Aer cu diamante

O poveste mică după 30 de ani: 

„Aer cu diamante”...

„viul sau mortul

 viermele, mǎrul

va grohǎi Adevǎrul.”

Ion Stratan

În 1982, anul apariţiei volumului ,,Aer cu diamante”*, eram student la Politehnică. Nu ştiam mai nimic din culisele sau despre mondenităţile vieţii literare româneşti. De altfel, nici nu mă prea interesau aceste chestii. Citeam, evident, multe dintre cărţile şi revistele care apăreau, fiind cît de cît la curent cu noutăţile. Aveam cîţiva prieteni, studenţi la filologie cu care mă întîlneam dar nu frecventam nici un cenaclu literar. Comentam, ne miram atunci cînd era cazul, mergeam la lansări de cărţi, la vernisaje, îi cunoşteam pe mulţi dintre scriitori şi plasticieni. Scriam dar nu publicam decît foarte rar, deşi aveam ceva oferte. (…) Într-o bună zi am observat – atenţie unde -  în vitrina librăriei ,,Mihail Sadoveanu” de pe Magheru (lîngă cinematograful ,,Scala”), volumul.  Nino nu-mi spusese nimic despre apariţia lui. Deci, într-o librărie din capitala unei ţări cu regim securist, văd un volum purtînd  titlul ,,Aer cu diamante”. Imediat mi-am spus că nu-i în regulă ceva, gîndul ducîndu-mă pe dată la o celebră piesă a ,,Beatles”-ilor, ,,Lucy In The Sky With Diamonds”, cu care şi ei avuseseră ceva probleme datorită alăturării iniţialelor substantivelor (LSD), care nu era altceva decît sigla drogului făcut celebru de generaţia flower-power. M-am întrebat: ce carte e asta? Am intrat şi-am cumpărat-o rapid. În clipa aceea am văzut numele celor patru, printre care era şi acela al prietenului meu Ion Stratan. Am plecat urgent acasă, chiulind de la cursurile din ziua aceea. Am terminat-o de citit în cursul aceleiaşi după-amieze, începînd cu versurile şi încheind cu prefaţa. Citind, eram stăpînit de strania senzaţie că poemele sînt adaptările extrem de reuşite ale textelor cîntecelor aparţinînd unor mari muzicieni de peste ocean. Era ceva cu totul nou pentru cititorul de poezie care eram pe atunci. Apoi, imediat, m-am dus şi-am mai cumpăra un volum pe care l-am dăruit unui bun prieten, care şi ăsta, după lectură, a rămas meduzat. Îmi amintesc cum, peste cîteva zile, la o bere, într- o grădină de vară, am luat cartea şi am citit-o unui grup de amici. După lectură, toţi au rămas tăcuţi. Apoi ne-am spus, în naivitatea noastră, mai în şoaptă mai cu glas tare, că trebuie să se întîmple ceva (…).

Chiar din ’82,  ,,Aer cu diamante” a devenit pe loc un „manifest”, graţie sintagmelor epocii venind dinspre acel tip de criticǎ literarǎ îndoctrinatǎ: ,,manifestul generaţiei ‘80” sau ,,manifestul unei noi generaţii literare”. De la bun început, imediat după ce am închis ultima filă a aceestei aşa-zise cărţi, prin ochii minţii mele căpuşite cu lecturile celui care eram atunci, cu experienţele şi trăirile acelei miraculase vîrste tinere, am simţit-o nu ca pe-o carte ci, mai degrabă, ca pe o revistă altfel: cu alte cuvinte, ca pe prima revistă de poezie cu adevărat liberă pe care mi-era dat s-o ţin în mîini. N-am simţit-o ca pe un volum în sensul obișnuit al cuvîntului. Ce cuprindea ea? Un fel special de editorial („Bilete de papagal”) scris de Nicolae Manolescu, un critic foarte bun şi foarte la modă al vremii respective; era prezent cu grafica, fotografia şi desenele sale Tudor Jebeleanu (pe care îl mai întîlnisem ilustrînd şi alte volume), care propunea o viziune artistică inedită, cu totul altceva decît ceea ce văzusem eu prin cărţile de poezie de pînă atunci (poate cu excepţia graficii lui Sorin Dumitrescu din ,,Epica Magna”şi ,,Operele imperfecte” ale lui Nichita Stănescu dar acolo era, totuşi, altceva); erau apoi cei patru poeţi despre care auzisem foarte puţine lucruri (cu excepţia lui Nino, evident) cu textele lor formidabile, vii, proaspete, deşuchiate pe alocuri, neinhibate, nonconformiste, mustind de-o ironie finǎ, fanteziste, care mă duceau cu gîndul la unele poeme cîntate de trupe sau de interpreţi de ,,dincolo” (Grateful Dead, The Soft Machine, Steppenwolf, Jefferson Airplane, Ten Years After, Janis Joplin, Bob Marley, Beatles pe alocuri, însă mai ales Joan Baez, Leonard Cohen ori Bob Dylan şi alţii asemenea lor) şi pe care le ştiam pe de rost. Atunci m-am gîndit că acest ,,Aer cu diamante” prevesteşte ceva. Nu ştiam prea bine ce dar era oricum ceva de bine. Se întrezărea ceva. Se produsese, parcă, o breşă în sistem. Se spuneau acolo, pe şleau sau mai voalat, nişte adevăruri ale unei generaţii, în faţa cǎrora pǎliserǎ toate minciunile vremii. Brusc, m-am simţit solidar cu ei. Mi se părea că am aceleaşi gînduri şi trăiri. Nu mă mai săturam privind fotografia de pe ultima copertă: patru pletoşi/mustăcioşi/bărboşi, zîmbind sfidător/feciorelnic, în blugii ăia tociţi, căţăraţi pe o bătrînă locomotivă cu aburi, ţinîndu-se pe după umeri. Doar pe Nino îl cunoşteam la acea vreme iar el părea a fi cel mai sobru între ei, în costum, cu cămaşă albă, fără cravată şi descheiat la nasturele de la gît. Citindu-le apoi volumele care le-au apărut ulterior, recitindu-le, am înţeles cǎ tinerii poeţii ştiu totul și ceva în plus despre poezie (şi nu numai!), nefăcînd nimic să ascundă acest lucru, dimpotrivă, arătîndu-se cu degetul, unii pe alţii, ei fiind noile burice al poeziei şi ale lumii. Dar o făceau într-un mod extraordinar, cu aplomb şi cu o candoare bine controlată, dovedind cu argumente imbatabile că realmente au talent şi sînt cultivaţi. Cine citea printre rînduri, mai ales versurile lui Nino, simţea pe bune şi revolta despre care aminteam mai devreme. Versurile lor, atunci, mi-au oferit cîteva grade de libertate noi şi mi-au repus la loc multe din cele pe care le pierdusem (…).

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*„Aer cu diamante” (poeme de Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Florin Iaru și Ion Stratan; prefaţă de Nicolae Manolescu; coperta și ilustraţiile de Tudor Jebeleanu; ed. Litera, Bucureşti, 1982; lucrare apǎrutǎ pe spezele autorilor)

A se vedea și „Aer cu diamante”, un clip de Tudor Jebeleanu (ilustraţii și fotografii) și Mircea Cǎrtǎrescu (text) la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=W00NHbiHEZk