Venedikt Erofeev (IV)
Venedikt Erofeev – „Moscova-Petuşki”
„Aşadar, cum să fiu acum? Să fiu cumplit sau să fiu
seducător?
Ea însăşi, ea însăşi a făcut alegerea în locul meu.
Lăsîndu-se pe spate şi mîngîindu-mă pe obraz
cu glezna. În asta era un fel de încurajare şi un fel de joc, un fel de
scatoalcă uşoară. Era şi un fel de bezea. Şi apoi – albeaţa aceea din ochi, o
albeaţă tulbure, ca de căţea, mai albă decît delirul şi al şaptelea cer! Şi
pîntecele – precum cerul şi pămîntul. De cum l-am văzut, mai că n-am scîncit de
emoţie, am început să fumeg şi să mă cutremuri din tot trupul. Şi toate s-au
învălmăşit: şi trandafirii, şi crinii, şi, în cîrlionţii mărunţi, umedă şi
tremurătoare – intrarea în Eden, şi amnezia, şi genele roşcate. O, sughiţurile
acestor profunzimi! O. albeaţă neruşinată! O, desfrînată cu ochii precum norii.
O, buric voluptuous!”
„(…) N-are decît să-mi fie neceredincioasă. Bătrîneţea şi fidelitatea
sapă riduri pe mutră iar eu nu vreau, de pildă, să aibă mutra plină de riduri.
N-are decît să-mi fie necredincioasă, fireşte, nu chiar n-are decît,
însă, totuşi, n-are decît. În schimb, e ţesută cu totul din încîntare şi arome.
Pe ea trebuie s-o inhalezi, nu s-o pipăi şi s-o plesneşti peste muie. O dată am
încercat să număr toate sinuozităţile ei
tainice şi nu le-am putut număra – am ajuns pînă la douăzeci şi şapte şi
moleşala m-a înnebunit atît de tare, încît am băut zubrówka şi am renunţat la
numătoare.”
„Moscova-Petuşki”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu