joi, 27 iunie 2013

Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (IV)


Spuneam în finalul textului meu de sǎptǎmîna trecutǎ – fiind, cu bunǎ știinţǎ, olecuţǎ ambiguu - cǎ prima atestare a micului dateazǎ  dintr-o reţetă de la 1902. Pentru a elimina orice suspiciune, fac acum cuvenita precizare și anume cǎ este vorba despre una dintre primele reţete datate oficial provenind de la binecunoscutul local bucureștean „Carul cu bere”. Într-adevǎr, e foarte important sǎ precizez dintru început acest lucru, deoarece, la fel cum stau lucrurile și cu alte produse ale artei culinare românești, și în jurul micilor s-au ţesut de-a lungul timpului o serie de legende, urbane în marea lor majoritate, privind nașterea sa, cum ar fi, de exemplu, aceea a unui cîrnǎţar bucureștean (patron al unuei carmangerii) care, din cauza numǎrului mare de clienţi a rǎmas, într-o bunǎ zi, fǎrǎ intestinele de oaie pe care le umplea cu amestecul din carne tocatǎ și a pus compoziţia sub forma unor „gǎluște” lunguieţe direct pe grǎtarul bine încins, astfel nǎscîndu-se mititeii. Circula zvonul cǎ acest fel de mîncare a fost cunoscut sub numele de „gǎluște fripte”! Însǎ o astfel de posibilitate este infimǎ, deoarece tocǎtura și condimentele care intrǎ în reţeta unui cîrnat tradiţional românesc nu au absolut nici o legǎturǎ cu compoziţia micului, ba mai mult, în bucǎtǎria româneascǎ tradiţionalǎ cîrnaţii nu se se gǎtesc pe foc deschis ci prin prǎjire în ulei sau unturǎ de porc.

Profesorul doctor Cǎlin Felezeu de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, un cunoscut islamist, a descoperit cǎ istoria mititeilor este strîns legatǎ de istoria României, mai exact de perioada rǎzboiului de independenţǎ. Astfel, domnia sa relateazǎ o istorioarǎ conform cǎreia deputatul liberal Vasile Boerescu, în 10 mai 1877, a mers cu niște prieteni la restaurantul „Capșa” din București sǎ serbeze proclamarea independenţei României. Spre uimirea chelnerului, el a cerut „mititei” și o „baterie”. Presa mondenǎ a reluat povestea, așa cǎ gǎluștile fripte au devenit „mititei” iar „ansamblul” format din douǎ sticle de vin și una de sifon a cǎpǎtat denumirea de „baterie”


E clar faptul cǎ micul nu este o mîncare sută la sută româneascǎ. El existǎ nu numai în Balcani (în Bulgaria sau Serbia) dar și în Liban (unde sînt mai lungi decît cei romǎnești, pregǎtiţi din carne de vitǎ în amestec cu carne de oaie) și în Azerbaidjan (unde localnicii folosesc și carnea de caprǎ) dar mai cu seamǎ în Turcia, de unde a ajuns și la noi sub formǎ de kebab, mai precis „Adana Kebab” sau „kebabul lung” (de altfel, marea majoritate a preparatelor din bucǎtǎria noastrǎ care folosesc tocǎturi de carne sînt de sorginte otomanǎ: chiftelele, sarmalele în foi de viţǎ, de varzǎ muratǎ sau de tei, ardeii umpluţi, perișoarele sau pîrjoalele etc.). Kebabul lung înglobeazǎ carne tocatǎ de miel (în varianta sa „nobilǎ”) sau de oaie (în varianta sa „popularǎ”) amestecatǎ cu grǎsime din coada oii și mirodenii, carnea fiind trasǎ într-o ţepușǎ lungǎ de 90 de cm care este așezatǎ apoi pe cǎrbunii încinși. În final, kebabul astfel preparat ajunge în farfurie la o dimensiune de 10 cm. Reţeta acestui kebab este atestatǎ de istorici ca prevenind din secolul al XVI-lea, perioadǎ în care, Ţǎrile Române erau deja intrate în sfera de influenţǎ a Imperiului Otoman - politic, economic dar și cultural – care se va încheia în a doua jumǎtate a secolul al XIX-lea.

La români, odatǎ cu trecerea timpului (și pe mǎsura redeșteptǎrii conștiinţei lor naţionale, proces început la momentul 1821 și terminînat în 1877, odatǎ cu dobîndirea independenţei, cînd tendinţele de renunţare la apucǎturile otomane din viaţa de zi cu zi deveniserǎ de bon ton), lucrurile s-au simplificat și în ceea ce privește tehnologia de preparare a micului, aceasta fiind și ea românizatǎ, în sensul cǎ grǎtarul metalic a înlocuit tradiţionalele ţepușe, atîta vreme cît și dimensiunile micului au scǎzut dramatic (de la 90 de cm el ajungînd sǎ aibǎ mai puţin de 10 cm), carnea de oaie a fost înlocuitǎ tot mai frecvent cu cea de vitǎ în amestec cu cea de porc, compoziţia incluzînd tot mai multe condimente specifice (piper, cimbru, coriandru, enibahar, chimion, anason, usturoi iar dupǎ unele reţete, chiar busuioc ori rozmarin) dar și „agenţi” de afânare și creștere precum frișca neîndulcitǎ și, ulterior, dupǎ 1863, așa cum aminteam, bicarbonatul de sodiu. Însǎ mititelul a continuat pînǎ în ziua de azi, ca și rudele sale mai îndepǎrtatate „Adana Kebabul” sau „Șiș Kebabul”, sǎ fie preparat pe foc deschis, folosindu-se mangalul pentru întreţinerea jarului. (va urma)   
© Bogdan-Lucian Stoicescu  
(Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/06/sfaraie-micu-fumege-mangalu-iv/ precum şi în ediţia tipărită nr. 403, an VIII, 28 iunie- 4 iulie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XVI)



Cercetat imediat cazul
şi cu respect raportez urgent.
(I.L. Caragiale, Telegrame)

Spuneam în ultimul episod (al XIV-lea al serialului nostru) dedicat stimatei învăţătoare caracalene Cristiana Anghel că, după victoria la scor a USL în alegerile din iunie 2012, (alianţă care, de altfel, o adoptase, transformînd-o rapid într-unul din vîrfurile de lance ale campaniei pentru parlamentarele din decembrie al aceluiași an dar care, hélas!, avea să se dovedească foarte curînd a fi cam bont) şi imediat după anunţarea candidaturii sale pentru un mandat de senator în colegiul I din Dolj pe care-l va şi obţine cu 56,82%, un procent care i-a asigurat un loc călduţ în Senat, făcînd-o vecină de scaun cu conjudeţeanul dumisale, infractorul Antonie Solomon (da, da, ex-premarele-pîrnăiaş, cel care tocmai fusese făcut marţ de guraliva Olguţa Vasilescu în cursa pentru un nou mandat de edil şef al Craiovei), principalul său contracandidat şi care, după ieşirea de la ţuhaus, părăsise ca un şobolan năpîrlit barcazul pedelist care primise o lovitură de graţie exact sub linia de plutire, sărind peste bord cu arme şi bagaje, agăţat doar de colacul de salvare numit PP-DD. Care, cel puţin pentru o vreme, l-a salvat de la înec.

Căutată pe la biografie (de altfel, cam suplă la conţinut) şi pe la declaraţia de avere de către jurnaliştii de „investigaţii” (da, da, aceiaşi care pîn’ de curînd o zeificaseră), doamna Anghel a fost găsită în puşculiţă cu fro 130-140 de milioane de leuţi pe care n-a prea putut să-i justifice. Şi cum nimeni n-a crezut-o că i-a adunat ban cu ban în săptămîna economiei, a început să fie strînsă încet-încet cu uşa de „justiţiarii” de prin televiziunile de ştiri (provenind mai ales din cele rămase fidele matrozului de la Cotroceni, împotriva căruia doamna blondă din Caracal vituperase prin toate gurile de foc ale armamentului din dotare, pe la te miri ce posturi tv dar mai cu seamă pe la Antenele voiculesciene), aşadar blocată la mantinelă şi lovită cu crosa la patină de foştii dumisale „devotaţi” suporteri şi fără să fie sprijinită cu vreun sfat mai de Doamne ajută, învăţătoarea noastră a început s-o dea cotită, înşirînd prostii ca mărgelele pe aţă, făcîndu-se de baftă în cel mai jenibil mod cu putinţă. Cea mai tare gugumănie slobozită din puţinii neuroni avuţi la îndemînă pentru gîndit, a fost aceea cum că banii respectivi ar proveni din diurne, deconturi pentru transport şi cazare, başca ceva drepturi de autor primite în urma prestaţiilor dumisale televizive (jalnice, în marea lor majoritate) de la Antena 3. Gura păcătosului adevăr grăieşte, se spune în popor. Cu alte cuvinte, sărăcuţa doamnă a recunoscut singură şi nesilită de nimeni că a fost plătită să sporovăiască ce trebuie şi despre cine trebuie. Destul de trist, dacă nu chiar deplorabil, pentru o persoană care încercase printr-un gest extrem – greva foamei – să ne explice cam cum devine cestiunea cu moralitatea şi demnitatea, başca lupta pentru o idee. Care idee, fiind singură, dădea evidente semne de plictiseală. (va urma)


© Bogdan-Lucian Stoicescu  
(Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/06/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-xvi/ precum şi în ediţia tipărită nr. 403, an VIII, 28 iunie- 4 iulie 20013, p. 8)

luni, 24 iunie 2013


Nașterea Sfîntului Ioan Botezǎtorul. 
(Sânzienele)
Aducerea moaștelor Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava 
Sf. Ierarh Niceta de Remesiana.
(Lǎsatul secului pentru Postul Sf. Apostoli Petru și Pavel)

Nașterea Sfîntului Ioan Botezǎtorul
Acesta este mǎrturisit de Hristos mai mare decît toţi cei nǎscuţi din femei, și mai mult de prooroc, carele a sǎltat în pîntecele mamei sale și a propovǎduit oamenilor venirea Mântuitorului, și a mers mai înainte la iad, ca sǎ binevesteascǎ Învierea. Acesta a fost fecior Zahariei arhiereului și al Elizavetei celei sterpe, fiind nǎscut din fǎgǎduinţǎ. Acesta a dezlegat tǎcerea tatǎlui sǎu când s-a nǎscut și a umplut toatǎ lumea de bucurie.” 
(Mineiele, X, pp. 247-248)

Aducerea moaștelor 
Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
Alexandru cel Bun a trimis sǎ aducǎ de la Cetatea Albǎ la Suceava  sfintele moaște și le-au așezat în sfînta mitropolie din Suceava în anul 1402. Dupǎ o vreme, mutîndu-se domnia și mitropolia la Iași, au fost duse și sfintele moaște acolo. La anul 1686, din pricina tǎtarilor, s-au mutat sfintele moaște din Iași în ţara leșeascǎ, de cǎtre Dosoftei mitropolitul. Iar întoarcerea acestor sfinte moaște a fost la anul 1783.” (Proloagele, X, p.8)

Sf. Ierarh Niceta de Remesiana

Numele de Niceta înseamnǎ în limba greacǎ învingǎtor. Într-adevǎr, prin viaţa sa plinǎ de sfinţenie, prin scrierile sale și prin învǎţǎtura cea dreaptǎ pe care a predicat-o cu zel apostolic, multor neamuri, inclusiv strǎmoșilor noștri, viaţa acestui episcop poate fi încununatǎ și pomenitǎ cu laude ca o mare biruinţǎ spiritualǎ. (Proloagele, X, p.75) 




Sânzienele 
„[Sînt] reprezentǎri fantastice în alaiul Sânzienei sau Drǎgaicei care împîrguiesc lanurile de grîu și înfloresc planta ce-i poartǎ numele (sânziana, drǎgaica). Sânzienele, divinitǎţi nocturne și lunare, apar numai în cete, de obicei în numǎr fǎrǎ soţ. Ele ar fi zîne sfinte sau fecioare frumoase rǎpite de  smei și ţinute în palate ferecate, ascunse prin pǎduri neumblate de picior de om. În noaptea de Sânziene (23/24 iunie), în timp ce umblǎ pe pǎmînt sau plutesc prin aer, cîntǎ și danseazǎ, împart rod holdelor și femeilor cǎsǎtorite, înmulţesc pǎsǎrile și animalele, stropesc cu leac și miros florile, tǎmǎduiesc bolile și suferinţele oamenilor, apǎrǎ semǎnǎturile de grindinǎ și vijelii. 
Spre deosebire de Iele și Rusalii, care sînt Zînele Rele, Sânzienele sînt Zîne Bune. […] Cînd oamenii le nesocotesc ziua, Sânzienele stîrnesc din senin furtuni și vijelii, aduc piatrǎ (grindinǎ), ridicǎ în vîrtej pe cei pǎcǎtoși lovindu-i de boala numitǎ luatul din Drǎgaicǎ, lasǎ cîmpul fǎrǎ rod și florile fǎrǎ leac. Sânzienele sînt atestate atît ca divinitǎţi fitomorfe (planta care înflorește de ziua lor, sânziana), cît și antropomorfe (ceata femininǎ care formeazǎ anturajul în care se desfatǎ Zeiţa agrarǎ).” 
(apud. Ion Ghinoiu, Micǎ enciclopedie de tradiţii românești, Agora, 2008)

duminică, 23 iunie 2013


The Carpenters

De cîte ori ascult „The Carpenters”, invariabil gîndul mǎ duce cǎtre unul din cele mai frumoase filme ale adolescenţei mele, „Bless The Beasts And The Children”, minunatul film al lui Stanley Kramer din ’71... În care i-am auzit io, dacǎ nu mǎ înșealǎ memoria, prima oarǎ…





vineri, 21 iunie 2013

Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (III)

Aşadar, mititeii româneşti (sau „pasta de mici” cum mai nou a fost botezat produsul de mai marii cîrnăţarilor autohtoni – sau mezelari, că sună mai giugulan -  în cîrdăşie cu marile lanţuri de magazine care îl comercializeză) vor fi produşi şi vînduţi în continuare, însă doar cu respectarea „procedurilor de rigoare”. Bicarbonatul de sodiu sau E 500 nu este şi nu a fost niciodată autorizat în prepararea cărnii, inclusiv în cazul 'mititeilor'. În noua listă a aditivilor alimentari pentru UE, folosirea autorizată a acestora este prezentată în conformitate cu categoriile de alimente la care ei pot fi adăugaţi. Noua listă este bazată pe autorizaţiile acordate în conformitate cu vechile directive şi va intra în vigoare de la 1 iunie'”, a declarat extrem de aferat un oarecare domn Frédéric Vincent, purtător de cuvânt al comisarului european pentru sănătate şi protecţia consumatorilor, la începutul lunii mai, în acelaşi contex dumnealui afirmînd că folosirea bicarbonatului de sodiu în reţeta mititeilor de către industria cărnii din România pare acceptabilă, dar procedurile vor trebui respectate, precizîd totodată că solicitările de autorizare sunt analizate de la caz la caz. Mofturi! Toate aceste vrăjeli (vorba ceea, dacă nu-i poţi convinge, măcar abureşte-i) sînt taman bune de prostit gudulanii carpatini. În schimb, ele au contribuit decisiv la triumful manevrei - de marketing şi de imagine - marilor eurocîrnaţari naţionali, adică fix a ălora care produc/vînd - printre altele – cam 9 din 10 mici pe piaţa românească. Bref, eurodomnii ăştia de la  comisia de protecţie a consumatorilor de la Bruxelles sau de pe unde-o fi ea, s-o spună ei lu’ mutu’ – cum se zice pe la noi -  că grangurii de pe piaţa românească a cărnii, care lucrează pentru marile lanţuri de supermarketuri (sub nume propriu sau în numele comersanţilor) au aflat abia la începutul lui mai că n-au voie să folosească bicarbonatul sau alţi „aditivi” alimentari în produsele lor! Haida-de! Să stea dumnealor liniştiţi că săracu’ bicarbonat a fost scos de mult din aşa zisele „reţete” de micişori şi înlocuit cu cine ştie ce alt „afînător”, mult mai toxic pentru sănătatea zimbrilor băştinaşi. E de ajuns să citieşti etichetele de pe ambalaje ca să te crucieşti peste cîte alte ingrediente necunoscute vei da, încît întrebarea dacă în compoziţia anemicului mic mai e şi carne, vine de la sine… 
Foto: rnews.ro

Păi, mai seamănă parodiile de mici de la „Carrefour”, „Metro” sau „Kaufland” (ăştia de aici conţin, în plus, chiar şi salmonella, temuta bacterie intestinală, care e ştiut cît de „bine” face la fizicele plăpînde!) cu ceea ce mîncam, ăştia mai purii dintre noi, în tinereţile noastre, la „Halele” ploieştene sau pe te miri unde în Românik? Pentru că în toate locantele unde astăzi se consumă acest produs gata „corporatizat”, micii provin – cu foarte rare excepţii, acolo unde ei continuă a fi făcuţi în mod tradiţional, după reţete vechi, „eco”, despre care vom vorbi săptămîna viitoare – din aceleaşi surse. Aşa că, o reclamă moca (mascată subtil, e adevărat!) făcută exact la începutul sezonului (1 mai) care se desfăşoară sub numele de cod „,micu’ şi berea” strică? Sigur că nu!  Mai ales pentru burduşirea buzunarelor breslei mezelarilor, acest „scandal al micilor”, mediatizat pe măsură, a căzut la ţanc!

Acesta fiind situaţia la zi şi, aşa cum aminteam la finele episodului nostru de săptămîna trecută, autorităţile de la Bucureşti, zice-se, ar fi în pline negocieri cu omoloagele lor de la Bruxelles, în sensul introducerii reţetei româneşti în lista celor deja „tradiţionale”, pentru ca mititelul nostru să nu fie mîncat pe blat. Însă specialiştii în domeniul antropologiei culinare, al căror cuvînt ar trebui să atîrne cel mai greu vizavi de clasificarea micului drept un „bun de patrimoniu”, care să-l transforme, aşadar, într-un produs „tradiţional”, nu susţin absolut deloc acest demers, la nivelul societăţii academice care se ocupă de studierea ştiinţifică a culturii culinare româneşti, micului reproşîndu-i-se mai multe lucruri. Printre care: nu este considerat un produs al bucătăriei tradiţionale, nefiind asociat niciunei sărbători religioase sau populare; nu este considerat nici măcar un produs al bucăriei rurale, el nefăcînd parte din menu-ul obişnuit al niciunei regiuni folclorice naţionale şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, este un produs foarte tînăr, prima sa atestare datînd dintr-o reţetă de la 1902. Asta în timp ce, de exemplu, apele minerale (medicinale sau de masă) care sînt comercializate oficial de pe la 1800 (ale căror efecte terapeutice şi curative erau cunoscute încă de pe vremea cînd strămoşii noştri daco-romani nu le foloseau la şpriţ, ci exclusiv pentru tămăduirea unor varii afecţiuni) şi care nici pînă azi nu au fost omologate drept „produse de patrimoniu”. (va urma) 
© Bogdan-Lucian Stoicescu

joi, 20 iunie 2013

Găsesc înt
CV 

Găsesc într-un anticariat volumul „Six cordes... une guitarre”( méthode de guitarre à l’usage des debutants de Jean-Maurice Mourat). Îl răsfoiesc şi găsesc un cv sui-generis (început pe coperta interioară şi terminat pe pagina de gardă a volumului), aparţinînd, probabil, fostului său proprietar. Evident că l-am cumpărat (deşi nu aveam nevoie!), tocmindu-mă serios cu buchinistul, exclusiv pentru acest document de-o excepţională însemnătate teoretică şi practică" (parcă aşa se spunea pe vremuri, nu?). Îl transcriu ad litteram, pour la bonne bouche... 

    

1945 – anul naşterii
1950-1955 – ascultat pe tata muzică uşoară-clasică
1955 – vioara unele studii întrerupte
1950-1960 – cîntat din gură unele şlagăre – arii din opere
1960-1961 – ascultat ghitară vara pe munte. Audiţii muzică uşoară foarte mult la radio
1961 – pe o ghitară rusească primele exerciţii-acorduri (Columbotos) în acord rusesc
1962 – trecerea pe acordajul italian de la Banu. Cântat cu vocea, acorduri acompaniament
1963 – 1964 - cu vocea acorduri ansamblul de estradă de amatori condus de Gaby Rîpeanu
1965-1967 – armată marină ansamblul ,,Albatrosul”
1967-1968 – chitară acompaniament, baluri şi cu vocea; aprilie-mai-iunie 1968 unele lecţi (sic!) de pian Gaby Rîpeanu
1968 – chitară acompaniament baluri restaurant ,,Perla” din Moineşti
1969 – primele studii mai serioase metodă
1970-1972 – studii clasică noi partituri
1973-1976 – din ce în ce mai serios Şc. pop. Artă Ploieşti I Bucureşti II
1976 – diploma cu nota 10 la ghitară formarea unui repertoriu de muzică clasică.
1977 – nunţi muzică uşoară, repertoriu jazz.
1978-1979 – mici recitaluri la teatru Câmpina Buşteni Azuga. Studii serioase repertoriu greu
1980 – participare la Cîntarea României ediţia a III-a muzică cultă. Ajuns pînă în faza…
1980 25 VII – atestat II remarcat Petre Mihăescu
1980 12 IX – 30 VII 82 – restaurantul ,,Bucureşti” Câmpina ,,Vînătorul” Poiana Braşov ,,Temperenţa” Breaza ,,Bucureşti” Valea Prahovei
1981 decembrie – 1982 15 februarie Italia adus partituri trecut pe la Conservatorul din Milano!
16 martie 1983 – micro-recital la Câmpina
27 mai 1983 – festival de chitară clasică Sinaia

miercuri, 19 iunie 2013

Părintele Justin Pârvu sau întoarcerea la Dumnezeu

Duminică 16 iunie a trecut la cele veşnice, într-o xeniteie proprie doar sfinţilor, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti dintotdeauna: părintele arhimandrit Justin Pârvu, stareţul mănăstirii nemţene Petru Vodă (purtătoare a hramului „Sfinţiii Arhangheli Mihail şi Gavriil”;http://petruvoda.ro/), pe care a ridicat-o din temelii în urmă cu mai bine de 20 de ani şi al cărei duhovnic a fost pînă în clipa în care a închis ochii. Anul acesta, pe 10 februarie, împlinise 94 de ani. De la vîrsta de 18 ani de cînd s-a închinoviat devenind frate de mănăstire (la Durău), deci preţ de 76 de ani, părintele Justin a fost un desăvîrşit şi aprig mesager al creştinilor ortodocşi în lumea duhului, un neostoit propăvăduitor al Iubirii, Milei, Credinţei şi, mai presus de orice, al Dragostei faţă de semenii săi, al căror devotat slujitor a fost şi pentru care şi-a jertfit întreaga existenţă. Nu odată despre smerita sa fiinţă şi imaculata sa viaţă, s-a spus, pe bună dreptate, că s-a petrecut „jumătate pe pămînt, jumătate în cer”. Care viaţă, din nefericire pentru noi toţi, muritorii de rînd, duminică noaptea s-a mutat cu totul „la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât i-a iubit şi după care atât a jinduit”. De altfel, eu cred că oameni asemenea părintelui nostru Justin, nu mor în accepţiunea obişnuită a cuvîntului ci, aşa cum însuşi dumnealui îi plăcea să spună, doar se întorc să se odihnească la acasele  lor, adică acolo şi numai acolo „unde mă găsesc eu cu mine însumi şi pot trăi în Dumnezeu”. A fost, în tragicii ani ai ultimului război mondial, preot misionar pe Frontul de Est (1942-1944). Apoi, după 1948, pentru crezurile şi credinţa lui nesmintite, a cunoscut „binefacerile” sistemului concentraţionar din România communistă, timp de 16 ani trecînd prin temutele închisori Văcăreşti, Jilava sau Aiud, în final fiind „reeducat” la Piteşti. Monahul a fost în timpul detenţiei miner la Baia Sprie iar după eliberare, muncitor forestier. 
Părintele Justin, ianuarie 2007
(foto: www.petruvoda.ro)
A îndurat umilinţe şi privaţiuni de neînchipuit, care nu l-au îngenuncheat nicicînd, ba, dimpotrivă, l-au întărit şi mai mult în profunda şi nestrămutata sa credinţă întru Hristos. A fost preot şi duhovnic pentru mii de mireni, monahi şi monahii. A ctitorit mănăstiri şi aşezăminte pentru cei oropsiţi, a fondat reviste (http://atitudini.com/), a scris cărţi. Toţi aceia care i-au fost alături de-a lungul vieţii – în închisori şi apoi în viaţa de „afară” – au mărturisit cu mîna pe inimă că este cel mai liber om ce le-a fost scos în cale de Dumnezeu. „În elină, ‘călugăr’ înseamnă ‘bătrîn frumos’, şi părintele Iustin arată vădit cum se păstrează frumos în chip cineva care îmbătrîneşte întru necurmata curăţire (‘albire’) a sufletului prin nevoinţe de tot felul, prin săvîrşirea faptelor bune ale credinţei, prin smerenie şi pocăinţă”, spunea cîndva scriitorul Florin Stuparu. Şi cîtă dreptate are.

Dispariţia pămînteană a arhimandritului Justin Pârvu, moartea sa, cu alte cuvinte, nu-i decît o excepţională întîmplare tristă, salutară mai presus de orice, pentru ca, parafrazînd un mai vechi gînd al călugărului şi preotului lui Dumnezeu, noi, poporul său, mai mult sau mai puţin îndumnezeit prin jertfa dumisale, să avem un destin…

Dumnezeu să-l odihnească în pace!


© Bogdan-Lucian Stoicescu
Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/06/parintele-justin-parvu-sau-intoarcerea-la-dumnezeu/ precum şi în ediţia tipărită, nr. 402, an VIII, 21-27 iunie 2013, p.8

luni, 17 iunie 2013


Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (II)

Aşa cum aminteam săptămîna trecută, bicarbonatul de sodiu (adică „temutul” E 500 cum este el mai nou botezat) a început a fi folosit pe scară largă ca aditiv alimentar (şi nu numai!) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai exact începînd cu 1863. Aşadar, această inofensivă pulbere albă, cu un gust sălciu-acrişor care, încălzită la peste 65 °C, se descompune în carbonat de sodiubioxid de carbon (da, da, „codoiul” ăla cum îi zicea sinistra noastră chimistă de renume mondial din cabinetul 2 şi pe care-l înghiorţăim la greu în toate apele aşa-zis minerale şi cu alte „sucuri” fabricate în retortele laboratoarelor chimice de pretutindeni) și apă (celebra „haşdoizero”, adicătelea!), este bun exclusiv întru afînarea şi „creşterea” produselor alimentare în a căror reţetă intră, inclusiv a cărnurilor tocate folosite în compoziţia micuşorului nostru drag, pen’ ca el să fie pufos şi să nu semene cu ruda sa apropiată, chifteaua. Bref, din pricina acestei proprietăţi expandante, el este folosit sub numele generic de „praf de copt”. Responsabil cu frăgezirea amestecurilor de carne tocată pentru mici nu este, aşadar, bicarbonatul de sodiu ci „vărul” ‘mnealui, bicarbonatul de amoniu, unii specialişti în arta culinară din vremuri de demult recomadînd ţinerea amestecului învelit bine, peste noapte (pe răcoare, deci), la o gură de canal (!), pentru a-şi lua amoniacul (amoniul) în mod natural. Cît despre proprietăţile terapeutice ale bicarbonatului de sodiu, este îndeobşte cunoscut faptul că el este un antiacid extrem de eficace utilizat frecvent în cazul tulburărilor tractului digestiv dar şi în eliminarea unor formaţiuni tumorale ale aparatului genital feminin, ale aparatului respirator iar după ultimile cercetări în domeniu, prin injectarea sa intravenoasă, în tratamentele unor forme de cancer pulmonar şi cerebral.  
Foto: citynews.ro
Revenind la panica îndusă în rîndul populaţiei, la începutul lunii mai, vizavi de soarta micului românesc ajuns la judecata de apoi a coniţei Europa, purtăorul de cuvînt al comisarului European pentru sănătate şi protecţia consumatorilor a declarat, printre altele, că folosirea lui E 500 în prepararea micilor de către industria cărnii din România ar fi acceptabilă dar cu respectarea procedurilor de rigoare. Cu alte cuvinte, mitcii româneşti pot fi produşi în continuare până la atestarea lor ca „produs tradiţional românesc” în baza unui acord intern semnat de Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, adus şi la cunoştinţa Comisiei Europene. De altfel, Daniel Constantin, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a ţinut să potolească spiritele iute încinse: „Micul românesc este salvat. Nu este niciun fel de problemă. Cu ajutorul sectorului, care s-a mobilizat foarte bine, eu cred că am reuşit să facem un lucru foarte important. Sigur, mai sunt câteva zile până când aşteptăm şi o decizie europeană în acest sens, dar de la 1 ianuarie, când a intrat în vigoare regulamentul european, micul românesc se produce în continuare.Va exista în regulamentul european o excepţie pentru ingredientele care se regăsesc în micul românesc. Pe de o parte. Procesul acesta va fi mai lung şi cred că României nu i se va declanşa un proces de infringement. Pe de altă parte, însă, Asociaţia - înţeleg că deja s-au constituit, au făcut o asociaţie - va începe să parcurgă procesul de atestare a produsului ca fiind tradiţional românesc, un proces care va dura în jur de trei luni, şi după acea nu cred că va mai fi niciun fel de problemă.Ţara arde şi baba se piaptănă!

Aşadar dragii moşului iubitori de mititei, staţi la locurile voastre şi mîncaţi-i liniştiţi ca şi pîn’ acum, căci cîrnaţu’ făr’ de maţ a fost salvat de nou înfiinţata Asociaţie de Protecţie a Mititeilor ori cum s-o numi ea! Sau, mă rog, cel puţin deocamdată. Ce n-am înţeles eu foarte bine e cum devine cestiunea cu procesul de atestare a produsului ca fiind „tradiţional românesc”, atîta vreme cît specialiştii în domeniul anropologiei culinare sînt unanim de acord cu aserţiunea că micul se bucură de cea mai mare popularitate la români şi că printre străini este privit drept „cel mai românesc” aliment însă nu-l consideră absolut deloc un produs „tradiţional”, aducînd argumente ştiinţifice extrem de serioase pentru a nu-l clasifica drept un „bun de patrimoniu” în care s-ar manifesta în vreun fel „spiritul specific naţional” (va urma).

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/06/sfaraie-micu-fumege-mangalu-ii/, precum şi în ediţia tipărită, nr.401, an VIII, 14 – 20 iunie 2013, p.23



Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XV)

Cercetat imediat cazul
şi cu respect raportez urgent.
(I.L. Caragiale, Telegrame)
Breaking news (8)
Am fost întrebat în ultima vreme de doi dintre cititorii articolelor mele – „Ioni” şi „PJ” (o „ea” şi-un „el”, din cîte am dedus) şi le mulţumesc odată în plus (şi) pe această cale, pe de o parte pentru consecvenţa cu care se apleacă asupra tuturor rîndurilor mele (din ziar, de pe blogul meu dar şi de pe pagina de Facebook pe care-o păstoresc) iar pe de alta, pentru acribia, pertinenţa şi promptitudinea cu care le comentează - de ce disec cu atîta minuţie ceasornicărească anosta biografie şi banala „devenire” a învăţătoarei-senator, caracaleana Cristiana Anghel, în loc să mă ocup de alte cestiuni infinit mai „serioase” (!), precum cazul Becali, divorţul doamnei Udrea, războiul d-a surda dintre RTV şi Antena 3 generat de „şantajul” trustului de presă „Intact”, „victimă” fiind reţeaua de televiziune prin cablu RCS-RDS, revizuirea constituţiei şi noul scandal iscat pe acest subiect, realegerea lui Zegrean pentru un nou mandat în fruntea Curţii Constitţionale, de problema micilor (cu sau fără salmonella), etc., etc., etc., în faţa cărora diagnosticele mele din foaia de observaţie a „pacientei” pomenite, n-ar mai fi de actualitate…

Păi, dragii moşului, unul dintre motivele pentru care nu mă trage aţa să mă ocup, e că aceste subiecte atît de în vogă patinează pe buzele tuturor fătucilor şi flăcăiaşilor din aşa-ziselor televiziuni de ştiri (şi nu numai!), cărora nu le mai ajunge timpul de emisie şi aerul din plămîni (lor şi invitaţilor ‘mnealor) să le trîmbiţeze, încît dacă m-aş apuca şi io de ele, n-aş face altceva decît să „repetez”, vorba poetului, ceea ce cu atîta doctă vehemenţă și trudǎ în van atacă dumnealor. Şi nu asta-mi e intenţia. Drept pentru care, voi mai continua preţ de fro două-trei episoade lecţia mea de „anatomopatologie” cu aceelşi subiect, pentru simplul motiv că ea nu se adreseazǎ unui individ anume, ci defineşte o tipologie umană extrem de vizibilă şi nocivă peste măsură, din pricina căreia viaţa noastră (sub toate aspectele ei) e vraişte. Și care, aşa cum se pare, e sortită dăinuirii. Şi ale cărei trăsături fundamentale au rămas, hélas!, aceleaşi peste vremi. Iată cam ce scria la 2 februarie 1879, în gazeta „Timpul” (în articolul „ Cine combate Biserica, numai român nu e…”), conaşul Mihalache Eminescu, despre „cugetători” aidoma celor de azi care, vorba dumisale, nu-s decît nişte pîrliţi, eterni candidaţi la academia de înţelepţi de la Sadagura: „În epoca noastră de nedisciplină a minţilor în care mulţi rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă, într-adevăr ca liber-cugetori să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni care gândesc liber, ci de indivizi care nu gândesc în genere nimic. […] Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela căruia-i spui zece şi nu pricepe niciuna. A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, e ca şi când ai zice oţel din lemn.” (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu
  
Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/06/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-xiv-2/, precum şi în ediţia tipărită, nr.401, an VIII, 14 – 20 iunie 2013, p.8

joi, 6 iunie 2013

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XIV)

Cercetat imediat cazul
şi cu respect raportez urgent.
(I.L. Caragiale, Telegrame)

Braking news (7)
Aşadar, imediat după anunţarea candidaturii sale pentru pentru un mandat de senator în colegiul I din Dolj din partea USL (după stingerea ultimelor ecouri ale zdrobitoarei victorii a USL la alegerile din 10 iunie 2012), pe care învăţătoarea grevistă din Caracal, Cristiana Anghel, de altfel, avea să-l cîştige fără probleme (obţinînd 56,82% din sufragii, surclasîndu-l într-un mod care nu mai necesită absolut nici un comentariu, pe fostul primar al Craiovei, baronul Antonie Solomon, care nici în visele sale cele mai negre nu se aştepta la o asemnea catastrofală înfrîngere), jurnaliştii – îndeosebi cei din televiziunile de ştiri rămase în continuare fidele fostei guvernări portocalii şi matrozului de la Cotroceni - care, în ciuda celor 7,4 milioane de români care votaseră pentru suspendarea şi demiterea lui din funcţia de preşedinte al ţării şi-a văzut în continuare de treabă ca şi cum nici usturoi nu mîncase şi nici gura nu-i puţea – sprijiniţi puternic de colegii ‘mnealor din presa mahalagistico-tabloidizată, aflaţi permanent într-o neostoită căutare de dejecţii care să le asigure vînzarea mărfii lor imunde, au început, printre picături, să cotrobăie prin boarfele curat-murdare ale viitorilor catindaţi la parlamentarele din decembrie. Şi, vrînd-nevrînd, tot scormonind, tot cerecetînd, au ajuns, în mod aproape firesc aş spune şi la declaraţia de avere a viitoarei doamne senator de Dolj, ex-grevistă a foamei, caracaleana Cristiana Anghel. Ei bine, ce-au adulmecat pe-acolo nasurile aprigilor noştri jurnalişti de „investigatie” (cum pompos s-au autointulat mai nou aceşti jalnici devoratori de zaţuri şi alte scursori fetide), dedulcite exclusiv la tot soiul de şmenuri şi şuşanele aducătoare de rating? Faptul că pe declaraţia de avere a moralistei blonde din Caracal apăruse, din senin din iarbă verde, o sumă frumuşică, de fro 130-140 de milioane de coroclinci* a căror sursă nu era specificată dar, mai pe şleau sau mai voalat, s-au ridicat tot mai multe voci care-şi dădeau cu părerea asupra provenienţei lor. Evident că flacăra scandalului se iscase, fiind întărîtată de mai toată mass-media, cu excepţia „Antenelor” voiculesciene unde stimata noastră grevistă a foamei îşi găsise în ultima vreme ogeac. Jocurile erau făcute. Imaginea de „înger radios” a doamnei Anghel era serios (şi ireversibil) deteriorată. Punerea la zid a eroinei noastre era iminentă. Eşafodul fusese ridicat, călăii erau acolo, cu mîna pre ustensilele torturii. Mulţimea fremăta nerăbdătoare să vadă „sîngle” şiroind. În direct, că aşa place la vulg de la rivuluţie încoa’. Ceea ce avea să se şi întîmple, nu peste mult timp. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu 

*adică leuţi, cum ar fi zis Nichita Stănescu

Text apărut şi la adresa  http://www.altphel.ro/2013/06/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-xiv//, precum şi în ediţia tipărită, nr.400, an VIII, 7 – 13 iunie 2013, p.8
Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (I)

Noooo, nu numai codrul fuse, pîn’mai deunăzi, singurul frate (aflat în suferinţǎ, e adevǎrat) al românului, cum mulţi dintre noi am fi fost tentaţi să credem, luînd de bun doar versul eminescian „Codrul - frate cu românul”, despǎrţindu-l de urmǎtorul, în care de fapt poetul dǎ totul în vileag: „De secure se tot pleacă”. Aha, așa deci, codru’ săracu’, e cam de multișor în conflict cu fraţii sǎi securişti, cum li s-ar mai putea spune mînuitorilor de… securi (!), care îl pun la pămînt, fǎrǎ milǎ, transformîndu-l în scînduri şi alte derivate specifice, aducătoare de profituri babane... Frate, frate, da’ brînza-i pe bani, nu? Un alt frate bun al românului (care nici el nu se simte prea bine!) este şi micul, deși sînt voci care spun cǎ el ar fi fost otoman la originile sale, creaţie a „tradiţionalilor” noștri pretenași de la Stanbul, ulterior fiind el adoptat de ghiaurii valahi. Însǎ într-o splendidǎ carte*, unul dintre ultimii „creatori baroci și consumatori experţi” (Andrei Pleșu) ai artei culinare românești și mirobolantelor sale produse, care a fost regretatul scriitor Radu Anton Roman, spune: „Micii turcești sunt una, iar amestecǎtura de trei-patru cǎrni pe care o fac românii e cu totul și cu totul altceva.” Atunci, nu ne rǎmîne altceva mai bun de fǎcut decît sǎ dǎm Cezarului ce-i al Cezarului și sǎ lǎsam micul, așa cum l-am pomenit, frate bun cu românul. Micul sau mititelul, cum îndeobşte este numit celebrul cîrnaţ netras în maţ, dar fără de al cǎrui parfum și savoare inegalabile, grătarul băştinaş - făcut acasă sau pe te miri ce picior de plai mioriţic -  n-are nicio raţiune de-a exista. Ei bine, tocmai de viaţa acestui frăţior mai prizărit dar aflat în pole position-ul preferinţelor gastronomice ale românaşilor, atentează, nimeni alta, decît tușa Europa, cumătra asta cam decrepitǎ - care tot mai des și mai apǎsat în ultima vreme, în loc să se ocupe mai cu talent de haosul din propriu-i ogeac, îşi tot face de lucru, chiorîndu-se printre ulucile gardului bǎtǎturii altora și apoi beștelindu-i, c-o fi, c-o pǎţi – şi care, prin intermediul unor eurocozi de eurotopor (a se citi înalţi funcţionari aflaţi sub aripa purtătorului de cuvânt al comisarului european pentru sănătate şi protecţia consumatorilor), nişte ignoranţi, niște habarnamiști-jemanfişişti, în fond, nu?, cărora nu le pasǎ de ce traume vor provoca și cǎrora nici prin minte nu le trece peste ce belea vor da dacă se vor tot lua de „sănătatea” acestui adevărat simbol al bucǎtǎriei de dincolo şi dincoace de Carpaţi, devenit odată cu trecerea timpului una dintre cele mai adulate tradiţii culinare româneşti: MITITELUL. Deoarece complexitatea bucuriei gastronomice (și nu numai!) provocatǎ de acest mic dar voinic produs culinar (consumat în tandem cu berica aferentǎ, cît mai multǎ și cît mai rece) frizeazǎ absolutul, trimiţindu-l pe fericitul lui consumator direct în Nirvana (fǎrǎ ascezǎ însǎ, care nu rimeazǎ cu carnea sfîrîind barbar pe jar, pileala și manelele sine qua non), depǎșind astfel stadiul unui ritual de duzinǎ, devenind o excepţionalǎ și inefabilǎ stare de spirit, definitorie acestei naţii. Pentru cǎ un bun român e în stare sǎ renunţe la absolut orice – copii, nevastǎ, pǎrinţi, amant(ǎ), rude de diferite grade, prieteni, animale domestice, hobbyuri, conturi în bǎnci, concedii în Bulgaria, mașini şi ţoale, la propria ţarǎ și identitate, credinţǎ chiar – numai la micușorul și bericica lui sfinte, nu.   

19 mai 2003.
Latrina împǎduritǎ numitǎ Pǎulești.`Mici, grǎtare, manele și alte bagatele…
(foto: 
© Bogdan-Lucian Stoicescu)
Dară mai bine să revin la subiect şi să vedem cam despre ce-ar fi vorba în propoziţie. O ştire cam alarmistǎ și belicoasă nevoie mare, fluturată de mai toată presa chiar în ajun de 1 mai munţitoresc (care e doar una dintre acele zile în care românii, cu tot calabalîcul, cu căţel şi cu purcel, trec la acţiunea cu numele de cod „micul şi berea la iarbă verde”), anunţa interzicerea la nivel de Comunitate Europeană nu a micului ca aliment (cum aiurea au înţeles mulţi într-o primă fază, sǎrind ca arși, cu toate că era și perioada postului pascal, ba chiar Săptămîna Patimilor), ci a unuia dintre ingredientele sale de bază, bicarbonatul de sodiu (cu nume conspirativ E 500), ca aditiv alimentar. Puţini dintre noi ştiu că inofensiva şi atît de utila substanţă, care se gǎsește în orice gospodǎrie civilizatǎ – folositǎ pe scară largă, de la „praf de copt”, pînǎ la calmant gastric extrem de eficace în tratarea indigestiilor, „arsurilor” şi „balonărilor” (provocînd acele salutare eructaţii, adicǎ rîgîieli, care elibereazǎ de gaze ramazanu’ și maţele pline de potol greţos îmbibat cu beuturi beţive în exces) - este întrebuinţat ca aditiv alimentar cam de pe la 1860 încoace.  (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu 

* Radu Anton Roman, „Bucate, vinuri și obiceiuri românești”, ed. Paideia, 2001

Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/06/sfaraie-micu-fumege-mangalu-i/, precum şi în ediţia tipărită, nr.400, an VIII, 7 – 13 iunie 2013, p. 23

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XIII)

Cercetat imediat cazul
şi cu respect raportez urgent.
(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking news (6)
Aşadar, aburcată nu fără oarece eforturi, e adevărat, în şaua unuia dintre caii mari despre care pomeneam în finalul articolului de săptămîna trecută, învăţătoarea caracalenă Cristiana Anghel, a pornit în trombă - cu tot arsenalul din dotare -, ca o vajnică amazoană, în galop avîntat, spre punctul terminus al demersului său, alegerile parlamentare din decembrie 2012. Astfel, nu mică a fost mirarea jurnaliştilor dar mai cu seamă spre stupoarea plebei, cînd mult adulata grevistă a foamei şi-a anunţat (cu surlele şi trîmbîţele de rigoare) candidatura pentru, nici mai mult nici mai puţin, un post de senator pentru judeţul de baştină (Olt), pe listele amorfei alianţe politice social-liberale, proaspăt iţită, precum Venus din spuma mării, pe eşichierul politichiei româneşti şi care tocmai ce cîştigase cu un scor zdrobitor (întrunind aproape 70% din sufragii) alegerile locale din 10 iunie 2012 cu sloganul răcnit din toţi bojocii, „Jos Băsescu!”

Brusc, discursul public al domnei blonde din Caracal (dacă nu cumva e prea mult spus „discurs”, mai degrabă fiind vorba despre o dezlînată şi de neostoit tiradă) a trecut de la tonul mămos-mătăsos-moralizator, echivoc şi evaziv - trădînd un dilentantism şi un veleitarism lesne detectabile, caracteristice unei personae cu o cultură generală extrem de suplă la conţinut, dacă nu chiar străvezie, ale cărei orizonturi modeste erau limitate, pînă nu cu mult timp în urmă, de modesta şi umila sa condiţie de dascăl într-un banal orăşel oltean cu o faimă nu tocmai cuşer, ba dimpotrivă, vizavi de inteligenţa băştinaşilor -  la unul total populist, demonstrînd, dacă mai era cazul, că pentru preaiubita noastră caracaleană pîrleazul dintre pedagogie şi demagogie, care multora li se părea insurmontabil, a fost sărit fără nici un fel de efort, cu naturaleţe, trădînd o adaptabilitate remarcabilă a eroinei la tot ceea ce ţine de vasta tarla a bătutului cîmpilor cu graţie. Nu întîmplător zic „sărit pîrleazul”, pen’ că apriga noastră caracaleancă se înşeuase extrem de strîns în spatele celui mai focos bidiviu din grupul cailor cei mari despre care aminteam mai devreme. Căpătase o altă statură acum, una ecvestră, nu?, privirile-i căptînd o nouă direcţie, de sus în jos iar vorbele-i molcom-împăciuitoare de pîn’ atunci deveniseră acum salve de artilerie. Sigur că această neaşteptată şi totală transfigurare a dumisale nu a trecut neobservată, jurnaliştii (şi nu numai ei), care pînă atunci o îngînaseră la unison precum un cor antic, au început să mîrîie, la început mai voalat, cu surdina pusă şi mai pe la colţuri, apoi tot mai des şi mai tare, întrebîndu-se cine este, de fapt, eroina lor şi cam ce vrea dumneai. Iar răspunsurile nu aveau să întîrzie. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în http://www.altphel.ro/2013/05/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-xiii/şi ediţia tipărită, nr. 399, anul VIII, p.8) 
Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XII)

Cercetat imediat cazul
şi cu respect raportez urgent.
(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking news (5)
Spuneam în finalul articolului de săptămîna trecută că stimata noastră învăţătoare caracaleană Cristiana Anghel, timp de aproape un an şi jumătate (tot 2011 şi aproape juma’ din 2012) a tot sporovăit. A devenit o prezenţă extrem de limbută şi de vizibilă în media românească, îndeosebi în platourile televiziunilor de ştiri unde începuse să se simtă ca Ihtios în unde, că doar acolo e bătaia peştelui, nu?, acolo e balta (era să zic mocirla, da’ asta e cam la oha şi pot fi acuzat că că-s prea pestilenţial în limbaj) în ale cărei ape tulburi se pregăteşte „rezerva de cadre” a politichiei româneşti! A fost ridicată-n slăvi de tot felul de inşi, unii dintre ei persoane care păreau a fi respectabile şi de a căror probitate mai greu m-aş fi putut îndoi. Dar aveam să constat rapid că era doar o părere iar ipochimenii nu erau deloc ceea ce doreau să pară că sînt, în final ei demonstrîndu-mi cu argumente imbatabile, că-s doar nişte amărîţi de absolvenţi ai cursului de pupincurism de la celebra academie de bune „manere” din Bilciureşti.

Bref, popularitatea doamnei atinsese cote greu de egalat. Devenise un brand. Adică o marcă, o siglă. Un simbol. O legendă mai vie ca viul. Care, în mod natural, a creat instituţiilor media care o cultivau cu osîrdie, rating. Mai pe şleau spus, cu sau fără vrerea dumisale, a produs bani. Mulţi. Şi dacă a şi produs bani, nu cumva trebuia să fie şi recompensată pentru asta? Ba bine că nu! Doar nu-şi pierdea femeia timpul în van umblînd brambura prin tot felul de emisiuni saşii, abandonîndu-şi „nobila misiune” de dascăl, dedulcindu-se la taclale „entelijente” cu intelectuali rasaţi ai neamului, de talia unor Becali (proaspăt admis la universitatea „Rahova”) ori Vanghelie (premar al RFG, mo!, a se citi Rahova, Ferentari & Giuleşti), forme de viaţă precum Codrin Ştefănescu şi Vadim Tudor, mam’mare Paula Iacob (care pe zi ce trece aduce tot mai mult cu Zira din filmul „Planeta maimuţelor”, ediţia din 1968, scuzată-mi fie comparaţia dar n-am găsit ceva mai expresiv) ori ţaţa Monica Tatoiu, o altă trîmbîţă dogită a naţiunii…  

Pînă în preajma alegerilor locale din 2012, mulţi au fost tentaţi să creadă că i se va da şi ei ceva acolo, un os de ros, în buna tradiţie românească: un post de consilier pe la vreo primărie din judeţul de baştină ori chiar unul de primăriţă, că merita cu asupra de măsură, ba chiar dovedise cu tărie că vrea şi are putirinţă. Ori vreo foncţioară căldicică de şefuţă prin frun inspectorat de învăţămînt (că doar era din breaslă) sau, de ce nu, la un minister, nu contează care, că în ziua de azi oricum nu mai importă ce ştii să faci şi cît de capabil eşti în profesia ta, ci doar ce partid te ţine-n cîrcă sau braţe (în funcţie de ce gabarit posezi) şi cît de bine înşurubat eşti în algoritmu’ de numire. Nu, dragii moşului, nimic din toate astea, pen’ ca doamna blondă din Caracal era deja pe cai mari, din şaua cărora se vedea departe, spre alte zări de soare pline. (va urma)


© Bogdan-Lucian Stoicescu

luni, 3 iunie 2013

Charlie Watts 72

(născut pe 2 iunie 1941)

Happy Birthday, Charlie Watts!