marți, 31 decembrie 2013

Urare de Anul Nou...


Le mulţumesc pentru faptul că există şi că fac parte din viaţa mea şi îi rog din suflet să rămînă aşa cum îi ştiu şi acolo unde le e locul, celor care, în 2013, au continuat să mă beştelească, să-mi frece ridichea, să mă enerveze, să mă vorbească de rău, să mă tacă de bine, să-mi bage ştăngi, etc. etc. etc. dar cu asupra de măsură le mulţumesc celor care, din timpuri imemoriale, ocupă un loc privilegiat în inima mea, încăpăţînîndu-se să-mi rămînă statornici prieteni, la bine şi la greu. Fără primii dar mai ales fără ultimii, viaţa mea chiar că n-ar avea nici un chichirez.

Aşadar, tuturor, Bunul Dumnezeu să le dăruiască sănătate, pace şi, întru toate, bună sporire iar Anul Nou să le aducă împlinirea bunelor dorinţe!

La mulţi ani !

Bogdan-Lucian Stoicescu


P.S. Nu voi nominaliza nici pe unii, nici pe alţii, se ştiu ei mult prea bine, nu de altceva dar, împrăştiat cum sînt, aş putea omite pe cineva, şi tare rău mi-ar părea, hehehe!


sâmbătă, 21 decembrie 2013

Haihui printre cuvinte (20)

Calcanul


"Ilsebill a mai adăugat sare. 
Înainte de a procrea, am mîncat spată de berbec cu fasole şi pere - era la început de octombrie."
Gűnter Grass

marți, 17 decembrie 2013

Întîlnire de gradul trei cu Moş Crăciun

Dacă mi-ar fi spus cineva că îl vom întîlni pe Moş Crăciun deunăzi, evident că nu aş fi crezut în ruptul capului… Încă din copilărie (cînd îl mai numeam şi Gerilă sau Ded Moroz - varianta rusească a lui Santa Claus din anglo-saxonă - aşa cum îi spunea uneori bunica din partea tatălui, rusoaică albă după părinţii ei, stabiliţi pe meleaguri prahovene pe la începutul secolului trecut) mi-am dorit să am o poză cu moşu’, dar din motive independente de voinţa mea, un astfel de dar rarisim nu aveam să primesc decît peste fro 50 de ani! Adică, mai exact, duminica trecută…

 Întîmplarea a făcut (oare e ceva întîmplător pe lumea asta?) să-l întîlnim pe Moş într-un loc unde nici prin gînd nu ne-ar fi trecut că-l vom găsi… Nu la munte, nu la mare, nu acasă, noaptea (cînd lasă el de obicei daruri sub brad, doar celor care au fost cuminţi peste an), nici în parcul de distracţie finlandez de lîngă orăşelul lapon Rovaniemi (unde, de prin 1985, se spune că ar avea casa Santa Claus) şi nici măcar în orăşelul copiilor din Ploieşti (care de ani buni a fost înlocuit cu un fel de obor sordid cu tarabe unde se vînd tot felul de porcării, inclusiv vin şi ţuică fierte, alături de şunci şi caltaboşi), care e sublim dar lipseşte cu desăvîrşire, ci într-unul din supermagazinele din Ploieşti, unde Moşu’ se poza de zor cu cei mici, oferindu-le daruri din sacul lui după ce le asculta poveştile şi poeziile. 
Era un Moş fain, făţos, haios şi mucalit nevoie mare şi pe care l-am identificat (nu fără mirare) doar atunci cînd ne-am apropiat şi i-am recunoscut glasul, privirile din spatele ochelarilor cu ramă aurie şi barba albă-albă, toate 100% veritabile, aparţinînd unui foarte bun amic al nostru devenit temporar un fooooooarte simpatic Moş. Şi, atunci, ce ne-am zis noi? Că n-ar fi rău să ne tragem într-o poză-două alături de el (noi, adică io şi soaţa mea), lîngă brad. Ceea ce am şi făcut. Surprins oarecum de ideea noastră, s-a bucurat nespus (i se citea asta în priviri), regretînd însă că-n sacul lui n-are daruri şi pentru de-alde noi, ăştia mai „copţi”. Drept pentru care i-am făcut noi moşului un dar, că lui cu siguranţă nimeni nu-i pune nimic în sacul rămas gol după…
Chiar aşa, o mai fi existînd pe lumea asta vreun Moş’ care să fi primit darurica 
dragul Moş Ştefan al nostru?  

O să-i scriu lui Moş Crăciun, starostele, ăla din Finlandia, să-mi zică ce şi cum. 
Pentru că numai el ştie cel mai bine, hehehe…

Bogdan-Lucian Stoicescu

miercuri, 4 decembrie 2013


AMFORME

Joi, 5 decembrie 2013, ora 17, la GALERIA DE ARTĂ a municipiului Ploieşti
(Piaţa Victoriei nr. 4) are loc vernisajul expoziţiei  
"AMFORME"  
(ceramică, sticlă, metal)
 a plasticianului
OVIDIU CONSTANTIN IONESCU 
(lector universitar doctor la  "Academia Naţională de Arte" Bucureşti; http://www.unarte.org/.) 

Lucrările mele sînt forme care întruchipează ideea de sedimentare a unor elemente volumetrice cu suprafeţe texturate ce amintesc de depunerile sedimentare, constituite într-un ansamblu compoziţional compact, spre o piesă ceramică predestinată prin naştere depozitării: amfora."

Ovidiu Constantin Ionescu

Prezintă pictorii
MARCEL BEJGU 
(preşedinte al filalei Prahova a Uniunii Artiştilor Plastici din România, http://www.marcelbejgu.ro/ ), 
 VALTER PARASCHIVESCU 
 şi 
poetul
IOAN VIERU 
(Directorul revistei  "CONTRAPUNCT" din Bucureşti, http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Vieru_(poet) )

Recital de muzică clasică susţinut de chitariştii
ALEXANDRU DOBRESCU * CONSTANTIN DUMITRAŞCU * ADRIAN POPOVICI

Alte amănunte aici:

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Haihui printre cuvinte (19)


Despre cai...

Cine oare îmi va încredinţa un trup duhovnicesc atâta vreme cât eu nu pot stăpâni nici măcar un trup pământesc? Trupurile mici şi pieritoare pe care le avem acum ne-au fost dăruite aşa cum şcolarilor li se dau poneii. Trebuie să învăţăm să conducem, nu pentru că într-o bună zi am scăpa cu totul de cai, ci pentru că într-o bună zi s-ar putea să călărim pe deşeuate, neînfricaţi şi voioşi, pe acei bidivii incomparabil mai mari, pe caii aceia înaripaţi, strălucitori, de pasul cărora se cutremură lumea şi care ne aşteaptă poate chiar acum cu nerăbdare, bătând din copite şi sforăind pe nări, în grajdurile Împăratului. Nu că galopul ar fi lipsit de orice valoare dacă nu ar fi un galop împreună cu Împăratul, dar cum altfel - de vreme ce El şi-a rezervat propriul armăsar - L-am putea însoţi?” 
C.S. Lewis - Despre minuni


vineri, 22 noiembrie 2013

Haihui printre cuvinte (18)


Friedrich Nietzsche


Encore un siècle de journalisme,et tous les mots pueront. 

Friedrich Nietzsche (primul din dreapta),
 alături de Paul R
ée
şi Lou von Salome
(foto: fuckyechexistentialism.tumblr.com;
text: Litérature et Poésie)

Haihui printre cuvinte (17)


„Lupul sînt eu!”


Motto: 
Cuvîntul e puternic şi inviolabil, pentru că el este cuvîntul lui Dumnezeu. Forţa cuvîntului nu stă în el însuşi, ci în puterea divină.” 
Gheorghe Crăciun 
(„Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa”)

(Sursa foto: www.srf.ch)

„ Cuvintele nu preţuiesc nimic în viaţă şi nici în moarte. Cuvintele nu aparţin nici trecutului, nici prezentului, nici viitorului. Nu sunt nici apă, nici pămînt, nici vânt. Nimic din ce se întîmplă nu are de-a face cu ele.”

„Cuvintele nu au frumuseţe. Cuvintele există aşa, ca un soi de cremă de pantofi pentru vedere şi timpane. Cuvintele sunt iluzia vieţii tale de lipitor de afişe, trăieşti cuvintele ca pe un labirint din care numai tu ştii cum se poate ieşi.”

„Cuvintele n-au chip, cuvintele n-au trup, cuvintele n-au haine şi nici încălţări.”

„Cuvintele n-au culoare.”

Marius Daniel Popescu  
(„Simfonia lupului”)

(Astăzi, în sala de lectură „Nichita Stănescu” a bibliotecii „Nicolae Iorga” din Ploieşti, MDP îşi întîlneşte cititorii. La ora 17. )

MARIUS DANIEL POPESCU s-a născut la Craiova, în 1963. Poet, frecventează cenaclurile literare de la Braşov şi, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, face parte din „Grupul de la Braşov“. În 1990, hotărăşte să emigreze şi se stabileşte în Elveţia. După cinci ani, publică primele poeme în limba franceză: 4 x 4, poeme cu tracţiune integrală (Editura Antipodes). Începând cu anul 2004, e directorul ziarului Le persil (Pătrunjelul) şi ţine cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.


Simfonia lupului marchează debutul său în proză. Scris direct în franceză, romanul va fi publicat de prestigioasa editură pariziană José Corti şi, într-un timp incredibil de scurt, ajunge la al treilea tiraj. Marius Daniel Popescu devine un scriitor cu „agendă“ plină: lansări, turnee, lecturi publice, întâlniri cu cititorii. Nici premiile nu întârzie să apară – Simfonia lupului îi aduce lui MDP, cum îl alintă prietenii, premiul Robert Walser.
Odată cu apariţia Simfoniei lupului la Editura Humanitas, Marius Daniel Popescu se întoarce acasă. „Da, revin acasă, şi mi-e drag şi sunt mândru şi cred că ştiţi foarte bine ce înseamnă să trăieşti în două limbi, în două vieţi!“, mărturiseşte autorul într-o scrisoare care însoţeşte bunul de tipar dat traducerii romanului său. 
(prezentarea ediţiei în limba română a volumului 
Simfonia lupului
apărut în 2008 la editura Humanitas din Bucureşti)

luni, 18 noiembrie 2013

IN VOLUPTAS MORS
de
Salvador Dali 
Philippe Halsman

Pe afişul celebrei pelicule „Tăcerea mieilor” este portretul actriței Jodie Foster care are aplicat deasupra gurii un fluture „Cap de mort” (acherontia atropos).





Acherontia atropos
Imaginea craniului de pe corpul insectei este, în realitate, un trompe l'oeil, o iluzie optică, altfel spus, o fotografie a unui fals „craniu” alcătuit din trupurilor goale a șapte femei. Acest „craniu” reprezintă, de fapt, fotografia unei „instalaţii” 
In Voluptas Mors – 
desenată de Salvador Dali  și apoi fotografiatǎ de artistul Phillipe Halsman
(în anul 1951). 
Pentru a se obține efectul dorit, trupurile celor șapte femei au fost aranjate timp de trei ore, folosindu-se desenul făcut în prealabil de către Dali, astfel încît, în final, a rezultat un „craniu”… 

Dali şi capul său de mort...
Dali şi Halsmann în timpul celebrei şedinţe foto...









(fotografii de © Phillipe Halsman)


Haihui printre cuvinte (16)

Despre ţăranul român
 Invizibil, ţăranul literaturii noastre vechi apărea doar în împrejurări paroxistice. Acestea îl scoteau din matca lui tăcută, din rosturile lui şi-l arătau lumii: un ţăran răzvrătit, unul ieşit din minţi, altul eroic, alţii victime excesive ale secetei, birurilor, invaziilor. În rest, tăcere. Şi a venit anul 1848. De atunci pînă astăzi, ţăranul român e supraluminat, hipervizibil, înzestrat simultan cu toate cu toate calităţile şi cu toate cusururile.

 Supradimensinat ideologic, mizer şi inocent, savant analfabet, metafizician sărac, martir producător de aur, legat de pămînt, cu suflet ceresc, jertfă care ţine anonim ţara pe oase, strămoşul nostru, al tuturor, zeu ignorant, beţiv inocent, desfrînat care ţine rînduiala străveche a lumii, strămoşul şi copilul veşnic al nostru, îl ţinem de mînă şi-l învăţăm să scrie, să citească, să-şi crească vitele, dă voteze cum se cuvine, să nu fie magic, să uite de mituri şi să ne spună totuşi poveşti, victima inocentă din trupul căruia ne hrănim, fiindcă pămîntul e el, grîul a ieşit din sudoarea şi sîngele lui, Christos cam păgîn, sufletul etrn al naţiunii, inalterabil, identic cu sine, dar schimbător la prima bătaie de vînt, pur ca lacrima şi degrabă ispitit de cei răi, latin învins de daci sau dac îndrumat de latini, pelasg turcit, barbar candid, delicateţe aspră, izvor ascuns lui însuşi, mai viu cînd e mort, creat de noi din cap pînă în picioare, din păr pînă-n unghii, oglinda pe care am lucrat-o să ne arate faţa şi reversul, ţăranul romîn sîntem noi, plugari şi păstori de fantasme.” (Şerban Anghelescu în Farmecul discret al etnologiei, Tracus Arte, 2013)

duminică, 17 noiembrie 2013

ultimul joc

                        In memoriam Ion Mărculescu

de data aceasta ai servit foarte departe
mingea s-a dus în afara terenului
unde nimeni nu o poate urmări

nu am fotografia ta
dar îmi amintesc cu exactitate
vocea ta gravă şi uşor stinsă
la ultima noastră convorbire telefonică
acum nici două săptămâni
tot aşa cum îmi amintesc
ochii tăi şi silueta de uriaş bun
ce m-au însoţit atâţia ani

de data aceasta nu e vorba de un scor oarecare
jocul e pe viaţă şi pe moarte
hai trimite-mi o minge
şi eu o să mă străduiesc să ţi-o returnez
deşi nu joc bine
dar cine a ridicat fileul atât de sus
de ce e racheta atât de grea

cum să te mai ajung

Letiţia Ilea
O zi pe Pămînt...
(sau despre empatie)

Empatia este o noţiune care defineşte mecanismul prin care un individ poate înţelege sentimentele şi emoţiile unui alt individ. Este facultatea de a te identifica cu aproapele tău şi de a simţi ceea ce el simte, trăirile lui şi în mod deosebit suferinţele şi disperările lui. Este o trăire mult mai puternică decît credinţa şi orice alte deosebiri care-i separă pe indivizi. Empatia îţi permite descifrarea percepţiilor celuilalt, să-i simţi frica, furia, tandreţea, să-i trăieşti o vreme viaţa, să te mişti cu delicateţe în preajma lui fără să emiţi judecăţi. Să cauţi îndeosebi asemănările şi mai puţin deosebirile, esenţa, inima şi sufletul, pentru că, de regulă, asemănările sînt mult mai importante decît deosebirile. Bunătatea sufletească înseamnă să poţi oferi fără să aştepţi nimic în schimb, pur şi simplu să împarţi pentru a nu risipi o viaţă, să-i ajuţi pe toţi aceia care nu posedă această capacitate şi, în ciuda tuturor dificultăţilor, să-ţi păstrezi această forţă lăuntrică, această dorinţă de a dărui o fărîmă din inima ta celor care merită puţină atenţie şi să-i respecţi fiecăruia dreptul de a exista. Bunătatea sufletească este un sentiment superior oricărui instinct, ea permiţîndu-ne să ne înţelegem aproapele şi să avem grijă de el, să împărţim, din toată inima, cu el, puţinul pe care-l avem.  Să fim ocrotitori. Să ştim să dăruim fericirea, tandreţea, protecţia... Să fim deci pentru că toţi avem nevoie de căldură sufletească, de afecţiune, să fim recunoscuţi între semeni şi, dincolo de aparenţe, să nu ne pierdem niciodată încrederea în noi chiar dacă vorbim altă limbă, atîta timp cît cu totul altceva mult mai important ne scapă atenţiei...

Ştiinţa a demonstrat că deosebirea dintre om şi animal este chiar EMPATIA.

Oare chiar aşa să fie? Filmul de mai sus pare să demonstreze cu argumete destul de greu de combătut, cu totul şi cu totul altceva... 

(traducere din limba franceză de © Bogdan-Lucian Stoicescu)

miercuri, 13 noiembrie 2013

Ploieşti, mon amour...
(I)

Din ciclul: "Unde ie trotuarele mele, care le-am perdut? (I)"
Din ciclul: "Unde ie trotuarele mele, care le-am perdut? (II)"

Răbdătoare stau la soare...

La brancadrierul. Articole medicale? 
Noooo.... Pur şi simplu un butic foarte mic!

Ceasul marca Paul Garnier (L'Orloger de la Marine, 
fratele mai mare al ceasului meu de buzunar)
 de la Gara de Vest, realmente o piesă de muzeu 
dar care, din cîte am înţeles,
 nu mai are mecanismul din interior. 
Păcat. Pe vremuri funcţiona perfect, 
aşa cum funcţionau şi fraţii lui de pe
 peroanele Gării de Nord din Bucureşti.

Ceasul meu de buzunar, tot un Paul Garnier, 
care a aparţinut bunicului. 
În ciuda vîrstei venerabile,
(cred că are 100 de ani dacă nu cumva i-a şi împlinit), 
funcţionează perfect.

Probabil că anunţul se referă la murdărirea oraşului 
însă evident că e pus la oha, 
că tot nu se ştie cine pe cine amedează. 
Ploieştiul rămîne în continuare unul 
dintre cele mai murdare oraşe din ţară.


Nu numai străzile au amintiri...

În traducere liberă ciuperci ciuperci... 
Greu şi cu franţuza asta...


Un nostalgic rămas cu gîndul la celebra telenovelă 
a anilor '90, "Bulevardul Paulista". Simpatic în felul lui..
.

Eternul feminin cu talpa joasă. 
Preţ modic şi fără platfus... Chilipir.

Şi un apus peste oraş. Nepereche, în felul lui, ca toate apusurile... 

(foto-texte: © Bogdan-Lucian Stoicescu)
Neil Percival Young 
68
(n. 12 noiembrie 1945)


1968





Neil Young: 

Steve Jobs and I were working on new iPod

Singer tells technology conference he and the late Apple boss planned audiophile successor to iPod with high-resolution audio
"Steve Jobs was a pioneer of digital music, but when he went home he listened to vinyl," Young said during an interview at the D: Dive Into Media technology conference. He and Jobs were apparently both concerned with the dearth of high-quality listening formats for audiophiles, and the two men met to work on new hardware that could store the large music files Young prefers. Since Jobs's death in October, Young complained, there is "not much going on".
Young is a notorious opponent of MP3s and other compressed music formats. He even criticises CDs, which he claims offer only 15% of the audio information contained on master recordings. "What everybody gets [on an MP3] is 5% of what we originally make in the studio," he said. "We live in the digital age, and unfortunately it's degrading our music, not improving." 


marți, 5 noiembrie 2013

Mărturii din Gulagul sovietic şi românesc pe înţelesul tinerilor

Istoricul Codruţ Constantinescu va susţine vineri, 8 noiembrie 2003 (la numai o zi după celebra 7 noiembrie, o dată intrată definitiv în istorie, adică uitată - ceea ce nu este chiar cel mai rău lucru cu putinţă), începînd cu ora 13, conferinţa „Mărturii din Gulagul sovietic şi românesc pe înţelesul tinerilor”, la Colegiul Naţional Nicolae Griorescu din municipiul Campina. 



Codruţ Constantinescu este istoric şi scriitor. A absolvit facultatea de istorie a Universităţii din Bucureşti şi cursurile The International People’s College” din Helsingor (Danemarca). A obţinut un master în cadrul „Institutului European” al Universităţii din Geneva. Este consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova unde activează şi în prezent. Publică recenzii, cronici și eseuri în  periodice precum „Timpul”, „22”, Observator cultural”, „Dilema Veche”, Familia” , „Historia”, „Oglinda de azi”, „Labirint” şi pe blogul personal, „Litere, cuvinte, fraze” (http://cdc77.blogspot.ro/)Este autorul volumelor „Hai-hui prin occident”, „Studii irlandeze”, „Enervări sau despre bucuria de a trăi în România”, „A trăi pentru a citi”, „În labirint sînt umbre şi lumini” şi „Mirajul utopiei”.

Acest eveniment face parte dintr-un incitant şi lăudabil program desfăşurat sub genericul „Conferinţele scriitorilor campineni”, promovat de Primăria municipiului Câmpina, Consiliul local (recte „Comisia pentru cultură”), sub patronajul  bibliotecii municipale „Dr. C. I. Istrati”. Având în vedere nenumăratele mărturii apărute după 1990, vor fi evocate doar personalităţile şi cărţile lui Alexandr Soljeniţîn, Varlam Şalamov, Ante Ciliga dar şi Lena Constante şi Aniţa Culea Nandriş. La final va fi prezentat filmul „Deporaţi în Bărăgan. Amintiri din Siberia românească” realizat de Claudia Florentina Dobre şi Valeriu Antonovici, a cărui proiecţie va fi reluată, în prezenţa realizatorilor şi în 29 noiembrie la Biblioteca Municpală „Dr. C. I. Istrati”, pelicula reprezentînd un bun prilej de dezbatere, rememorare şi analiză.

Subiect doar aparent simplu şi uşor însă cred că am ajuns la un impas: cum oare vor percepe tinerii care nu au apucat să trăiască acele cumplite vremuri să vadă şi să înţeleagă măcar 0,5% din acel sistem totalitaro-terorist? Comunismul, prin imensul său absurd şi prin atrocităţile săvîrşite şi sacrificiile umane greu de cuantificat, este foarte dificil de explicat oamenilor în general şi celor foarte tineri, în special. Atît de aberant şi de suprarealist (adică, mai degrabă, deasupra realitaţii cu care s-a aflat într-un război total, pînă la urmă realitatea învingînd) a fost!, mărturiseşte Codruţ Constantinescu despre tema conferinţei sale. 


miercuri, 30 octombrie 2013

„Să fie lumină!”*

Let There Be More Light
(Pink Floyd - A Saucerful Of Secrets)

Se dedică doamnei Ozana Moraru
Venim pe lume orbi, cu ochii cîrpiţi, ieşind din acea găoace strîmtă şi tenebroasă însă calmă, caldă, umedă şi extrem de protectoare, în care stăm cu genunchii la gură învăluiţi doar într-o mantie de sunete binefăcătoare, plăcute auzului, aidoma unei catifelate placente sonore pentru ca apoi, brusc, să fim treziţi de soneria ceasului biologic şi să ne năpustim, hăbăuci şi agresivi nevoie mare, cu capetele înainte precum rugbiştii în grămada lor ordonată, prin forţe proprii dar împinşi decisiv de la spate de „proprietara” spaţiului în care am huzurit ca nişte nababi nouă luni. Cam aşa ajungem noi într-o lume care în primele momente ne este atît de ostilă – agitată, zgomotoasă, friguroasă, aridă, neprimitoare – încît nu ne rămîne altceva mai bun de făcut decît să urlăm cît ne ţin bojocii şi să plîngem cu sughiţuri, cu ochii strînşi bine-bine, pentru că noua lume în care tocmai am ajuns volens nolens, după ce că e aşa cum e, mai e şi plină de-o lumină orbitoare, groaznică, dureroasă, chinuitoare, insuportabilă… 

Ei bine, cam astfel de gînduri îmi hălăduiau prin cap cu viteza luminii (nu a celei stinse) în clipele în care una dintre simpaticele asistente mi-a îndepărtat destul de brusc bandajul de pe ochiul operat de avansata mea cataractă (opacifiere de cristalin cu alte cuvinte sau pre numele ei medical întreg, cataractă nucleară miopigenă) joia trecută, într-una din sălile clinicii bucureştene „Oculus”. Mai întîi a fost un fel de explozie luminoasă, aidoma uneia nucleare, care a avut darul să-mi provoace dureri la privit. Mă durea lumina aşadar, constatasem io cu năduf… Sigur, de asemenea senzaţii neplăcute pricinuite de aprinderea unui bec în întuneric sau de tragerea unei perdele de la fereastra dormitorului, dimineaţa cînd ai ochii mijiţi dup-o noapte de somn adînc, a avut parte toată lumea dar asta, nene, e o durere de-adevăratelea, pe bune, cu ştaif, o simţi prin toţi porii fiinţei tale şi, mai ales, cu absolut toţi nervii capului, cum se zice pe la noi prin cartier, hehehe! Dar ce durere minunată!

Însă explozia aceea s-a stins ca orice explozie şi culorile au început să apară incredibil de clare pe obiectele-mi din juru-mi, puţine, acolo, în cabinetul unde urma să fiu supus controlului de către doamna Ozana Moraru, chirurgul care mă operase cu 18-19 ore în urmă. Faţă de ceea ce văzusem io pînă atunci cu ochiul meu drept defect, ceea ce mi se arăta acum prin intermediul retinei păreau a fi de-a dreptul imagini high definition. Nu-mi venea să cred, deşi fusesem avertizat în urmă cu două săptămîni, în timpul controlului pre-operator, că mă aflam cu acuitatea vizuală la pămînt, pe undeva pe la 20-25%! Abia acum eram convins pe deplin că aşa stătuseră lucrurile. Ce să zic? E foarte greu dacă nu imposibil de descris în cîteva cuvinte senzaţiile trăite în acele clipe. Cred că nu mă poate înţelege decît cineva care a trecut prin asta… Dar mai era un hop: să ies bine la control pentru că urma intervenţia la ochiul stîng, în cursul aceleiaşi dimineţi de vineri 25 octombrie a anului de graţie 2013. Acum că tot vedeam cum trebuie (cu un ochi, e adevărat, dar ce imagini îmi defilau prin cîmpiile vizuale, nene, cristal, nu alta!) abia aşteptam s-o cunosc pe aceea care înfăptuise acest miracol. Şi care nu a întîrziat să apară. O prezenţă elegantă, sobră, cu un aer aristocratic, uşor aferată (şi pe bună dreptate) dar discretă şi cu o voce plăcută, scăzută, al cărei timbru mi se părea puţin voalat, ca de fumătoare… N-am avut timp s-o observ prea mult că s-a şi ascuns în spatele ocularelor unor aparate complicate cu ajutorul cărora mi-a controlat din nou ochiul proaspăt operat dar şi pe cel căruia-i venea de îndată rîndul la „cuţit”. Însă n-am putut să nu-i remarc preţ de cîteva secunde mîinile, mirîndu-mă ce degete subţiri de pianistă (dar care erau extrem de „nervoase” şi puternice în fragilitatea lor) îmi (re)aşezaseră la locul ei „lumina ochilor”, cum se spune. Nu ştiu cum trebuie să fie mîinile unui chirurg, atîta vreme cît pînă acum n-am avut de-a face cu ei personal, să-i pot studia pe îndelete. Dar imediat după ce le-am văzut pe cele ale doamnei doctor, mi-am zis că, poate, aşa ar trebui să le aibă toţi (…). Sau nu?


Dr. Ozana Moraru
(sursa foto expresnational.ro)
Iar peste cîteva ore cînd am plecat către locuinţa bunilor şi dragilor mei prieteni bucureşteni Dana şi Ovidiu Ionescu (https://www.facebook.com/ovidiu.ionescu.900), cei care m-au găzduit şi vegheat, fiindu-mi îngeri păzitori în aceste trei zile ale scurtelor mele preumblări pe tărîmurile ţării de dincolo de negură, vorba lui Sadoveanu (şi pentru care le mulţămesc şi-i sărut pe frunţile inimilor domniilor lor), nu mă mai săturam să privesc cu ochiul deja zdravăn (stîngul era de-acum operat şi acoperit c-un bandaj special) explozia de culori a neînchipuit de blîndei zile de toamnă bucureşteană ce se desfăşura în toată splendoarea dincolo de geamurile taxiului… Mi se părea că sînt un pustnic bătrîn coborît pentru prima oară în viaţa lui din sihăstria-i, în chiar mijlocul copleşitorului oraş…  

De-atunci, cei din juru-mi, care aflaseră despre experienţa prin care-am trecut, m-au bombardat cu felurite întrebări, însă una dintre ele se repeta cu obstinaţie: ce-am „văzut” sau dacă am văzut ceva în timpul operaţiilor? Păi ce, Doamne iartă-mă, mai poţi vedea, cînd ceea ce ţi se schimbă sînt chiar lentilele fără de care eşti, practic, orb, precum un aparat de fotografiat căruia i s-a scos obiectivul??? Păi nu mai bungheşti nimic sau mai nimic. Poate cu excepţia faptului că, la un moment dat, desluşeşti un fel tunel întunecat la capătul căruia se tot învîrte o lumină albă, difuză. Sau mai corect spus, o pată de lumină gelatinoasă, translucidă ca o meduză. Sau cel puţin aşa ţi se pare. Apoi, după ce ţi se montează noul cristalin, se mai limpezesc o idee imaginile şi ai senzaţia că ţii ochii deschişi într-o apă nu tocmai limpede, fără să ai ochelari de scafandru. După care chiar că nu mai zăreşti nimic, se face noapte neagră (sic!) brusc, pentru că ţi se acoperă imediat şi complet ochiul cu acel bandaj special pe care timp de 24 de ore n-ai voie să-l îndepărtezi. Cam asta ar fi… Sau cel puţin asta a reţinut deocamdată creierul meu (că, de fapt, acolo se petrece totul) din această tărăşenie, asupra căreia evident că voi reveni la momentul potrivit, cînd toate cele (y compris vederea mea) se vor limpezi. Şi cînd voi intra în posesia filmuleţului operaţiei mele pe care la ultimul control i l-am cerut doamnei doctor. Şi care, deşi a părut puţin surprinsă de solicitarea mea, mi l-a promis fără reticenţă, după ce i-am spus că vreau să-mi ilustrez un text cu el. Acest text. Însă pînă atunci, mă voi folosi de înregistrarea unei operaţii de cataractă generice, povestită de domnul profesor Cristian Moraru, însuşi starostele clinicii. 


Sigur că la final i-am mulţumit aşa cum m-am priceput io mai bine pentru tot doamnei doctor Ozana Moraru, deşi cuvintele mi-au fost mult prea sărace pentru ceea ce dumneaei tocmai îmi dăruise. Deocamdată, în schimb, nu-i pot oferi decît două cînticele tare dragi inimii mele (başca un bonus), care mi-au susurat în urechi (şi care mi-au făcut nespus de bine), venite din habar n-am ce firidă a creierului meu, tot timpul în acele momente extrem de tensionate pentru mine, momente prin care tare bine ar fi să nu treacă nimeni, niciodată…

Şi asta pentru că ştiu că doamna Ozana Moraru iubeşte muzica… Şi caii…  
(va urma)

Bogdan-Lucian Stoicescu
* Biblia, Facerea, I, 3

N.B. Articolul mai poate fi citit la adresele: http://www.altphel.ro/2013/11/sa-fie-lumina/
în "AltPHel" ediţia tipărită nr. 417, anul VIII, 8-14 noiembrie 2013, p. 15 şi în pagina de Facebook a Clinicii Oftalmologice "Oculus": https://www.facebook.com/photo.php? fbid=197855657065572&set=a.171786136339191.1073741829.170375533146918&type=1&theater 

Let There Be More Light

(Pink Floyd - A Saucerfull Of Secrets)


It's A Miracle 
(Roger Waters - Amused To Death)

Wild Horses 

(The Rolling Stones - Sticky Fingers)