vineri, 30 mai 2014

Creme , văpsele, farduri (IX)

Învățați, învățați, învățați dar nu forțați! Parlamentarul laburist britanic Sadiq Aman Khan a spus în cadrul unei declarații de presă  după intrarea în vigoare a unui nou regulament de ordine interioară în închisorile britanice - care stipulează, printre altele, faptul că deținuții nu mai au voie să primească din afară, lenjerie intimă, reviste, felicitări (tipărite) și cărți – că nivelul educației din aceste instituții este „o rușine națională”, 40% dintre deținuți avînd vîrsta de cititor a unui copil de 11 ani. Nu știu ce rezultat o fi avut petiția lansată de politicianul englez – interesant de știut ar fi și care-i vîrsta dumisale de cititor - susținută de mai multe nume importante ale literaturii britanice și semnată de 20 000 de persoane însă știu foarte bine un alt lucru și anume acela că marea majoritate a parlamentarilor români (indiferent de culoarea lor politică și de faptul că-s liberi sau la țuhaus) au o vîrstă de cititor cu mult mai mică. E suficient să le urmărești evoluțiile verbale rudimentare de pe la mai toate posturile tv de „știri” pe unde hălăduiesc zi și noapte, pentru a-ți da seama de precaritatea culturii lor generale, deci, implicit, și de puțintimea lecturilor dumnealor. Oare marinelul de la Cotroceni o fi reușit, în cei 10 ani de mandat prezidențial, să termine „Levantul” lui Cărtărescu? Singur Bunul Dummnezeu poate să mai știe... 

(sursa foto: viata-mdicala.ro)
Țîța, nasu’ și o pleoapă. Doctorașii și asistentele de la „Spitalul Clinic de Urgență de Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri (mai pe scurt „Spitalul de Arși”) din București, în loc să facă intervenții chirurgicale de reaparat răniți sau de ușurat viața ălora cu tot felul de malformații, făceau, sub acoperire, operaţii estetice, pe care, ulterior, le raportau drept alt tip de intervenţii la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti (CASMB), pentru a fi decontate. S-a lăsat cu arestări etc. Așadar, nu m-a mirat absolut deloc faptul că ‘mnealor pretindeau de la pacienți  șpagă, variind între 450 şi 3400 de euro, în funcţie de tipul și complexitatea intervenţiei, banii fiind apoi împărţiţi între ei iar în cazul în care raportărilor le erau validate, CASMB deconta aproape 5.000 de lei de intervenție. Ce, parcă n-am ști prea bine că toți doftoroii și felcerițele s-au spurcat, nu de ieri de azi, la parai, ca să ne mai mire prea tare povestea? Însă ce mi-a plăcut mie cel mai mult și cel mai mult a fost echilibristica verbală a fătucilor ăstora tîmpe de pe la televiziunile de știri (și nu numai!), generată de slalomul lingvistic printre denumirile științifice ale operațiilor, denumiri care, pe bune, chiar că-ți limbă plimba-n gură! Ia, luați de  la moșu’, d-acilea, cîteva mostre, de  par egzamplu: MASTOPEXIE (în traducere liberă, ridicarea sînilor lăsați și prinderea lor de mușchii pectorali), BLEFAROPLASTIE (repararea unei pleoape rănite), RINOPLASTIE (îndreptarea unui nas spart, diform sau mutilat), HIPOPLAZIE MAMARĂ sau mai pre românește, MAMOPLASTIE (cu alte cuvinte mărirea sînilor), operație la ordinea zilei, banalizată, cunoscută în popor și sub denumirea de IMPLANT  MAMAR (chestia aia nasoală cu introbăgatu de silicon în acele glande de pe piept, folosite, cîndva, la alăptat) și, nu în ultimul rînd, operațiile de eliminare a ridurilor, mai fițos spus, LIFTINGURI. 

Partidul” Mircea Diaconu. În Prahova, din cele  220.448 de voturi valabil exprimate, 33,05% au fost luate de alianța PSD-UNPR-PC, 17,16% de PDL, 16,78% de PNL  și, bomba bombelor, independentul Mircea Diaconu, s-a plasat pe locul al patrulea (!), cu 7,75%, devansînd clar formațiuni politice care abia își mai trag sufletul, precum PMP, PRM, PER, PNȚ-CD, Forța Civică (ptiu!, era să zic Ciuvică) ori PP-DD care, după umila mea părere, fiecare în parte și toate la un loc,  ar cam trebui să se auto-dizolve. Felicitări, așadar, „partidului” Mircea Diaconu,  performer indiscutabil al acestui tur de scrutin. Orice comentariu e de prisos. L-am votat fără reticență, convins fiind că e singurul care merită cu prisosință să ocupe fotoliul de europarlamentar. Pe altădată despre morala acestei greu de cuantificat victorii.

De la stînga la dreapta:
 George și Elena Coșbuc, Alex. Vlahuță, Vaida-Voievod și I.L. Caragiale
Oameni moderni. „Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mîngîiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sînt din piatră și din piatra aceasta scăpărăm scînteile liberei-cugetări, noi, românii, foști ortodocși, cari sîntem mai deștepți, mai luminați, mai mîndri, mai puternici decît toate neamurile lumii. Închină-se Asia – bătrînă înțeleaptă și nobila și ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminții! Închină-se iscusita Americă! Noi- nu ne închinăm. Închină-se nerozii! Filozofia noastră se pune mai presus de nevoia înțelepciunii. Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credința – moft! Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor! Părinții noștri cari le-au zidit erau niște barbari, niște primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi sîntem oameni moderni.” (I. L. Caragiale).

Planeta copilăriei. După atîția nori și ploaie, parafrazînd vorba poetului, se pare că a venit vara. Să ieșim din case, să ne dezmorțim picioarele, purtîndu-ne pașii în lungi preumblări prin ierburi înalte și prunduri de rîuri, prin cîmpuri și păduri, pe pajiști înierbate ori plaje înnisipate, să respiram aerul tare al înălțimilor ori pe cel sărat al mării, să ne bucurăm alături de copii și nepoți, rîzînd din toată inima și îndreptîndu-ne gîndurile, măcar preț de cîteva clipe, spre planeta pierdută a propriei noastre copilării. 
© Bogdan-Lucian Stoicescu 

(Text apărut în „altPHel” an X, nr. 442, 30 mai-5 iunie 2014, p. 15, http://www.altphel.ro/2014/05/creme-vapsele-farduri-i-2/)


duminică, 25 mai 2014

Haihui printre cuvinte (26)

Eu sunt scribul...


„(…) mi-am dat seama că Buracu nu ştia să se laude cu ceea ce pătimise. Alţii ar fi scos aur greu din Golgota aceasta. El îşi privea supliciul cu modestie. Un jupuit de viu suferind de timiditate şi discreţie.” 
(Sorin Lavric*)

*„Iadul lui Mihai Buracu” în Eu sunt scribul. Amintiri din închisoare, ed. Filos, 2012

vineri, 23 mai 2014

Un uomo universale 
sau 
avatarurile unui magician 
(IV)

Cum amiteam mai devreme, doar trei texte au fost selectate de autor şi aşezate în volum (Sonatele lunii”, care acordă şi numele cărţii, „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură” şi acela care închide volumul, „Caietele Prinţului”), texte care la originea lor, așa după însuși autorul mărturisește în pomenita prefaţă („O carte despre singurătate, despre singurătăţi sau Camera 41”) au fost, unul, „un proiect șovăitor al unei piese de teatru” (bănui că se referă la acela cu care se deschide volumul, „Sonatele lunii”), celelalte două fiind „subiecte sau scenarii de filme”, care din motive numai de autorul lor știute, s-au transformat peste ani în prozele care întruchipează acest triptic, indiscutabil scrise în „tăietură” chiar dacă nu în totalitate filmică, cel puțin într-o manieră care te trimite cu gîndul la tehnica de scriere a unui scenariu cinematografic. 




După o primă lectură, aș fi fost tentat să-i dau dreptate lui Mihai Vasile (celui din prefață), care cu aceeași amară sinceritate spune că textele dumisale vorbesc „în primul rînd despre sigurătate” dar mai ales despre cum „ne administrăm (ce cuvînt oribil!) singurătatea asta”. Asta pentru că personajele prozelor sale sînt, fără nici o excepție, condamnate la o singurătate fără de leac: fie că este vorba despre cele trei femei din cehoviana (ca atmosferă), „Sonatele lunii”, părăsite din varii motive de soții lor și cărora nu le mai rămăsese altceva mai bun de făcut (în afară de a-i aștepta cu o febrilitate greu de disimulat, nutrind speranțe deșarte într-o revenire a lor), decît să participe la un „joc idiot”, cum îl numise una dintre ele, constînd în citirea unei scrisori ce-i fusese adresată cîndva, ca și cum o primise chiar atunci, fie că este singuraticul autor ale acelei scrisori care trebuia trimisă pînă să devină literatură din proza omonimă (cu o pastă narativă evident onirică), care-și consumă însingurarea la masa de scris, singura sa legătură cu lumea reală fiind motanul său, fie că este vorba despre doi bărbați (personajele centrale ale textului magico-realist „Caietele Prinţului”), foști prieteni și colegi de școală, care se reîntîlnesc după mai mulți ani de la absolvire, într-o gară sordidă, atemporală, unul dintre ei trăindu-și ultimile zile de viață, măcinat de o boală necunoscută și care, după ce-i dăruiește cîteva caiete (conținînd textul unui jurnal, constituind embrionul ultimei sale cărți), i se destăinuie în misterioasa-i casă, ca-ntr-o spovedanie sui-generis, dezvăluindu-i celuilat (naratorului, proza fiind scrisă la persoana întîia, ca și aceea de dinainte), marea taină a existenței sale. Cu alte cuvinte, singurătatea ar reprezenta, la o primă lectură, tema-liant care, prin fire nevăzute, solidarizează indestructibil triada textelor volumului. 

Însă după o a doua lectură, aveam să constat, nu fără oarecare surprindere că, de fapt, adevărata temă-liant (pentru mine, unul), n-o reprezintă singurătatea, ci însuşi conceptul de text cu tot ce ţine de geneza și resorturile lui lăuntrice – aici reprezentat de nişte epistole mai mult sau mai puţin de dragoste, aparţinînd a două personaje-scriitori: una ajunsă la destinaţie (în „Sonatele lunii”), alta doar scrisă şi netrimisă, pe cale de-a deveni miezul unei cărţi aflate în lucru (în „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură”) şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, sub forma unui jurnal existenţial şi de creaţie (în „Caietele Prinţului”).

Evident, singurătatea despre care amintea autorul nostru, omniprezentă deci lesne sesizabilă, există, indiscutabil însă ea devine decorul flou din fundal, lăsînd locul din prim-plan liber, ba chiar potențîndu-l,  textului,  care se transformă, astfel, într-o adevărată axis mundi. Textul însuși devine, aşadar, forța motrice care însuflețește totul, care generează și întreține atmosfera scriiturii creionată impecabil, în tușe cînd sumbre și păstoase (precum în „Caietele...”), cînd în diafane și vag perceptibile creionări filigranate (precum în „Scrisoarea...”), el conferind totodată o amprentă perfect vizibilă şi o ingeniozitate bine temperată construcţiei narative, lucruri detectabile doar la o lectură atentă, atribute care plasează prozele autorului nostru într-o zonă de graniţă (extrem de îngustă, e adevărat), aflată între literatura fantastică şi cea a realismului magic, adică în acele teritorii ale marii proze latino-americane plăsmuită de străluciții ei reprezentanți (Borges, Marquez, Carpentier,  Cortázar , Casares, Asturias ori Fuentes) sau, în egală măsură, în acelea aparținînd unor importanți scriitori europeni (Kafka, Jünger, Grass, Hesse, Buzzati, Calvino, Fowles, Kundera ori Gracq). De altfel, multe dintre numele pomenite aici apar și în textele volumului, ca o confirmare în plus a apetenței lui Mihai Vasile către acel melanj omogen de motive specifice mitologiei universale și basmului, grefate pe elemente fantastice, onirice și reale, ultimile de o evidentă sorginte autobiografică.

Bref, așa cum mă așteptam, prozele lui Mihai Vasile n-au făcut altceva decît să-mi confirme bănuielile avute înainte de-a le fi citit și anume că ele constituie un capitol extrem de important al personalității sale artistice polivalente, manifestată cu siguranță absolută în tot ceea ce întreprinde, grație calităților sale indiscutabile de artist total și intelectual subțire, sentimental și imaginativ, melancolic și nostalgic, ludic și tragic, proprii unui actor care-și schimbă cu ușurință, nu cu ușurătate costumele și discursul, în funcție de rolul pe care tocmai îl interpretează pe scena culturală atît de agitată a zilelor noastre. 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 441, 23-29 mai mai 2014, pag. 15,
http://www.altphel.ro/2014/05/un-uomo-universale-sau-avatarurile-unui-magician-iv/)

joi, 22 mai 2014

De ce-l voi vota pe Mircea Diaconu

Mă hotărîsem să merg la vot doar pentru a anula iarăşi buletinul, scriind, ca şi-n alte dăţi, niscaiva măscări la adresa saltimbancilor ăstora inepţi, care ne fac viaţa amară şi traiul nefericit, cum spune-o vorbă din popor. Da’ stînd io bine şi cugetînd ceva mai adînc decît o fac de obicei, mi-am zis în barbă că, totuşi, de data asta aş putea face o excepţie. Atîta vreme cît printre toate nulităţile de ambe sexe care urmează să frece menta pe coroclinci mulţi în Parlamentul European, există, totuşi, un om pe care l-am îndrăgit din clipa în care l-am văzut prima oară (cu mai bine de 30 de ani în urmă), sigur, nu fără motiv şi care, cred io (mi-aş dori să nu-mi înşele aşteptările nici acum) adînc, în sediul încă neavariat al conştiinţei mele, că ar cam fi singurul care merită cu prisosinţă să ajungă acolo. Nu neapărat pentru faptul că a dovedit că e în stare să strîngă, singur, în 4-5 zile, peste 100 000 de aderenți (mă întreb, oare, cîţi dintre ceilalţi „catindaţi” ar fi reuşit o asemenea ispravă?), ceea ce spune mult despre popularitatea şi mai ales despre încrederea și simpatia de care se bucură în rîndul acelora care i-au dat semnătura, ci mai ales pentru că-mi pare a fi un om onest, care ştie ce spune şi face doar ceea ce ştie și poate. 
Dem Rădulescu și Mircea Diaconu în „O scrisoare pierdută”
(regia: Liviu Ciulei, 1982)

L-am urmărit cu toată atenția de care sînt în stare, de-a lungul ultimilor ani, apreciind, în prestațiile sale publice de om politic și demnitar, mai cu seamă faptul că nu patinează pe cuvinte, că-și măsoară cu destulă parcimonie vorbele, păstrîndu-și, încă, nealterată fibra sa de țăran muscelean argeșean înțelept, cu tot ce ține de asta, că-şi cunoaşte foarte bine limitele și locul, bref, că nu face nimic de florile cucului. I-am urmărit încă de la început cariera artistică, constatînd că, pe măsura trecerii timpului, a devenit unul dintre actorii noștri de top, cu multe roluri memorabile, în film și teatru (vezi „Nunta de piatră”, „Mere roșii”, Actorul și sălbaticii”,  „Filip cel bun”, „Secvențe” dar mai ales „O scrisoare pierdută” și „A 12-a noapte”, ambele piese în minunatele variante regizorale ale maestrului Liviu Ciulei și multe altele care acum nu-mi vin în cap).





Și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, lucru foarte important pentru mine, el dovedește cu asupra de măsură că limba română nu este principala limbă străină pe care o cunoaște (precum, helas!, stau lucrurile în cazul multor altor potentați ai zilei), nefiind deloc surprins că Mircea Diaconu este, încă din anii ‘70 ai secolului trecut, autorul unei splendide cărți de proză scurtă, „Șugubina” și unui micro roman, „La noi cînd vine iarna”, care-mi bucură și azi sufletul, în clipele de tihnă petrecute printre cărțile dragi din propria-mi bibliotecă.

Ar fi multe de spus despre el dar mă voi opri aici, nu înainte de a mai adăuga că, dacă apreciez ceva la acest om, mai presus de orice, este sinceritatea, franchețea și, nu în ultimul rînd, modul total empatic cu care-și împărtășește gîndurile, calități pe care am convingerea că o să și le valorifice din plin în favoarea țării sale din fotoliul de parlamentar european, pe care îi doresc să-l ocupe cu folos. Iată doar cîteva argumente, nu știu cît de convingătoare fi-vor ele pentru alții, care m-au hotărît, în ceasul al 12-lea, ca anul acesta să nu-mi distrug votul.   

©Bogdan-Lucian Stoicescu

(Textul mai poate fi citit și la adresa http://www.altphel.ro/2014/05/de-ce-l-voi-vota-pe-mircea-diaconu/)

vineri, 16 mai 2014

Un uomo universale 
sau 
avatarurile unui magician 
(III)
 Aşadar, am intrat în posesia volumului* mult aşteptat – dăruit de însuşi autorul lui, cu dedicaţia de rigoare pe pagina de gardă – la aproape doi ani de la apariţia lui, fiind puţin surprins de dimensiunile sale relativ reduse: doar 136 de pagini strînse între coperţile-i elegante, prima înfăţişînd un eseu-colaj, „La promesse”- definitoriu, aş zice, pentru acest complex şi dificil de abordat gen ideatic al artei fotografice practicate de Mihai în anii din urmă -, care făcuse parte în 2005 din expoziţia „56”, prezentată pe simezele Muzeului de Artă din Ploieşti (eveniment despre a cărui semnificaţie am pomenit ceva mai devreme), însă o lucrare în perfectă consonanţă cu atmosfera şi spiritul textelor (aşa cum aveam să constat imediat după parcurgerea volumului) iar pe ultima, un portret emblematic al autorului la maturitate, impecabil realizat de artistul fotograf Florin Andreescu. 


Spun că am fost surprins de dimensiunile volumului pentru că, sincer să fiu, mă aşteptam la o mai mare generozitate a autorului faţă de cititorii dumisale, adică la o selecţie ceva mai consistentă din textele sale elaborate, aşa după cum el însuşi mărturiseşte în prefaţa volumului („O carte despre singurătate, despre singurătăţi sau Camera 41”), între anii 1971 şi 1977, cu alte cuvinte intervalul cuprins între anul debutului său în presa literară a vremii şi cel în care, foarte tînărul pe atunci scriitor în devenire Mihai Vasile (avea, o, tempora, doar 26 de ani!) – ani în care, aşa cum de bună voie şi nesilit de nimeni spune, „bîntuise” prin „cenacluri şi reviste dintre cele mai diverse” - a luat poate cea mai importantă hotărîre întru devenirea sa artistică ulterioară şi anume de a abandona definitiv literatura („descurajat fiind de felul în care se debuta în volum la vremea aceea”) şi în același timp de a se autoexila cu arme şi bagaje în mirificul şi fabulosul univers al teatrului (şi nu numai, aş îndrăzni a spune) în care, de altfel, a rămas pînă în ziua de astăzi. Însă şi-a ales această lume stăpînit fiind de la bun început de gîndul că aici a găsit cel mai propice teren pe care să-şi „exerseze imaginarul” şi, în egală măsură, călăuzit de ideea că „spre deosebire de alte arte, reacţia spectatorului este imediată”. Aşadar, la doar trei ani după luarea acestei cruciale hotărîri existenţiale, împreună cu mai mulţi prieteni, toţi la fel de tineri şi, lucru foarte important, avînd aceeaşi apetenţă faţă de actul teatral în special şi de al artelor conexe (muzică, dans, film, fotografie, scenografie, sunet, lumină, pictură, poezie), în general,  au pus piatra de temelie a propriului lor spaţiu de întîlnire, înţeles atît din punctul de vedere imaginat de teatrologul Peter Brook - ale cărui gîndire şi viziune teatrale au devenit, pe măsura trecerii timpului, repere sine qua non ale noii instituții – cum că „teatrul este o întîlnire între două grupuri de oameni: pe de o parte unii care fac teatru iar pe de alta cei care-l receptează”) cît şi acela de întîlnire, practic, dacă nu chiar a tuturor artelor, măcar a unei bune părţi a lor. Şi pentru că, parafrazînd spusa poetului, orice pe lumea asta trebuie să poarte un nume, ei şi-au botezat acest spaţiu „Equinox”, pentru că el s-a ivit la echinocţiul de toamnă al anului 1980, pe de o parte iar pe de alta, pentru că, aşa cum însuşi Mihai Vasile ne traduce semantic termenul: „Aequinoctium – adică echinocţiu, adică ziua este egală cu noaptea la un moment dat, într-un anume loc. Adică, în acel loc, pentru un timp, este echilibru şi linişte, chiar dacă orizontul este încărcat de furtuni în aşteptare...

Însă, fără doar şi poate că auto-cenzura şi parcimonia (două dintre trăsăturile importante şi de bun augur care-l caracterizează pe autorul nostru) nu i-au dat voie să aducă sub ochii cititorului şi alte titluri. Aşadar, doar trei texte au fost selectate şi aşezate în volum (Sonatele lunii care, de altfel, dă şi numele cărţii, „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură” şi acela care închide volumul, „Caietele Prinţului”, un text cu un nume nu tocmai fericit ales, atîta vreme cît el te trimite cu gîndul, atît prin titlu dar şi printr-o bună parte a conţinutului, fără să vrei, la „Caietele Princepelui” ale lui Eugen Barbu, acel „şantier” sau jurnal de creaţie al romanelor „Principele” şi „Săptămîna nebunilor” îndeosebi dar şi al altora, multe dintre acestea rămase la stadiul de proiecte, apărut în şapte volume pe parcursul a aproape unui deceniu, între 1972 şi 1981), dimpreună cu mai sus-pomenita prefaţă şi cu o pagină conţinînd succinte date bio-bibliografice. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 440, 16-22 mai mai 2014, pag. 15,
http://www.altphel.ro/2014/05/un-uomo-universale-sau-avatarurile-unui-magician-iii/)

* „Sonatele lunii”, ed. Libertas, Ploieşti, 2011

sâmbătă, 10 mai 2014

10 Mai, Ziua Naţională a României


Adevărata Zi Naţională a României este astăzi.
Este ziua care ne-a dăruit 
„Domn, Ţară şi Regat”.
Să ne trăieşti întru mulţi ani,
 Măria Ta!
La mulţi ani! 


marți, 6 mai 2014

Un uomo universale 
sau 
avatarurile unui magician 
(II)
 Spuneam că în anul în 2005, încă mai aveam unele nedesluşiri vizavi de cîteva dintre mesajele – provenind fie din teatru, eseu fotografic și/sau cinematografic, plasticǎ etc. – pe care Mihai mi le transmitea prin creaţiile sale, mie, contemplatorului lor. Însă, ceea ce-mi lipsea era un instrument de lucru care sǎ-mi confirme bǎnuielile și să-mi limpezească neclarităţile. Pe care aveam sǎ-l descopăr mai curînd decît aş fi crezut, aş spune întîmplǎtor (deşi, oare, e ceva întîmplător pe lumea asta?), sub forma unui volum, apărut tot în același an 2005. În care am gǎsit cîteva rînduri salutare: A înţelege un lucru înseamnǎ a-ţi face o imagine clarǎ despre el. Acolo unde nu poţi vedea cu ochii minţii lucrul despre care vorbești, acolo nu încape nici o înţelegere a acelui lucru. Ceea ce e totuna a spune cǎ gândim în imagini și în asociaţii de imagini. Înlǎuntrul acestor imagini, cuvintele nu fac decît sǎ traseze graniţe și nuanţe, ele împǎrţind realitatea în calupuri și în felii de existenţǎ, și tocmai ele, calupurile, sunt cele care conferǎ un sens cuvintelor. (…) Gândim în imagini și vorbim în cuvinte, adicǎ vorbim prin intermediul unor imagini pe care le descriem cu ajutorul cuvintelor. Dupǎ ce am citit de cîteva ori, pînǎ mi-am apropriat pe deplin înţelesul acestor rînduri-gînduri din debutul volumului* aparţinînd tînǎrului flozof Sorin Lavric, am înţeles cǎ, de fapt, prin tot ceea ce face, Mihai chiar asta și urmǎrește, în fond: sǎ-şi familiarizeze contemplatorul creaţiilor sale (în primul rînd teatrale dar și a celorlalte, deopotrivă), pe de o parte, cu acel raport sensibil dintre semne (a se citi cuvinte), sensurile şi continua lor evoluţie temporală şi obiectele şi/sau întîmplările semnificate iar pe de alta, lucru foarte important, să gîndească în imagini pentru ca, odatǎ ajuns în acest stadiu, el sǎ poatǎ fi în stare sǎ recepteze corect şi apoi să interpreteze imagistic acel  lucru, pentru ca numai astfel sǎ poatǎ „vedea”, tarkovskian vorbind, „zona” de dincolo de el și de amǎgitorul hotar al povestirii.

Mihai Vasile în spectacolul „Pădurea de meri sălbatici” 
(2011) 
Toate bune și frumoase însǎ tot îmi mai lipsea – ca portretul personalitǎţii poliedrale a lui Mihai sǎ fie complet acolo, înlǎuntrul meu – un element sine qua non. Scrisul lui. Cuvintele lui tipǎrite. Sigur cǎ gîndim în imagini și vorbim în cuvinte dar tot în cuvinte și grafiem, nu? Așadar, îmi doream nespus sǎ-i citesc cuvintele scrise. Pe unele dintre ele le ştiam din revistele la care lucrasem împreunǎ dar nu acestea mǎ interesau în primul rînd. Le voiam pe acelea care-i întrupau literatura. Îmi povestise mai demult, într-un ceas de tainǎ, cum cǎ, pe la sfîrșitul deceniului 6 și începutul celui de-al 7-lea al secolului trecut, scrisese poezie și prozǎ însǎ nu-mi arǎtase nimic, niciodatǎ. Îmi spusese doar cǎ debutase în revista „Amfiteatru” în ’71, publicîndu-și apoi textele în cîteva reviste serioase ale vremii („Luceafǎrul”, „Vatra” ori „Convorbiri literare”). În paralel frecventase și unele cenacluri din epocǎ (a se vedea fotografia publicată în numărul trecut, datînd de prin ’84 sau ‘85, în care Mihai stǎ, îngîndurat-concentrat, la un „prezidiu”, alǎturi de poetul Ion Stratan, scriitorul George Moroșanu și directorul de atunci al bibliotecii „Nicolae Iorga” din Ploiești, profesorul Gheorghe Macsim, la o şedinţă de lucru a cenaclului literar „Orfeu” al instituţiei) pentru ca mai apoi să-și adune toate aceste „înscrisuri” în vreo două-trei volume, pe care ulterior avea să le depună, spre „verificare”, în portofoliile unor edituri care organizau concursuri de debut. Cum n-a primit nici un fel de răspuns, în 1977 el s-a hotărît sǎ nu mai „scrie” altceva decît „poezie în spaţiu”, cum îi place sǎ spunǎ artei teatrale, în care de atunci s-a încuibat cu arme și bagaje. Și unde a rǎmas tot pînǎ în ziua de azi (și bine a fǎcut!), în ciuda maliţiozitǎţii unora faţă de credoul sǎu, acela conform cǎruia teatrul nu este altceva decît un spaţiu al poeziei vizibile

Așadar, gîndeam eu, slabe speranţe sǎ vǎd prea curînd tipǎrit vreun text, chiar și unul din cele de demult… Însǎ, spre surprinderea mea și a multora, mai devreme decît mǎ așteptam, în 2005, Mihai a debutat editorial cu un „Mic dicţionar de termeni teatrali”, volum despre care mi-a spus: Bǎtrîne, a stat la dospit ani buni prin sertare şi uite că i-a venit rîndul. Semn bun, mi-am şoptit în barbǎ, dacǎ a spart gheaţa înseamnǎ cǎ, mai devreme sau mai tîrziu, urmeazǎ și restul. Ceea ce avea sǎ se și întîmple, însǎ abia în 2007 (cînd îmi cam pierdusem rǎbdarea), cu volumul Șaptezeci și șapte, cuprinzînd poeme și prozǎ poematicǎ. Da, începea sǎ se contureze profilul autorului pe care-l bǎnuiam dar parcǎ tot nu era ceea ce aşteptam eu. Încǎ nu apǎruse „artileria grea” (evident cǎ nu la poezie mǎ refer), adică textele lui din prozǎ, care aveau sǎ soseacǎ şi ele (nu toate, doar trei dintre ele) dar abia peste patru ani, în 2011(„Lecţia de anamnezǎ. Dialoguri despre teatru” îi apǎruse în 2009), strînse în volumul „Sonatele lunii”. Pe care, din motive independente de voinţa mea, l-am primit şi citit de curînd.  (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Ontologia lui Noica. O exegezǎ, ed. Humanitas, București, 2005


(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 439, 9-15 mai 2014, pag. 15;
 http://www.altphel.ro/2014/05/un-uomo-universale-sau-avatarurile-unui-magician-ii/)

Eveniment

Lansarea volumului TRECUTUL CONTINUU de  Ioan Groșescu P e IOAN GROŞESCU (n. 1941, absolvent al Facultății de Filologie a Universității din...