Un uomo universale 

sau 

avatarurile unui magician 

(III)

 Aşadar, am intrat în posesia volumului* mult aşteptat – dăruit de însuşi autorul lui, cu dedicaţia de rigoare pe pagina de gardă – la aproape doi ani de la apariţia lui, fiind puţin surprins de dimensiunile sale relativ reduse: doar 136 de pagini strînse între coperţile-i elegante, prima înfăţişînd un eseu-colaj, „La promesse”- definitoriu, aş zice, pentru acest complex şi dificil de abordat gen ideatic al artei fotografice practicate de Mihai în anii din urmă -, care făcuse parte în 2005 din expoziţia „56”, prezentată pe simezele Muzeului de Artă din Ploieşti (eveniment despre a cărui semnificaţie am pomenit ceva mai devreme), însă o lucrare în perfectă consonanţă cu atmosfera şi spiritul textelor (aşa cum aveam să constat imediat după parcurgerea volumului) iar pe ultima, un portret emblematic al autorului la maturitate, impecabil realizat de artistul fotograf Florin Andreescu. 

Spun că am fost surprins de dimensiunile volumului pentru că, sincer să fiu, mă aşteptam la o mai mare generozitate a autorului faţă de cititorii dumisale, adică la o selecţie ceva mai consistentă din textele sale elaborate, aşa după cum el însuşi mărturiseşte în prefaţa volumului („O carte despre singurătate, despre singurătăţi sau Camera 41”), între anii 1971 şi 1977, cu alte cuvinte intervalul cuprins între anul debutului său în presa literară a vremii şi cel în care, foarte tînărul pe atunci scriitor în devenire Mihai Vasile (avea, o, tempora, doar 26 de ani!) – ani în care, aşa cum de bună voie şi nesilit de nimeni spune, „bîntuise” prin „cenacluri şi reviste dintre cele mai diverse” - a luat poate cea mai importantă hotărîre întru devenirea sa artistică ulterioară şi anume de a abandona definitiv literatura („descurajat fiind de felul în care se debuta în volum la vremea aceea”) şi în același timp de a se autoexila cu arme şi bagaje în mirificul şi fabulosul univers al teatrului (şi nu numai, aş îndrăzni a spune) în care, de altfel, a rămas pînă în ziua de astăzi. Însă şi-a ales această lume stăpînit fiind de la bun început de gîndul că aici a găsit cel mai propice teren pe care să-şi „exerseze imaginarul” şi, în egală măsură, călăuzit de ideea că „spre deosebire de alte arte, reacţia spectatorului este imediată”. Aşadar, la doar trei ani după luarea acestei cruciale hotărîri existenţiale, împreună cu mai mulţi prieteni, toţi la fel de tineri şi, lucru foarte important, avînd aceeaşi apetenţă faţă de actul teatral în special şi de al artelor conexe (muzică, dans, film, fotografie, scenografie, sunet, lumină, pictură, poezie), în general,  au pus piatra de temelie a propriului lor spaţiu de întîlnire, înţeles atît din punctul de vedere imaginat de teatrologul Peter Brook - ale cărui gîndire şi viziune teatrale au devenit, pe măsura trecerii timpului, repere sine qua non ale noii instituții – cum că „teatrul este o întîlnire între două grupuri de oameni: pe de o parte unii care fac teatru iar pe de alta cei care-l receptează”) cît şi acela de întîlnire, practic, dacă nu chiar a tuturor artelor, măcar a unei bune părţi a lor. Şi pentru că, parafrazînd spusa poetului, orice pe lumea asta trebuie să poarte un nume, ei şi-au botezat acest spaţiu „Equinox”, pentru că el s-a ivit la echinocţiul de toamnă al anului 1980, pe de o parte iar pe de alta, pentru că, aşa cum însuşi Mihai Vasile ne traduce semantic termenul: „Aequinoctium – adică echinocţiu, adică ziua este egală cu noaptea la un moment dat, într-un anume loc. Adică, în acel loc, pentru un timp, este echilibru şi linişte, chiar dacă orizontul este încărcat de furtuni în aşteptare...”

Însă, fără doar şi poate că auto-cenzura şi parcimonia (două dintre trăsăturile importante şi de bun augur care-l caracterizează pe autorul nostru) nu i-au dat voie să aducă sub ochii cititorului şi alte titluri. Aşadar, doar trei texte au fost selectate şi aşezate în volum („Sonatele lunii” care, de altfel, dă şi numele cărţii, „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură” şi acela care închide volumul, „Caietele Prinţului”, un text cu un nume nu tocmai fericit ales, atîta vreme cît el te trimite cu gîndul, atît prin titlu dar şi printr-o bună parte a conţinutului, fără să vrei, la „Caietele Princepelui” ale lui Eugen Barbu, acel „şantier” sau jurnal de creaţie al romanelor „Principele” şi „Săptămîna nebunilor” îndeosebi dar şi al altora, multe dintre acestea rămase la stadiul de proiecte, apărut în şapte volume pe parcursul a aproape unui deceniu, între 1972 şi 1981), dimpreună cu mai sus-pomenita prefaţă şi cu o pagină conţinînd succinte date bio-bibliografice. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 440, 16-22 mai mai 2014, pag. 15,

http://www.altphel.ro/2014/05/un-uomo-universale-sau-avatarurile-unui-magician-iii/)

* „Sonatele lunii”, ed. Libertas, Ploieşti, 2011