Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (I)

Noooo, nu numai codrul fuse, pîn’mai deunăzi, singurul frate (aflat în suferinţǎ, e adevǎrat) al românului, cum mulţi dintre noi am fi fost tentaţi să credem, luînd de bun doar versul eminescian „Codrul - frate cu românul”, despǎrţindu-l de urmǎtorul, în care de fapt poetul dǎ totul în vileag: „De secure se tot pleacă”. Aha, așa deci, codru’ săracu’, e cam de multișor în conflict cu fraţii sǎi securişti, cum li s-ar mai putea spune mînuitorilor de… securi (!), care îl pun la pămînt, fǎrǎ milǎ, transformîndu-l în scînduri şi alte derivate specifice, aducătoare de profituri babane... Frate, frate, da’ brînza-i pe bani, nu? Un alt frate bun al românului (care nici el nu se simte prea bine!) este şi micul, deși sînt voci care spun cǎ el ar fi fost otoman la originile sale, creaţie a „tradiţionalilor” noștri pretenași de la Stanbul, ulterior fiind el adoptat de ghiaurii valahi. Însǎ într-o splendidǎ carte*, unul dintre ultimii „creatori baroci și consumatori experţi” (Andrei Pleșu) ai artei culinare românești și mirobolantelor sale produse, care a fost regretatul scriitor Radu Anton Roman, spune: „Micii turcești sunt una, iar amestecǎtura de trei-patru cǎrni pe care o fac românii e cu totul și cu totul altceva.” Atunci, nu ne rǎmîne altceva mai bun de fǎcut decît sǎ dǎm Cezarului ce-i al Cezarului și sǎ lǎsam micul, așa cum l-am pomenit, frate bun cu românul. Micul sau mititelul, cum îndeobşte este numit celebrul cîrnaţ netras în maţ, dar fără de al cǎrui parfum și savoare inegalabile, grătarul băştinaş - făcut acasă sau pe te miri ce picior de plai mioriţic -  n-are nicio raţiune de-a exista. Ei bine, tocmai de viaţa acestui frăţior mai prizărit dar aflat în pole position-ul preferinţelor gastronomice ale românaşilor, atentează, nimeni alta, decît tușa Europa, cumătra asta cam decrepitǎ - care tot mai des și mai apǎsat în ultima vreme, în loc să se ocupe mai cu talent de haosul din propriu-i ogeac, îşi tot face de lucru, chiorîndu-se printre ulucile gardului bǎtǎturii altora și apoi beștelindu-i, c-o fi, c-o pǎţi – şi care, prin intermediul unor eurocozi de eurotopor (a se citi înalţi funcţionari aflaţi sub aripa purtătorului de cuvânt al comisarului european pentru sănătate şi protecţia consumatorilor), nişte ignoranţi, niște habarnamiști-jemanfişişti, în fond, nu?, cărora nu le pasǎ de ce traume vor provoca și cǎrora nici prin minte nu le trece peste ce belea vor da dacă se vor tot lua de „sănătatea” acestui adevărat simbol al bucǎtǎriei de dincolo şi dincoace de Carpaţi, devenit odată cu trecerea timpului una dintre cele mai adulate tradiţii culinare româneşti: MITITELUL. Deoarece complexitatea bucuriei gastronomice (și nu numai!) provocatǎ de acest mic dar voinic produs culinar (consumat în tandem cu berica aferentǎ, cît mai multǎ și cît mai rece) frizeazǎ absolutul, trimiţindu-l pe fericitul lui consumator direct în Nirvana (fǎrǎ ascezǎ însǎ, care nu rimeazǎ cu carnea sfîrîind barbar pe jar, pileala și manelele sine qua non), depǎșind astfel stadiul unui ritual de duzinǎ, devenind o excepţionalǎ și inefabilǎ stare de spirit, definitorie acestei naţii. Pentru cǎ un bun român e în stare sǎ renunţe la absolut orice – copii, nevastǎ, pǎrinţi, amant(ǎ), rude de diferite grade, prieteni, animale domestice, hobbyuri, conturi în bǎnci, concedii în Bulgaria, mașini şi ţoale, la propria ţarǎ și identitate, credinţǎ chiar – numai la micușorul și bericica lui sfinte, nu.   

19 mai 2003.
Latrina împǎduritǎ numitǎ Pǎulești.`Mici, grǎtare, manele și alte bagatele…
(foto: © Bogdan-Lucian Stoicescu)

Dară mai bine să revin la subiect şi să vedem cam despre ce-ar fi vorba în propoziţie. O ştire cam alarmistǎ și belicoasă nevoie mare, fluturată de mai toată presa chiar în ajun de 1 mai munţitoresc (care e doar una dintre acele zile în care românii, cu tot calabalîcul, cu căţel şi cu purcel, trec la acţiunea cu numele de cod „micul şi berea la iarbă verde”), anunţa interzicerea la nivel de Comunitate Europeană nu a micului ca aliment (cum aiurea au înţeles mulţi într-o primă fază, sǎrind ca arși, cu toate că era și perioada postului pascal, ba chiar Săptămîna Patimilor), ci a unuia dintre ingredientele sale de bază, bicarbonatul de sodiu (cu nume conspirativ E 500), ca aditiv alimentar. Puţini dintre noi ştiu că inofensiva şi atît de utila substanţă, care se gǎsește în orice gospodǎrie civilizatǎ – folositǎ pe scară largă, de la „praf de copt”, pînǎ la calmant gastric extrem de eficace în tratarea indigestiilor, „arsurilor” şi „balonărilor” (provocînd acele salutare eructaţii, adicǎ rîgîieli, care elibereazǎ de gaze ramazanu’ și maţele pline de potol greţos îmbibat cu beuturi beţive în exces) - este întrebuinţat ca aditiv alimentar cam de pe la 1860 încoace.  (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu 

* Radu Anton Roman, „Bucate, vinuri și obiceiuri românești”, ed. Paideia, 2001

Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/06/sfaraie-micu-fumege-mangalu-i/, precum şi în ediţia tipărită, nr.400, an VIII, 7 – 13 iunie 2013, p. 23