Un uomo universale 
sau 
avatarurile unui magician 
(IV)

Cum amiteam mai devreme, doar trei texte au fost selectate de autor şi aşezate în volum („Sonatele lunii”, care acordă şi numele cărţii, „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură” şi acela care închide volumul, „Caietele Prinţului”), texte care la originea lor, așa după însuși autorul mărturisește în pomenita prefaţă („O carte despre singurătate, despre singurătăţi sau Camera 41”) au fost, unul, „un proiect șovăitor al unei piese de teatru” (bănui că se referă la acela cu care se deschide volumul, „Sonatele lunii”), celelalte două fiind „subiecte sau scenarii de filme”, care din motive numai de autorul lor știute, s-au transformat peste ani în prozele care întruchipează acest triptic, indiscutabil scrise în „tăietură” chiar dacă nu în totalitate filmică, cel puțin într-o manieră care te trimite cu gîndul la tehnica de scriere a unui scenariu cinematografic. 

După o primă lectură, aș fi fost tentat să-i dau dreptate lui Mihai Vasile (celui din prefață), care cu aceeași amară sinceritate spune că textele dumisale vorbesc „în primul rînd despre sigurătate” dar mai ales despre cum „ne administrăm (ce cuvînt oribil!) singurătatea asta”. Asta pentru că personajele prozelor sale sînt, fără nici o excepție, condamnate la o singurătate fără de leac: fie că este vorba despre cele trei femei din cehoviana (ca atmosferă), „Sonatele lunii”, părăsite din varii motive de soții lor și cărora nu le mai rămăsese altceva mai bun de făcut (în afară de a-i aștepta cu o febrilitate greu de disimulat, nutrind speranțe deșarte într-o revenire a lor), decît să participe la un „joc idiot”, cum îl numise una dintre ele, constînd în citirea unei scrisori ce-i fusese adresată cîndva, ca și cum o primise chiar atunci, fie că este singuraticul autor ale acelei scrisori care trebuia trimisă pînă să devină literatură din proza omonimă (cu o pastă narativă evident onirică), care-și consumă însingurarea la masa de scris, singura sa legătură cu lumea reală fiind motanul său, fie că este vorba despre doi bărbați (personajele centrale ale textului magico-realist „Caietele Prinţului”), foști prieteni și colegi de școală, care se reîntîlnesc după mai mulți ani de la absolvire, într-o gară sordidă, atemporală, unul dintre ei trăindu-și ultimile zile de viață, măcinat de o boală necunoscută și care, după ce-i dăruiește cîteva caiete (conținînd textul unui jurnal, constituind embrionul ultimei sale cărți), i se destăinuie în misterioasa-i casă, ca-ntr-o spovedanie sui-generis, dezvăluindu-i celuilat (naratorului, proza fiind scrisă la persoana întîia, ca și aceea de dinainte), marea taină a existenței sale. Cu alte cuvinte, singurătatea ar reprezenta, la o primă lectură, tema-liant care, prin fire nevăzute, solidarizează indestructibil triada textelor volumului. 

Însă după o a doua lectură, aveam să constat, nu fără oarecare surprindere că, de fapt, adevărata temă-liant (pentru mine, unul), n-o reprezintă singurătatea, ci însuşi conceptul de text cu tot ce ţine de geneza și resorturile lui lăuntrice – aici reprezentat de nişte epistole mai mult sau mai puţin de dragoste, aparţinînd a două personaje-scriitori: una ajunsă la destinaţie (în „Sonatele lunii”), alta doar scrisă şi netrimisă, pe cale de-a deveni miezul unei cărţi aflate în lucru (în „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură”) şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, sub forma unui jurnal existenţial şi de creaţie (în „Caietele Prinţului”).

Evident, singurătatea despre care amintea autorul nostru, omniprezentă deci lesne sesizabilă, există, indiscutabil însă ea devine decorul flou din fundal, lăsînd locul din prim-plan liber, ba chiar potențîndu-l,  textului,  care se transformă, astfel, într-o adevărată axis mundi. Textul însuși devine, aşadar, forța motrice care însuflețește totul, care generează și întreține atmosfera scriiturii creionată impecabil, în tușe cînd sumbre și păstoase (precum în „Caietele...”), cînd în diafane și vag perceptibile creionări filigranate (precum în „Scrisoarea...”), el conferind totodată o amprentă perfect vizibilă şi o ingeniozitate bine temperată construcţiei narative, lucruri detectabile doar la o lectură atentă, atribute care plasează prozele autorului nostru într-o zonă de graniţă (extrem de îngustă, e adevărat), aflată între literatura fantastică şi cea a realismului magic, adică în acele teritorii ale marii proze latino-americane plăsmuită de străluciții ei reprezentanți (Borges, Marquez, Carpentier,  Cortázar , Casares, Asturias ori Fuentes) sau, în egală măsură, în acelea aparținînd unor importanți scriitori europeni (Kafka, Jünger, Grass, Hesse, Buzzati, Calvino, Fowles, Kundera ori Gracq). De altfel, multe dintre numele pomenite aici apar și în textele volumului, ca o confirmare în plus a apetenței lui Mihai Vasile către acel melanj omogen de motive specifice mitologiei universale și basmului, grefate pe elemente fantastice, onirice și reale, ultimile de o evidentă sorginte autobiografică.

Bref, așa cum mă așteptam, prozele lui Mihai Vasile n-au făcut altceva decît să-mi confirme bănuielile avute înainte de-a le fi citit și anume că ele constituie un capitol extrem de important al personalității sale artistice polivalente, manifestată cu siguranță absolută în tot ceea ce întreprinde, grație calităților sale indiscutabile de artist total și intelectual subțire, sentimental și imaginativ, melancolic și nostalgic, ludic și tragic, proprii unui actor care-și schimbă cu ușurință, nu cu ușurătate costumele și discursul, în funcție de rolul pe care tocmai îl interpretează pe scena culturală atît de agitată a zilelor noastre. 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 441, 23-29 mai mai 2014, pag. 15,

http://www.altphel.ro/2014/05/un-uomo-universale-sau-avatarurile-unui-magician-iv/)