miercuri, 30 octombrie 2013

„Să fie lumină!”*

Let There Be More Light
(Pink Floyd - A Saucerful Of Secrets)

Se dedică doamnei Ozana Moraru
Venim pe lume orbi, cu ochii cîrpiţi, ieşind din acea găoace strîmtă şi tenebroasă însă calmă, caldă, umedă şi extrem de protectoare, în care stăm cu genunchii la gură învăluiţi doar într-o mantie de sunete binefăcătoare, plăcute auzului, aidoma unei catifelate placente sonore pentru ca apoi, brusc, să fim treziţi de soneria ceasului biologic şi să ne năpustim, hăbăuci şi agresivi nevoie mare, cu capetele înainte precum rugbiştii în grămada lor ordonată, prin forţe proprii dar împinşi decisiv de la spate de „proprietara” spaţiului în care am huzurit ca nişte nababi nouă luni. Cam aşa ajungem noi într-o lume care în primele momente ne este atît de ostilă – agitată, zgomotoasă, friguroasă, aridă, neprimitoare – încît nu ne rămîne altceva mai bun de făcut decît să urlăm cît ne ţin bojocii şi să plîngem cu sughiţuri, cu ochii strînşi bine-bine, pentru că noua lume în care tocmai am ajuns volens nolens, după ce că e aşa cum e, mai e şi plină de-o lumină orbitoare, groaznică, dureroasă, chinuitoare, insuportabilă… 

Ei bine, cam astfel de gînduri îmi hălăduiau prin cap cu viteza luminii (nu a celei stinse) în clipele în care una dintre simpaticele asistente mi-a îndepărtat destul de brusc bandajul de pe ochiul operat de avansata mea cataractă (opacifiere de cristalin cu alte cuvinte sau pre numele ei medical întreg, cataractă nucleară miopigenă) joia trecută, într-una din sălile clinicii bucureştene „Oculus”. Mai întîi a fost un fel de explozie luminoasă, aidoma uneia nucleare, care a avut darul să-mi provoace dureri la privit. Mă durea lumina aşadar, constatasem io cu năduf… Sigur, de asemenea senzaţii neplăcute pricinuite de aprinderea unui bec în întuneric sau de tragerea unei perdele de la fereastra dormitorului, dimineaţa cînd ai ochii mijiţi dup-o noapte de somn adînc, a avut parte toată lumea dar asta, nene, e o durere de-adevăratelea, pe bune, cu ştaif, o simţi prin toţi porii fiinţei tale şi, mai ales, cu absolut toţi nervii capului, cum se zice pe la noi prin cartier, hehehe! Dar ce durere minunată!

Însă explozia aceea s-a stins ca orice explozie şi culorile au început să apară incredibil de clare pe obiectele-mi din juru-mi, puţine, acolo, în cabinetul unde urma să fiu supus controlului de către doamna Ozana Moraru, chirurgul care mă operase cu 18-19 ore în urmă. Faţă de ceea ce văzusem io pînă atunci cu ochiul meu drept defect, ceea ce mi se arăta acum prin intermediul retinei păreau a fi de-a dreptul imagini high definition. Nu-mi venea să cred, deşi fusesem avertizat în urmă cu două săptămîni, în timpul controlului pre-operator, că mă aflam cu acuitatea vizuală la pămînt, pe undeva pe la 20-25%! Abia acum eram convins pe deplin că aşa stătuseră lucrurile. Ce să zic? E foarte greu dacă nu imposibil de descris în cîteva cuvinte senzaţiile trăite în acele clipe. Cred că nu mă poate înţelege decît cineva care a trecut prin asta… Dar mai era un hop: să ies bine la control pentru că urma intervenţia la ochiul stîng, în cursul aceleiaşi dimineţi de vineri 25 octombrie a anului de graţie 2013. Acum că tot vedeam cum trebuie (cu un ochi, e adevărat, dar ce imagini îmi defilau prin cîmpiile vizuale, nene, cristal, nu alta!) abia aşteptam s-o cunosc pe aceea care înfăptuise acest miracol. Şi care nu a întîrziat să apară. O prezenţă elegantă, sobră, cu un aer aristocratic, uşor aferată (şi pe bună dreptate) dar discretă şi cu o voce plăcută, scăzută, al cărei timbru mi se părea puţin voalat, ca de fumătoare… N-am avut timp s-o observ prea mult că s-a şi ascuns în spatele ocularelor unor aparate complicate cu ajutorul cărora mi-a controlat din nou ochiul proaspăt operat dar şi pe cel căruia-i venea de îndată rîndul la „cuţit”. Însă n-am putut să nu-i remarc preţ de cîteva secunde mîinile, mirîndu-mă ce degete subţiri de pianistă (dar care erau extrem de „nervoase” şi puternice în fragilitatea lor) îmi (re)aşezaseră la locul ei „lumina ochilor”, cum se spune. Nu ştiu cum trebuie să fie mîinile unui chirurg, atîta vreme cît pînă acum n-am avut de-a face cu ei personal, să-i pot studia pe îndelete. Dar imediat după ce le-am văzut pe cele ale doamnei doctor, mi-am zis că, poate, aşa ar trebui să le aibă toţi (…). Sau nu?


Dr. Ozana Moraru
(sursa foto expresnational.ro)
Iar peste cîteva ore cînd am plecat către locuinţa bunilor şi dragilor mei prieteni bucureşteni Dana şi Ovidiu Ionescu (https://www.facebook.com/ovidiu.ionescu.900), cei care m-au găzduit şi vegheat, fiindu-mi îngeri păzitori în aceste trei zile ale scurtelor mele preumblări pe tărîmurile ţării de dincolo de negură, vorba lui Sadoveanu (şi pentru care le mulţămesc şi-i sărut pe frunţile inimilor domniilor lor), nu mă mai săturam să privesc cu ochiul deja zdravăn (stîngul era de-acum operat şi acoperit c-un bandaj special) explozia de culori a neînchipuit de blîndei zile de toamnă bucureşteană ce se desfăşura în toată splendoarea dincolo de geamurile taxiului… Mi se părea că sînt un pustnic bătrîn coborît pentru prima oară în viaţa lui din sihăstria-i, în chiar mijlocul copleşitorului oraş…  

De-atunci, cei din juru-mi, care aflaseră despre experienţa prin care-am trecut, m-au bombardat cu felurite întrebări, însă una dintre ele se repeta cu obstinaţie: ce-am „văzut” sau dacă am văzut ceva în timpul operaţiilor? Păi ce, Doamne iartă-mă, mai poţi vedea, cînd ceea ce ţi se schimbă sînt chiar lentilele fără de care eşti, practic, orb, precum un aparat de fotografiat căruia i s-a scos obiectivul??? Păi nu mai bungheşti nimic sau mai nimic. Poate cu excepţia faptului că, la un moment dat, desluşeşti un fel tunel întunecat la capătul căruia se tot învîrte o lumină albă, difuză. Sau mai corect spus, o pată de lumină gelatinoasă, translucidă ca o meduză. Sau cel puţin aşa ţi se pare. Apoi, după ce ţi se montează noul cristalin, se mai limpezesc o idee imaginile şi ai senzaţia că ţii ochii deschişi într-o apă nu tocmai limpede, fără să ai ochelari de scafandru. După care chiar că nu mai zăreşti nimic, se face noapte neagră (sic!) brusc, pentru că ţi se acoperă imediat şi complet ochiul cu acel bandaj special pe care timp de 24 de ore n-ai voie să-l îndepărtezi. Cam asta ar fi… Sau cel puţin asta a reţinut deocamdată creierul meu (că, de fapt, acolo se petrece totul) din această tărăşenie, asupra căreia evident că voi reveni la momentul potrivit, cînd toate cele (y compris vederea mea) se vor limpezi. Şi cînd voi intra în posesia filmuleţului operaţiei mele pe care la ultimul control i l-am cerut doamnei doctor. Şi care, deşi a părut puţin surprinsă de solicitarea mea, mi l-a promis fără reticenţă, după ce i-am spus că vreau să-mi ilustrez un text cu el. Acest text. Însă pînă atunci, mă voi folosi de înregistrarea unei operaţii de cataractă generice, povestită de domnul profesor Cristian Moraru, însuşi starostele clinicii. 


Sigur că la final i-am mulţumit aşa cum m-am priceput io mai bine pentru tot doamnei doctor Ozana Moraru, deşi cuvintele mi-au fost mult prea sărace pentru ceea ce dumneaei tocmai îmi dăruise. Deocamdată, în schimb, nu-i pot oferi decît două cînticele tare dragi inimii mele (başca un bonus), care mi-au susurat în urechi (şi care mi-au făcut nespus de bine), venite din habar n-am ce firidă a creierului meu, tot timpul în acele momente extrem de tensionate pentru mine, momente prin care tare bine ar fi să nu treacă nimeni, niciodată…

Şi asta pentru că ştiu că doamna Ozana Moraru iubeşte muzica… Şi caii…  
(va urma)

Bogdan-Lucian Stoicescu
* Biblia, Facerea, I, 3

N.B. Articolul mai poate fi citit la adresele: http://www.altphel.ro/2013/11/sa-fie-lumina/
în "AltPHel" ediţia tipărită nr. 417, anul VIII, 8-14 noiembrie 2013, p. 15 şi în pagina de Facebook a Clinicii Oftalmologice "Oculus": https://www.facebook.com/photo.php? fbid=197855657065572&set=a.171786136339191.1073741829.170375533146918&type=1&theater 

Let There Be More Light

(Pink Floyd - A Saucerfull Of Secrets)


It's A Miracle 
(Roger Waters - Amused To Death)

Wild Horses 

(The Rolling Stones - Sticky Fingers)