Le mulţumesc pentru faptul că există şi că fac
parte din viaţa mea şi îi rog din suflet să rămînă aşa cum îi ştiu şi acolo
unde le e locul, celor care, în 2013, au continuat să mă beştelească, să-mi
frece ridichea, să mă enerveze, să mă vorbească de rău, să mă tacă de bine, să-mi
bage ştăngi, etc. etc. etc. dar cu asupra de măsură le mulţumesc celor care, din timpuri
imemoriale, ocupă un loc privilegiat în inima mea, încăpăţînîndu-se să-mi
rămînă statornici prieteni, la bine şi la greu. Fără primii dar mai ales
fără ultimii, viaţa mea chiar că n-ar avea nici un chichirez.
Aşadar, tuturor, Bunul Dumnezeu să le dăruiască
sănătate, pace şi, întru toate, bună sporire iar Anul Nou să le aducă
împlinirea bunelor dorinţe!
La mulţi ani !
Bogdan-Lucian Stoicescu
P.S. Nu voi nominaliza nici pe unii, nici pe alţii,
se ştiu ei mult prea bine, nu de altceva dar, împrăştiat cum sînt, aş putea
omite pe cineva, şi tare rău mi-ar părea, hehehe!
Înainte de a procrea, am mîncat spată de berbec cu fasole şi pere - era la început de octombrie."
Gűnter Grass
marți, 17 decembrie 2013
Întîlnire de gradul trei cu Moş Crăciun
Dacă
mi-ar fi spus cineva că îl vom întîlni pe Moş Crăciun deunăzi, evident că nu aş fi crezut în ruptul capului… Încă din copilărie (cînd îl mai numeam şi Gerilă
sau Ded Moroz - varianta rusească a lui Santa Claus din anglo-saxonă - aşa cum îi
spunea uneori bunica din partea tatălui, rusoaică albă după părinţii ei, stabiliţi
pe meleaguri prahovene pe la începutul secolului trecut) mi-am dorit să am o
poză cu moşu’, dar din motive independente de voinţa mea, un astfel de dar
rarisim nu aveam să primesc decît peste fro 50 de ani! Adică, mai exact, duminica
trecută…
Întîmplarea
a făcut (oare e ceva întîmplător pe lumea asta?) să-l întîlnim pe Moş într-un
loc unde nici prin gînd nu ne-ar fi trecut că-l vom găsi… Nu la munte, nu la
mare, nu acasă, noaptea (cînd lasă el de obicei daruri sub brad, doar celor
care au fost cuminţi peste an), nici în parcul de distracţie finlandez de lîngă
orăşelul lapon Rovaniemi (unde, de prin 1985, se spune că ar avea casa Santa
Claus) şi nici măcar în orăşelul copiilor din Ploieşti (care de ani buni a fost
înlocuit cu un fel de obor sordid cu tarabe unde se vînd tot felul de porcării,
inclusiv vin şi ţuică fierte, alături de şunci şi caltaboşi), care e sublim dar
lipseşte cu desăvîrşire, ci într-unul din supermagazinele din Ploieşti, unde
Moşu’ se poza de zor cu cei mici, oferindu-le daruri din sacul lui după ce le
asculta poveştile şi poeziile.
Era un Moş fain, făţos, haios şi mucalit nevoie mare şi pe
care l-am identificat (nu fără mirare) doar atunci cînd ne-am apropiat şi i-am recunoscut
glasul, privirile din spatele ochelarilor cu ramă aurie şi barba albă-albă, toate 100% veritabile, aparţinînd
unui foarte bun amic al nostru devenit temporar un fooooooarte simpatic Moş. Şi,
atunci, ce ne-am zis noi? Că n-ar fi rău să ne tragem într-o poză-două alături de el (noi, adică io şi soaţa
mea), lîngă brad. Ceea ce am şi făcut. Surprins oarecum de ideea noastră,
s-a bucurat nespus (i se citea asta în priviri), regretînd însă că-n sacul lui
n-are daruri şi pentru de-alde noi, ăştia mai „copţi”. Drept pentru care i-am făcut noi
moşului un dar, că lui cu siguranţă nimeni nu-i pune nimic în sacul rămas
gol după…
Chiar
aşa, o mai fi existînd pe lumea asta vreun Moş’ care să fi primit daruri, ca
dragul Moş Ştefan al nostru?
O
să-i scriu lui Moş Crăciun, starostele, ăla din Finlandia, să-mi zică ce şi cum. Pentru că numai el ştie cel mai bine, hehehe…
Bogdan-Lucian Stoicescu
miercuri, 4 decembrie 2013
AMFORME
Joi, 5 decembrie 2013, ora 17, la
GALERIA DE ARTĂa
municipiului Ploieşti
(Piaţa Victoriei nr. 4) are loc
vernisajul expoziţiei
"AMFORME"
(ceramică, sticlă, metal)
a plasticianului
OVIDIU CONSTANTIN IONESCU
(lector universitar doctor la "Academia Naţională de Arte" Bucureşti;http://www.unarte.org/.)
„Lucrările mele sînt forme care
întruchipează ideea de sedimentare a unor elemente volumetrice cu
suprafeţe texturate ce amintesc de depunerile sedimentare, constituite într-un ansamblu
compoziţional compact, spre o piesă ceramică predestinată prin naştere
depozitării: amfora."
„Cine oare îmi va încredinţa un trup duhovnicesc atâta vreme cât eu nu
pot stăpâni nici măcar un trup pământesc? Trupurile mici şi pieritoare pe care
le avem acum ne-au fost dăruite aşa cum şcolarilor li se dau poneii. Trebuie să
învăţăm să conducem, nu pentru că într-o bună zi am scăpa cu totul de cai, ci
pentru că într-o bună zi s-ar putea să călărim pe deşeuate, neînfricaţi şi
voioşi, pe acei bidivii incomparabil mai mari, pe caii aceia înaripaţi,
strălucitori, de pasul cărora se cutremură lumea şi care ne aşteaptă poate
chiar acum cu nerăbdare, bătând din copite şi sforăind pe nări, în grajdurile
Împăratului. Nu că galopul ar fi lipsit de orice valoare dacă nu ar fi un galop
împreună cu Împăratul, dar cum altfel - de vreme ce El şi-a rezervat propriul armăsar
- L-am putea însoţi?”
„Cuvîntul e puternic şi inviolabil, pentru că el este cuvîntul lui
Dumnezeu. Forţa cuvîntului nu stă în el însuşi, ci în puterea divină.”
Gheorghe
Crăciun
(„Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa”)
(Sursa foto: www.srf.ch)
„Cuvintele nu preţuiesc nimic în viaţă şi nici în moarte. Cuvintele nu
aparţin nici trecutului, nici prezentului, nici viitorului. Nu sunt nici apă,
nici pămînt, nici vânt. Nimic din ce se întîmplă nu are de-a face
cu ele.”
„Cuvintele nu au frumuseţe. Cuvintele există aşa, ca un soi de cremă de
pantofi pentru vedere şi timpane. Cuvintele sunt iluzia vieţii tale de lipitor
de afişe, trăieşti cuvintele ca pe un labirint din care numai tu ştii cum se
poate ieşi.”
„Cuvintele n-au chip, cuvintele n-au trup, cuvintele n-au haine şi nici
încălţări.”
„Cuvintele n-au culoare.”
Marius Daniel Popescu
(„Simfonia
lupului”)
(Astăzi, în sala de lectură „Nichita Stănescu” a bibliotecii „Nicolae Iorga”
din Ploieşti, MDP îşi întîlneşte cititorii. La ora 17. ) MARIUS DANIEL POPESCU s-a născut la Craiova, în 1963. Poet, frecventează cenaclurile literare de la Braşov şi, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, face parte din „Grupul de la Braşov“. În 1990, hotărăşte să emigreze şi se stabileşte în Elveţia. După cinci ani, publică primele poeme în limba franceză: 4 x 4, poeme cu tracţiune integrală (Editura Antipodes). Începând cu anul 2004, e directorul ziarului Le persil (Pătrunjelul) şi ţine cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.
Simfonia lupului marchează debutul său în proză. Scris direct în franceză, romanul va fi publicat de prestigioasa editură pariziană José Corti şi, într-un timp incredibil de scurt, ajunge la al treilea tiraj. Marius Daniel Popescu devine un scriitor cu „agendă“ plină: lansări, turnee, lecturi publice, întâlniri cu cititorii. Nici premiile nu întârzie să apară – Simfonia lupului îi aduce lui MDP, cum îl alintă prietenii, premiul Robert Walser.
Odată cu apariţia Simfoniei lupului la Editura Humanitas, Marius Daniel Popescu se întoarce acasă. „Da, revin acasă, şi mi-e drag şi sunt mândru şi cred că ştiţi foarte bine ce înseamnă să trăieşti în două limbi, în două vieţi!“, mărturiseşte autorul într-o scrisoare care însoţeşte bunul de tipar dat traducerii romanului său.
(prezentarea ediţiei în limba română a volumului „Simfonia lupului”, apărut în 2008 la editura Humanitas din Bucureşti)
luni, 18 noiembrie 2013
IN VOLUPTAS MORS
de
Salvador Dali
&
Philippe Halsman
Pe afişul celebrei pelicule „Tăcerea mieilor” este
portretul actriței Jodie Foster care are aplicat deasupra gurii un fluture „Cap
de mort” (acherontia atropos).
Acherontia atropos
Imaginea craniului de pe corpul insectei este, în
realitate, un trompe l'oeil, o iluzie optică, altfel spus, o fotografie a unui
fals „craniu” alcătuit din trupurilor goale a șapte femei. Acest „craniu” reprezintă,
de fapt, fotografia unei „instalaţii”
- In
Voluptas Mors –
desenată de Salvador
Dali și apoi fotografiatǎ de artistul Phillipe Halsman
(în anul 1951).
Pentru a se obține efectul dorit, trupurile celor șapte
femei au fost aranjate timp de trei ore, folosindu-se desenul făcut în
prealabil de către Dali, astfel încît, în final, a rezultat un „craniu”…
Dali şi capul său de mort...
Dali şi Halsmann în timpul celebrei şedinţe foto...
„Invizibil, ţăranul
literaturii noastre vechi apărea doar în împrejurări paroxistice. Acestea îl
scoteau din matca lui tăcută, din rosturile lui şi-l arătau lumii: un ţăran
răzvrătit, unul ieşit din minţi, altul eroic, alţii victime excesive ale
secetei, birurilor, invaziilor. În rest, tăcere. Şi a venit anul 1848. De
atunci pînă astăzi, ţăranul român e supraluminat, hipervizibil, înzestrat
simultan cu toate cu toate calităţile şi cu toate cusururile.
Supradimensinat
ideologic, mizer şi inocent, savant analfabet, metafizician sărac, martir
producător de aur, legat de pămînt, cu suflet ceresc, jertfă care ţine anonim
ţara pe oase, strămoşul nostru, al tuturor, zeu ignorant, beţiv inocent,
desfrînat care ţine rînduiala străveche a lumii, strămoşul şi copilul veşnic al
nostru, îl ţinem de mînă şi-l învăţăm să scrie, să citească, să-şi crească
vitele, dă voteze cum se cuvine, să nu fie magic, să uite de mituri şi să ne
spună totuşi poveşti, victima inocentă din trupul căruia ne hrănim, fiindcă
pămîntul e el, grîul a ieşit din sudoarea şi sîngele lui, Christos cam păgîn,
sufletul etrn al naţiunii, inalterabil, identic cu sine, dar schimbător la
prima bătaie de vînt, pur ca lacrima şi degrabă ispitit de cei răi, latin
învins de daci sau dac îndrumat de latini, pelasg turcit, barbar candid,
delicateţe aspră, izvor ascuns lui însuşi, mai viu cînd e mort, creat de noi
din cap pînă în picioare, din păr pînă-n unghii, oglinda pe care am lucrat-o să
ne arate faţa şi reversul, ţăranul romîn sîntem noi, plugari şi păstori de
fantasme.” (Şerban Anghelescu în Farmecul discret al etnologiei, Tracus Arte, 2013)
duminică, 17 noiembrie 2013
ultimul
joc
In
memoriam Ion Mărculescu
de data aceasta ai servit foarte departe
mingea s-a dus în afara terenului
unde nimeni nu o poate urmări
nu am fotografia ta
dar îmi amintesc cu exactitate
vocea ta gravă şi uşor stinsă
la ultima noastră convorbire telefonică
acum nici două săptămâni
tot aşa cum îmi amintesc
ochii tăi şi silueta de uriaş bun
ce m-au însoţit atâţia ani
de data aceasta nu e vorba de un scor oarecare
jocul e pe viaţă şi pe moarte
hai trimite-mi o minge
şi eu o să mă străduiesc să ţi-o returnez
deşi nu joc bine
dar cine a ridicat fileul atât de sus
de ce e racheta atât de grea
cum să te mai ajung
Letiţia Ilea
O zi pe Pămînt...
(sau despre empatie)
„Empatia este o noţiune
care defineşte mecanismul prin care un individ poate înţelege sentimentele şi
emoţiile unui alt individ. Este facultatea de a te identifica cu aproapele tău şi
de a simţi ceea ce el simte, trăirile lui şi în mod deosebit suferinţele şi
disperările lui. Este o trăire mult mai puternică decît credinţa şi orice alte deosebiri care-i separă pe indivizi. Empatia îţi permite descifrarea percepţiilor celuilalt, să-i
simţi frica, furia, tandreţea, să-i trăieşti o vreme viaţa, să te mişti cu
delicateţe în preajma lui fără să emiţi judecăţi. Să cauţi îndeosebi
asemănările şi mai puţin deosebirile, esenţa, inima şi sufletul, pentru că, de
regulă, asemănările sînt mult mai importante decît deosebirile. Bunătatea
sufletească înseamnă să poţi oferi fără să aştepţi nimic în schimb, pur şi
simplu să împarţi pentru a nu risipi o viaţă, să-i ajuţi pe toţi aceia care nu posedă
această capacitate şi, în ciuda tuturor dificultăţilor, să-ţi păstrezi această forţă
lăuntrică, această dorinţă de a dărui o fărîmă din inima ta celor care merită
puţină atenţie şi să-i respecţi fiecăruia dreptul de a exista. Bunătatea
sufletească este un sentiment superior oricărui instinct, ea permiţîndu-ne să ne
înţelegem aproapele şi să avem grijă de el, să împărţim, din toată inima, cu el, puţinul pe care-l
avem. Să fim ocrotitori. Să ştim să dăruim fericirea, tandreţea,
protecţia... Să fim deci pentru că toţi avem nevoie de căldură
sufletească, de afecţiune, să fim recunoscuţi între semeni şi, dincolo de aparenţe, să nu ne pierdem niciodată încrederea în noi chiar dacă vorbim
altă limbă, atîta timp cît cu totul altceva mult mai important ne scapă atenţiei...
Ştiinţa a
demonstrat că deosebirea dintre om şi animal este chiar EMPATIA.” Oare chiar aşa să fie? Filmul de mai sus pare să demonstreze cu argumete destul de greu de combătut, cu totul şi cu totul altceva...
Singer tells technology conference he and the late Apple boss planned audiophile successor to iPod with high-resolution audio
"Steve Jobs was a pioneer of digital music, but when he went home he listened to vinyl," Young said during an interview at the D: Dive Into Media technology conference. He and Jobs were apparently both concerned with the dearth of high-quality listening formats for audiophiles, and the two men met to work on new hardware that could store the large music files Young prefers. Since Jobs's death in October, Young complained, there is "not much going on".
Young is a notorious opponent of MP3s and other compressed music formats. He even criticises CDs, which he claims offer only 15% of the audio information contained on master recordings. "What everybody gets [on an MP3] is 5% of what we originally make in the studio," he said. "We live in the digital age, and unfortunately it's degrading our music, not improving."
„Mărturii din Gulagul sovietic şi românesc pe
înţelesul tinerilor”
Istoricul Codruţ Constantinescu va
susţine vineri, 8 noiembrie 2003 (la numai o zi după celebra 7 noiembrie, o
dată intrată definitiv în istorie, adică uitată - ceea ce nu este chiar cel mai
rău lucru cu putinţă), începînd cu ora 13, conferinţa „Mărturii din Gulagul sovietic şi românesc pe înţelesul tinerilor”,
la Colegiul Naţional Nicolae Griorescu din municipiul Campina.
Codruţ Constantinescu
este istoric şi scriitor. A absolvit facultatea de istorie a Universităţii din
Bucureşti şi cursurile „The International People’s
College” din Helsingor (Danemarca). A obţinut un master în cadrul „Institutului European” al Universităţii
din Geneva. Este consilier pentru
afaceri europene la Prefectura Prahova unde activează şi în
prezent. Publică recenzii, cronici
și eseuri în periodice precum „Timpul”, „22”, „Observator cultural”,„Dilema Veche”,„Familia” , „Historia”, „Oglinda de
azi”, „Labirint” şi pe blogul
personal, „Litere, cuvinte, fraze” (http://cdc77.blogspot.ro/). Este autorul volumelor „Hai-hui prin
occident”, „Studii irlandeze”, „Enervări sau despre bucuria de a trăi în
România”, „A trăi pentru a citi”, „În labirint sînt umbre şi lumini” şi
„Mirajul utopiei”.
Acest eveniment face parte dintr-un incitant
şi lăudabil program desfăşurat sub genericul „Conferinţele scriitorilor campineni”, promovat de Primăria
municipiului Câmpina, Consiliul local (recte „Comisia pentru cultură”), sub
patronajul bibliotecii municipale „Dr.
C. I. Istrati”. Având în vedere nenumăratele mărturii apărute după 1990, vor fi
evocate doar personalităţile şi cărţile lui Alexandr
Soljeniţîn, Varlam Şalamov, Ante Ciliga dar şi Lena Constante şi Aniţa Culea
Nandriş. La final va fi prezentat filmul „Deporaţi în Bărăgan. Amintiri
din Siberia românească” realizat de Claudia Florentina Dobre şi Valeriu
Antonovici, a cărui proiecţie va fi reluată, în prezenţa realizatorilor şi în
29 noiembrie la Biblioteca Municpală „Dr. C. I. Istrati”, pelicula reprezentînd
un bun prilej de dezbatere, rememorare şi analiză.
„Subiect doar aparent simplu şi uşor însă cred că am ajuns la un impas:
cum oare vor percepe tinerii care nu au apucat să trăiască acele cumplite
vremuri să vadă şi să înţeleagă măcar 0,5% din acel sistem totalitaro-terorist?
Comunismul, prin imensul său absurd şi prin atrocităţile săvîrşite şi
sacrificiile umane greu de cuantificat, este foarte dificil de explicat
oamenilor în general şi celor foarte tineri, în special. Atît de aberant şi de
suprarealist (adică, mai degrabă, deasupra realitaţii cu care s-a aflat într-un
război total, pînă la urmă realitatea învingînd) a fost!, mărturiseşte
Codruţ Constantinescu despre tema conferinţei sale.
miercuri, 30 octombrie 2013
„Să fie lumină!”*
Let There Be More Light
(Pink Floyd - A Saucerful Of Secrets)
Se dedică doamnei Ozana Moraru
Venim pe lume orbi,
cu ochii cîrpiţi, ieşind din acea găoace strîmtă şi tenebroasă însă calmă, caldă, umedă şi extrem de protectoare,
în care stăm cu genunchii la gură învăluiţi doar într-o mantie de sunete binefăcătoare,
plăcute auzului, aidoma unei catifelate placente sonore pentru ca apoi, brusc, să
fim treziţi de soneria ceasului biologic şi să ne năpustim, hăbăuci şi agresivi
nevoie mare, cu capetele înainte precum rugbiştii în grămada lor ordonată, prin
forţe proprii dar împinşi decisiv de la spate de „proprietara” spaţiului în
care am huzurit ca nişte nababi nouă luni. Cam aşa ajungem noi într-o lume care
în primele momente ne este atît de ostilă – agitată, zgomotoasă, friguroasă, aridă,
neprimitoare – încît nu ne rămîne altceva mai bun de făcut decît să urlăm cît
ne ţin bojocii şi să plîngem cu sughiţuri, cu ochii strînşi bine-bine, pentru
că noua lume în care tocmai am ajuns volens nolens, după ce că e aşa cum e, mai
e şi plină de-o lumină orbitoare, groaznică, dureroasă, chinuitoare,
insuportabilă…
Ei bine, cam astfel de gînduri îmi hălăduiau prin cap cu
viteza luminii (nu a celei stinse) în clipele în care una dintre simpaticele
asistente mi-a îndepărtat destul de brusc bandajul de pe ochiul operat de avansata
mea cataractă (opacifiere de cristalin cu alte cuvinte sau pre numele ei medical
întreg, cataractă nucleară miopigenă)
joia trecută, într-una din sălile clinicii bucureştene „Oculus”. Mai întîi a
fost un fel de explozie luminoasă, aidoma uneia nucleare, care a avut darul
să-mi provoace
dureri la privit. Mă durea lumina aşadar, constatasem io cu năduf… Sigur, de asemenea
senzaţii neplăcute pricinuite de aprinderea unui bec în întuneric sau de
tragerea unei perdele de la fereastra dormitorului, dimineaţa cînd ai ochii
mijiţi dup-o noapte de somn adînc, a avut parte toată lumea dar asta, nene, e o
durere de-adevăratelea, pe bune, cu ştaif, o simţi prin toţi porii fiinţei tale şi, mai ales, cu absolut toţi
nervii capului, cum se zice pe la noi prin cartier, hehehe! Dar ce durere minunată!
Însă
explozia aceea s-a stins ca orice explozie şi culorile au început să apară
incredibil de clare pe obiectele-mi din juru-mi, puţine, acolo, în cabinetul
unde urma să fiu supus controlului de către doamna Ozana Moraru, chirurgul care mă operase cu 18-19 ore în urmă. Faţă
de ceea ce văzusem io pînă atunci cu ochiul meu drept defect, ceea ce mi se arăta
acum prin intermediul retinei păreau a fi de-a dreptul imagini high definition. Nu-mi venea să cred,
deşi fusesem avertizat în urmă cu două săptămîni, în timpul controlului
pre-operator, că mă aflam cu acuitatea vizuală la pămînt, pe undeva pe la
20-25%! Abia acum eram convins pe deplin că aşa stătuseră lucrurile. Ce să zic?
E foarte greu dacă nu imposibil de descris în cîteva cuvinte senzaţiile trăite
în acele clipe. Cred că nu mă poate înţelege decît cineva care a trecut prin asta…
Dar mai era un hop: să ies bine la control pentru că urma intervenţia la ochiul stîng, în cursul
aceleiaşi dimineţi de vineri 25 octombrie a anului de graţie 2013. Acum că tot
vedeam cum trebuie (cu un ochi, e adevărat, dar ce imagini îmi defilau prin „cîmpiile” vizuale, nene, cristal, nu alta!) abia aşteptam s-o cunosc pe aceea care înfăptuise
acest miracol. Şi care nu a întîrziat să apară. O prezenţă elegantă, sobră, cu
un aer aristocratic, uşor aferată (şi pe bună dreptate) dar discretă şi cu o
voce plăcută, scăzută, al cărei timbru mi se părea puţin voalat, ca de
fumătoare… N-am avut timp s-o observ prea mult că s-a şi ascuns în spatele ocularelor unor
aparate complicate cu ajutorul cărora mi-a controlat din nou ochiul proaspăt operat
dar şi pe cel căruia-i venea de îndată rîndul la „cuţit”. Însă n-am putut să
nu-i remarc preţ de cîteva secunde mîinile, mirîndu-mă ce degete subţiri de
pianistă (dar care erau extrem de „nervoase” şi puternice în fragilitatea lor) îmi
(re)aşezaseră la locul ei „lumina ochilor”, cum se spune. Nu ştiu cum trebuie
să fie mîinile unui chirurg, atîta vreme cît pînă acum n-am avut de-a face cu ei
personal, să-i pot studia pe îndelete. Dar imediat după ce le-am văzut pe cele
ale doamnei doctor, mi-am zis că, poate, aşa ar trebui să le aibă toţi (…). Sau
nu?
Dr. Ozana Moraru (sursa foto expresnational.ro)
Iar peste cîteva ore cînd am plecat către locuinţa bunilor şi dragilor mei prieteni bucureşteni Dana şi Ovidiu Ionescu (https://www.facebook.com/ovidiu.ionescu.900), cei care m-au găzduit şi vegheat, fiindu-mi îngeri păzitori în aceste trei zile ale scurtelor mele preumblări pe tărîmurile ţării de dincolo
de negură, vorba lui Sadoveanu (şi pentru care le mulţămesc şi-i sărut pe frunţile inimilor domniilor lor), nu mă mai săturam să privesc cu ochiul
deja zdravăn (stîngul era de-acum operat şi acoperit c-un bandaj special)
explozia de culori a neînchipuit de blîndei zile de toamnă bucureşteană ce se
desfăşura în toată splendoarea dincolo de geamurile taxiului… Mi se părea că sînt
un pustnic bătrîn coborît pentru prima oară în viaţa lui din sihăstria-i, în chiar
mijlocul copleşitorului oraş…
De-atunci, cei din juru-mi, care aflaseră despre
experienţa prin care-am trecut, m-au bombardat cu felurite întrebări, însă una dintre
ele se repeta cu obstinaţie: ce-am „văzut” sau dacă am văzut ceva în timpul
operaţiilor? Păi ce, Doamne iartă-mă, mai poţi vedea, cînd ceea ce ţi se schimbă
sînt chiar „lentilele” fără de care eşti, practic, orb, precum un aparat de fotografiat căruia i s-a scos obiectivul??? Păi nu mai bungheşti nimic sau mai nimic. Poate cu excepţia faptului că, la un moment dat, desluşeşti un fel tunel întunecat la capătul căruia se tot învîrte o lumină albă, difuză.
Sau mai corect spus, o pată de lumină gelatinoasă, translucidă ca o meduză. Sau cel puţin aşa ţi se pare.
Apoi, după ce ţi se montează
noul cristalin, se mai limpezesc o idee imaginile şi ai senzaţia că ţii ochii deschişi într-o apă nu tocmai limpede, fără să ai ochelari de scafandru. După care
chiar că nu mai zăreşti nimic, se face noapte neagră (sic!) brusc, pentru că ţi se
acoperă imediat şi complet ochiul cu acel bandaj special pe care timp de 24 de ore n-ai voie să-l îndepărtezi. Cam asta ar fi… Sau cel puţin asta a reţinut deocamdată
creierul meu (că, de fapt, acolo se petrece totul) din această tărăşenie,
asupra căreia evident că voi reveni la momentul potrivit, cînd toate cele (y compris vederea mea) se vor limpezi. Şi cînd voi intra în posesia filmuleţului operaţiei mele pe care la ultimul control i l-am cerut doamnei doctor. Şi
care, deşi a părut puţin surprinsă de solicitarea mea, mi l-a promis fără
reticenţă, după ce i-am spus că vreau să-mi ilustrez un text cu el. Acest text. Însă pînă atunci, mă voi folosi de înregistrarea
unei operaţii de cataractă generice, povestită de domnul profesor Cristian Moraru,
însuşi starostele clinicii.
Sigur că la final i-am mulţumit aşa cum m-am priceput io
mai bine pentru tot doamnei doctor OzanaMoraru, deşi cuvintele mi-au fost
mult prea sărace pentru ceea ce dumneaei tocmai îmi dăruise. Deocamdată, în schimb,
nu-i pot oferi decît două cînticele tare dragi inimii mele (başca un bonus), care
mi-au susurat în urechi (şi care mi-au făcut nespus de bine), venite din habar n-am ce firidă a creierului meu, tot timpul în acele momente extrem de tensionate pentru
mine, momente prin care tare bine ar fi să
nu treacă nimeni, niciodată…
Şi asta pentru că ştiu că doamna Ozana Moraru iubeşte
muzica… Şi caii…