei şi logicii matematice,  geometriei, algebrei şi mecanicii) a fost acela ale cărui remarcabile demersuri au condus, pe de o parte, la realizarea primelor computere româneşti iar pe de alta, lucru extrem de important,  întreaga sa activitate s-a concentrat asupra formăeii celor dintîi generații de specialişti, fapte care au aşezat România sfîrşitului anilor ’60 printre ţările fanion ale acestui domeniu de vîrf.  Însă puţini ştiu că omul nostru, un savant în deplina accepţiune a termenului şi un pionier al informaticii, unul dintre cei mai apreciaţi şi respectaţi în epocă (membru al Academiei Române şi al aceleaia din Bologna, distins, post-mortem, în 1996 cu valorosul „Computer Pioneer Award” conferit de „IEEE Computer Society”) a fost înzestrat cu un excepţional simţ al umorului şi-o vervă inepuizabilă, el fiind autorul a sute de butade şi paradoxuri, pe care nu scăpa prilejul să le formuleze într-o manieră inimitabilă ori de cîte ori i se ivea prilejul. A fost ceea ce soţia sa, Viorica Moisil, numea în volumul memorialistic „Un om ca oricare altul”, un „epicurian în ale vieţii”, căruia îi plăcea să fie înconjurat de prieteni, care „aprecia o mîncare gustoasă, un vin bun, o ţigară, o glumă, muzica unui vals, un schimb de idei.” Vorbele sale de duh au intrat de mult în ceea ce astăzi numim, cu un termen generic, folclorul urban. Închei, nu înainte de a vă oferi, pour la bonne bouche, cîteva sclipitoare moisilisme, aşa cum au fost ele culese de cei aflaţi în preajma-i.
Nu e de părerea ta cel ce te aprobă, ci cel ce te imită.
Marele regret al vieţii mele este de a nu fi avut nici unul.
Ce este un pesimist? Un optimist bine informat.
Şpriţul e o băutură care se face din două lichide diferite din care unul nu e vin şi celălalt nu e apă.
Dublul rol istoric al prostiei: 1) Prostia transformă revoluţia în evoluţie. 2) Prostia permite comunicaţia între două inteligenţe.
Dragostea nu se defineşte: o trăieşti, o uiţi, ţi-o aduci aminte.”
Un om la 20 de ani trebuie să fie admirat, la 30 apreciat, la 40 invidiat şi la 60 stimat.”
Iubesc oamenii, începînd cu mine.”
Eu sînt omul care demonstrez, nu conving.
Cînd stă la o şedinţă mai lungă am impresia că creierul lui ia forma scaunului pe care şade.”
Un student pe care tocmai îl picase la examen, a exclamat cu năduf: „Să mă pupe-n cur!”. Moisil îl aude şi-l strigă: „Vino-ncoa, tinere, apropie-te.” Apoi îl sărută pe frunte. „S-a făcut, tinere!
Fiecare bărbat are nevoie de o amantă! Nevasta crede că e la amantă, amanta crede că e la nevastă şi aşa el poate să şadă liniştit în bibliotecă să citească.” 


© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Curent social-religios catolic, propăvăduind o morală austeră extremă.

(Text apărut în „altPHel” an X, nr. 445, 20 mai-26 iunie 2014, p. 15, http://www.altphel.ro/2014/06/creme-vapsele-farduri-iv/)

Creme , văpsele, farduri (XI)

Torţionarii de lângă noi. Nu o dată m-am întrebat: oare ce au făcut aprigii noştri jurnalişti (sau, mă rog, o mare parte a lor) timp de 25 de ani, vizavi de problema torţionarilor şi a criminalilor de război? Oare „Cazul Vişinescu”, cu tot tam-tam-ul mediatic de rigoare, să-i fi trezit la realitate? Am mari rezerve… Au abia acum să fi aflat ei că multe astfel de bestii cu chip de om vieţuiesc bine mersi printre noi? De punctul „8” al proclamaţiei de la Timişoara sau despre „legea lustraţiei” or fi auzit? Sunt curios câte dintre progeniturile acestor foşti călăi ocupă azi funcţii importante în stat şi au îndeletniciri dintre cele mai „onorabile” cu repercusiuni greu de cuantificat asupra vieţii noastre sociale? (domnul ex-preşedinte Iliescu are o contribuţie majoră şi la acest capitol al democraţiei noastre originale). Probabil că puţini dintre români ştiu că Polonia are un parchet specializat pentru anchetarea torţionarilor, iar crimele acestora, atenţie!, nu se prescriu, indiferent de timpul trecut de la comiterea lor. Şi este foarte bine aşa. 
László Csatáry
În Ungaria vecină şi prietenă (parc-aşa era numită de vechiul regim, nu?), recent, procurorii l-au pus sub acuzare pe László Csatáry (un fost criminal de război nazist maghiar, acum în vârstă de 98 de ani, fost șef de poliție în localitatea Košice din Slovacia de Est, unul dintre ajutoarele de nădejde ale temutului Adolf Eichmann, care în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a participat nemijlocit la deportarea a peste 15.000 de evrei slovaci în lagărul de exterminare de la Auschwitz), condamnat la moarte în Cehoslovacia (în anul 1948, în contumacie) pentru crime de război, a fost descoperit şi identificat la Budapesta (unde trăia de 17 ani) în 2012 de o echipă de jurnalişti britanici, în prezent el fiind arestat la domiciliu şi aflat în proces sub o acuzaţie extrem de gravă: crime împotriva umanităţii. 
În România, şeful parchetelor militare a explicat faptul că infracţiunile torţionarilor (printre care se numără şi Alexandru Vişinescu) s-ar fi prescris, însă declaraţiile sale sunt contrazise de o lege din 2012, care stipulează faptul că infracţiuni precum genocidul şi omorul deosebit de grav nu se prescriu. Parchetul militar şi-a declinat competenţa şi a trimis plângerea penală la Parchetul General, adică un fel de pase-n doi cu schimb de locuri, ca-n handbal. „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc” (IICCMER) a identificat până acum, în viaţă, 35 de comandanţi ai fostelor temniţe comuniste, în care au fost încarceraţi dizidenţi şi luptători anticomunişti (se estimează că din 1954 şi până prin 1963-’64, când supravieţuitorii „reeducării” prin tortură au fost eliberaţi, au fost încarcerate peste 500.000 de persoane, dintre ele murind peste 100.000), dar şi membri şi lideri marcanţi ai partidelor istorice, care au fost epuraţi de regimul totalitar. Sistemul concentraţionar românesc reprezenta copia fidelă, la o scară ceva mai redusă, e adevărat, a celui din fosta URSS. Astfel că, după 1949, la penitenciarele din Piteşti erau încarceraţi spre „reeducare” preponderent studenţi, la cele din Suceava, Aiud, Râmnicu Sărat, foşti legionari sau simpatizanţi ai acestora, la Sighet, elita intelectualităţii interbelice, la Gherla, ţărani şi muncitori, iar la Craiova şi Galaţi, membri şi lideri ai Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Naţional Ţărănesc, în timp ce „criminalii de război” se aflau la Aiud, alături de intelectuali şi de foşti membri ai guvernului condus de generalul Ion Antonescu. La celebrul Canal Dunăre – Marea Neagră se regăseau deţinuţi din toate categoriile prezentate mai sus. 

Alexandru Vișinescu. Aceeași privire „blîndă” a unui bătrîn
decrepit, precum aceea a confratelui Csatáry. 
Cît despre maiorul Alexandru Vişinescu (fost comandant, în anii ’50, al penitenciarului de la Râmnicu Sărat şi informator dovedit al Securităţii), în instituţia pe care dumnealui a condus-o, specialiştii aceluiaşi ICCMR au prezentat dovezi irefutabile, care atestă faptul că, în urma torturilor, au murit şapte deţinuţi politici: Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcinţeanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Romniceanu Mihail, Solymos Ivan, Constantin Pantazi. În opinia juriştilor aceluiaşi ICCMER, faptele lui Vişinescu nu au atins termenul de prescriere în care o anchetă şi o judecare ar fi inutile. „Aşadar, termenul de prescripţie specială pentru infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită de maiorul Alexandru Vişinescu şi care face obiectul prezentului denunţ nu s-a împlinit încă, nici în varianta actuală de 30 de ani (conform art. 124 Cod Penal) şi nici în varianta anterioară modificării Codului Penal prin Legea nr. 63/2012, adică de 22 de ani şi 6 luni”, mai spun ei. Drept care, aştept cu interes şi verdictul justiţiei care sper să nu întârzie sine die, nu de alta, dar criminalul ar fi firesc să-şi primească personal pedeapsa şi să nu dea colţul între timp, pentru că numai aşa ar înţelege, în ceasul al 12-lea, în ce scopuri „nobile” şi-a consumat viaţa.

De la stînga: Gheorghe Iova, Ion Stratan, Jean Groșescu
 și Bogdan-Lucian Stoicescu
(Fotografie © Bogdan-Lucian Stoicescu)
Ploieştiul unui poet. Iubesc enorm de mult Ploieştiul. Mi-e tare drag. Aici, la „Galeriile Comerciale” mi-am petrecut tinereţile bând şi cinci cafele pe zi, atunci când scăpam de la bibliotecă. Librăriile îmi sunt dragi, iar buchinişti ca aici n-am găsit decât la Paris. Cărţile de aici sunt cu mult mai interesante. Acolo sunt tot felul de cărţi vechi la preţuri halucinante. Îmi este drag parcul, îmi sunt dragi Catedrala, Casa Sindicatelor, Palatul Culturii şi Sala Sporturilor… 
Unde timp de patru ani jucam câte patru ore pe zi tenis de  câmp.  Am pierdut la Comănescu, în „Cupa Galea”, cu 2-6, 2-6, şi atunci s-a încheiat cariera mea de jucător profesionist. Am agăţat racheta de junior în cui şi m-am apucat de învăţat gramatică. (Ion Stratan, într-o convorbire pe care am purtat-o în vara lui 1999)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „Altphel” nr. 444, 13-19 iunie 2014, p. 15, http://www.altphel.ro/2014/06/creme-vapsele-farduri-iii-2/)

joi, 5 iunie 2014

Creme , văpsele, farduri (X)

Ce facem cu darurile.Talentul este duhul unui neam care se adună în nişte indivizi. Dacă ei nu duc la capăt ceea ce au primit, dacă nu dau înapoi neamului opere valoroase, atunci înseamnă că nu au fost demni de această frumoasă şi aleasă povară pe care au primit-o de la Dumnezeu.” (Arhimandrit Justin Pîrvu)

Una dintre ultimile fotografii ale lui
Florian Ouatu, la o întîlnire de taină
la teatrul „Equinox”.
 În spatele său, aidoma unui înger păzitor,
veghează regizorul Mihai Vasile.
 

(Foto: © Bogdan-Lucian Stoicescu)
Patru ani fără Florian. Cînd l-am întîlnit ultima oară pe Florian Ouatu  – amîndoi eram pe biciclete – am poposit la o terasă, undeva în geana unui parc din centrul oraşului. Era o zi însorită și blîndă într-un miez de mai, care prevestea sosirea verii... Nu ne mai văzusem de la concertul umanitar pe care-l organizasem în iarnă, în care el urcase pe scenă, fără să știe că va fi pentru ultima dată alături de Cezar, fiul său cel mare, amîndoi dînd la iveală, o dată în plus, întreaga măsură a talentului lor. Era tare bucuros de cum le „ieşise” cîntarea. L-am întrebat de cînd nu-l mai acompaniase pe Cezar. S-a gîndit puțin și după cîteva clipe a zîmbit şugubăţ, vădit încurcat:  „Bătrîne, habar n-am... Da’ important e altceva... E exclusiv meritul tău că ne-ai invitat şi pe noi doi la acest concert, ne-ai capacitat – mai ales pe mine – şi că totul a ieşit țais. Mamă, ce emoţii am avut... Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un băiat minunat de care-s tare mîndru...”  De altfel, ori de cîte ori ne întîlneam, îmi vorbea înflăcărat despre cariera muzicală a lui Cezar. Am tăinit atunci despre cîte-n lună şi-n stele. Îl plăcea pe fi-miu şi-l aprecia mult. Participase la toate recitalurile lui din ultima vreme şi, de fiecare dată, îşi exprimase dorinţa să cînte cu el. „Trebuie neapărat să gîndim un recital... Am o idee, da’ mă las pe mîna lui, că știe el mai bine ce și cum... Îmi place enorm ce face el cu vioara, e bun şi trebuie neapărat să lucrăm împreună... Da’ nici noi, seniorii, nu ne lăsăm... Cum-necum, mergem mai departe...  Era un optimist sadea, în ciuda mizeriilor vieții de zi cu zi care îi întristau inima, un mare generos cu inimă de copil și-un boem autentic,  poate ultimul din urbea noastră.

Mă întîlneam rar cu Florian de care mă lega o amiciţie sinceră, de el apropiindu-mă, poate, felul meu de-a fi. Cert e că ne simţeam bine alături și atunci ne povesteam ce mai făcusem estimp, ne împărtăşeam bucuriile şi necazurile, împlinirile şi dezamăgirile, cu o oarece febrilitate, cauzată, poate,  de temerea că iar va trece vreme pînă cînd ne vom revedea... Nu ne telefonam, nu ne trimiteam mailuri, nu ne provocam întîlnirile. Singur, doar Bunul Dumnezeu era Acela care, atunci cînd credea de cuviinţă, ne aducea faţă către faţă... 

Vorbe de clacă. Pentru că aminteam săptămîna trecută despre puțintimea mintală a multora dintre dragii noștri parlamentari, deci implicit a culturii lor generale, mi-am aruncat ochii pe cv-urile unora dintre ei. N-am rezistat decît la vreo 50 dintre acestea și am înțeles că vorba „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”, e perfect valabilă și în ceea ce privește augustele lor persoane. Așadar, cît de sus ar trebui ridicată ștacheta pretențiilor noastre vizavi de subțirimea intelectuală a unor inși precum  „electrician şi şef tură”,  „mecanic-conducător auto”, „horticultor”, „mecanic de locomotivă”, „tîmplar”, „merceolog”, „mecanic agricol”, „operator chimist”, „lăcătuş mecanic”, „lucrător comercial”, „gestionar”, „magazioner” (corect magaziner), „muncitor necalificat /calificat”, „şef sector electromecanic subteran”, „milițian” (!), „strungar”, „cioban”, „cofetar- patiser”, „grataragiu”, „artist” (grupare amplă care cuprinde toate artele, fără osebire, cap de listă fiind „muzician manelist”)  etc.  Să fiu bine înțeles, n-am absolut nimic împotriva acestor îndeletniciri, onorabile, de altfel, dar de aici pînă ca posesorii lor să stea cocoțați mult prea sus și fără nici o noimă în comodele fotolii de deputat sau senator în parlamentul țării (chiar dacă mai bleagă, precum Românica), e cale lungă. Chiar dacă unii dintre aceștia și-au încheiat studiile în timpul mandatelor, efectele școlirii ipochimenilor la categoria „fără speranțe” sînt lesne sesizabile în culisele haosului pretutindenar în care de ani buni se zbate Românica. Astea fiind zise, de ce să ne mai surprindă limba română șchioapă, dacă nu chiar oloagă, gîngavă și peltică,  folosită ca o unealtă defectă întru slobozirea incontinentă a miriadelor de „gînduri” plecate cu viteza luminii stinse din niște creiere extrem de suple la conținut? Unele dintre perlele lor au intrat în folclor. Multe își așteaptă consacrarea. Depinde numai de cine le nemurește. Să vedem, în final, cîteva „monstre” (sic!) vorba unei cunoscute vedete: „Dețin în proprietate o mie de metri cubi de teren intra-viran.” (Cristian Popescu „Piedone”), „În prezent, sumele alocate transportului în comun sunt infirme” (Marean Vanghelie),  „Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulți parteneri de afaceri. Oameni serioși, din lumea interlopă” (George Becali) , „Destinul meu a fost marcat de soartă” (Dan Iosif), „Tot ceea ce se scoală deasupra nivelului mării poate fi considerat cu certitudine genial” (Elena Udrea), „Ne jucăm de-a oul și găina? Ehe, întîi s-a născut Columb și abia după aceea oul” (Ioan Gavra), „Decesul i se poate întîmpla oricui” (Adrian Năstase), „Eu am fost de cînd mă știu” (Antonie Iorgovan), „Dacă a furat, să meargă și Răsdaq la pușcărie” (Irina Loghin), „Mi-am făcut parastasul acum, întrucît copii mei, mai mult ca sigur, or să uite să mi-l facă” (Silviu Prigoană), „Un bărbat adevărat știe să respecte o femeie și să se poarte cu o căzătură” (Dumitru Dragomir), „Decît să sug p... la mai mulți licurici mici, mai bine o sug la un licurici mai mare” (Traian Băsescu), „Ouălele lui Adrian Năstase sunt de găină” (Ion Iliescu), „Credeți-mă că nici măcar n-am știut că am fost maior de Securitate acoperit” (Șerban Mihăilescu alias Michi Șpagă), „Nu am făcut afirmații generale, ci dimpotrivă, am făcut afirmații de sens opus” (Emil Constantinescu). Se poate constata că mulți din categoria celor cu „pretenții”, nu stau nici ei mai bine. Voi încheia cu o celebră zicere a lui Corneliu Vadim Tudor,  pentru că, nu-i așa,  finis coronat opus: „Lăsați securiștii să vină la mine!”.  
 © Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „Altphel” nr. 444, 13-19 iunie 2014, p. 15,  http://www.altphel.ro/2014/06/creme-vapsele-farduri-ii-vorbe-de-claca/)

duminică, 1 iunie 2014

La mulţi ani, copilărie!


Haihui printre cuvinte (27)


Pe cînd eram doar nişte puşti... 

E puţin spus că eram dezamăgită, cînd am auzit o voce zicînd: <Pot să te ajut?> M-am întors şi era Allen Ginsberg. N-aveai cum să nu-l recunoşti pe unul dintre cei mai mari poeţi de atunci. M-am uitat în ochii lui negri, scoşi în evidenţă de barba lui neagră şi cîrlionţată şi am dat numai din cap.


De la stînga:
Robbie Robertson, Michael McClure, Bob Dylan 

&
Allen Ginsberg
(San Francisco, decembrie 1965) 
 Allen a pus încă 10 cenţi şi mi-a făcut cinste cu o cană de cafea. L-am urmat la masa lui fără un cuvînt şi am început să mănînc sendvişul. Allen s-a prezentat. Vorbea despre Walt Whitman şi i-am zis că eram de lîngă Camden, unde era îngropat Whitman , cînd s-a aplecat şi s-a uitat la mine foarte atent: <Eşti fată ?> m-a întrebat. <Da, am răspuns. E o problemă?> A rîs. <Scuze, am crezut că eşti un băiat foarte frumos.> M-am prins imediat. <Păi, atunci, trebuie să-ţi dau sendvişul înapoi­ ­> <Nu, poftă bună. Greşeala mea.>



Mi-a spus că scria o elegie lungă pentru Jack Kerouac, care murise recent. <La trei zile după ziua de naştere a lui Rimbaud>, am zis. Am dat mîna şi fiecare a plecat să-şi vadă de ale lui. După ceva vreme, Allen a devenit prietenul şi mentorul meu. Ne aduceam aminte adesea de prima noastră întîlnire şi o dată m-a întrebat cum aş descrie felul în care ne-am întîlnit. <Aş zice că m-ai hrănit cînd mi-era foame>, am răspuns. Chiar asta a făcut.” 

Patti Smith 
în 
„Pe cînd eram doar nişte puşti”