Tribul amazoanelor

(sau despre cum am devenit bărbat)

Nu mai știu cîţi ani aveam cînd mi-au picat sub ochi primele pagini din Cioran. Habar n-am. În orice caz, eram adolescent. Să fi fost, oare, prin liceu ? Tot ce se poate... Numai Bunul Dumnezeu mai poate să ştie... Însă îmi amintesc perfect cum am găsit io o cărţulie a maestrului, ferfeniţită, fără coperţi și cu multe dintre pagini - îngălbenite şi răscoapte de trecerea inexorabilă a timpului - lipsă: într-un coşcogeamite lădoi din lemn masiv, cu vopseaua scorojită şi lemnul ciupit de cari, ferecată cu un lacăt uriaș, trecut prin urechile unor belciuge groase, aflată în podul casei bunicilor dinspre tată, Dumnezeu să-i odihnească! De cîte ori o întrebam ce-i în lada aia, bunica îmi răspundea, invariabil: „Ei, mamă, nişte hîrţoage de demult... Niscaiva acte, ceva fotografii, nici io nu mai ştiu, că de cînd a murit tac-tu mare, amar de vreme, nici c-am mai deschis-o...” Era un pod misterios (sau așa mi se părea el mie pe atunci), cum cu siguranţă au fost toate podurile caselor bunicilor noştri. Într-o bună zi m-am hotărît şi, negăsind io cheia lacătului, m-am înarmat cu ceva unelete, am urcat în pod pe scara din cămară şi am trecut la deschiderea lăzii. N-a fost uşor, că belciugele prin care era trecut lacătul ruginiseră şi se înţepeniseră în lemnul lăzii. Într-un tîrziu am izbutit şi capacul s-a deschis cu un scîrţîit lugubru, balamalele fiind şi ele la fel de ruginite. Înăuntru, o groază de hîrţoage. Avusese dreptate bunica: teancuri de dosare cu tot felul de documente şi acte legate cu sfoară groasă în pachete şi multe fotografii dezrămate înfăţişînd tot felul de personaje în sepia, care mă priveau parcă de pe celălalt tărîm, zăceau ticsite, claie peste grămadă, îmbibate de pulberea anilor aşternuţi peste ele. Şi, printre toate astea, cartea cu pricina. Sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea. Cum ajunsese ea acolo, n-aveam să aflu niciodată. Întîmplător sau nu (o fi ceva întîmplător pe lumea asta?) în cărţulia pe care am citit-o rapid chiar acolo, în podul prăfuit, am găsit, printre multe alte ziceri deştepte rău, o confesiune a autorului (despre care la vremea aceea nu ştiam nimic): „M-am format sub zodia curvei”. Uau !!! Mi-a plăcut aşa de mult chestia asta, că mi s-a înşurubat în creier defintiv. Adică, ce voia să zică scriitorul ăsta? Cu alte cuvinte, că devenirea lui se petrecuse şi se împlinise sub aripa ocrotitoare a Femeii? Așa se părea. Din clipa aceea mi-a plăcut de Cioran la nebunie, mai ales pentru că, aşa cum mi se părea el mie atunci, era un pişicher fără pereche, de care nu puteai fi sigur cînd e serios sau cînd se joacă în scrisul lui. Ori era o joacă serioasă? Tot ce se poate…

Cert e că vorbele astea ale lui (pe lîngă multe altele) m-au pus pe gînduri serios şi, tîrziu, peste ani, aveam să realizez că şi cu mine lucrurile stătuseră cam la fel. 

Nici io nu  prea mă bucurasem în anii formării mele (copilărie, adolescenţă, tinereţe, cum ar spune prinţul Tolstoi) de atenţia bărbaţilor din familie sau a altora din preajmă. Bunicii îmi muriseră de timpuriu, pe tata îl vedeam extrem de rar din pricina meseriei sale care îl ţinea departe de casă iar ceilalţi se încăpăţînau să rămînă într-un fundal palid, imperceptibil ochiului meu lăuntric. Am rămas pe mîna mamei, bunicelor, mătuşilor şi cercului lor de prietene. Eram stăpînit clar de senzaţia că mă aflu într-un trib de amazoane (îmi amintesc că, într-un an, am primit în dar de la Moş Crăciun o păpuşă pe care, de altfel, mi-o doream foarte mult!). Ba chiar, peste cîţiva ani, aveam să aflu că în rolul lui Moş Crăciun, „cel” care îmi aducea daruri an de an, era o... fină de-a bunicii! Amazoanele mele nu puneau bază pe bărbaţii lor nici în astfel de momente sensibile!

Erau vremuri frumoase… Mă simţeam la adăpost de toate relele lumii, inclusiv de cele provenind dinspre tribul bărbaţilor, care atunci cînd se întîlneau (des!) jucau table, beau, fumau şi priveau la televizor numai la fotbal (sau aşa mi se părea mie). Pe femeile lor nu prea le băgau în seamă (doar uneori, la nunţi şi la alte paranghelii cînd se lăsa cu danţ) iar pe noi, mucoşii, nici atît. Doar atunci cînd îi sîcîiam, ne trăgeau cîte-o scatoalcă! Cînd m-am mai mărit puţin, vajnicii masculi mă luau la stadion, la „meci”, unde crănţăneau seminţe - „albe” sau „negre” - în draci (cumpărate de la ţigănci balabuste cu fuste creţe şi înflorate, care umblau desculţe printre gradene, cu pungile în mînă, hodorogind ca nişte mori stricate:„Hai săminţe, săminţe calde, băeţii, bomboane agricole, patru la leu !” ; astea „patru” erau niște păhăruţe din lemn plin, goale doar ¼ şi-negrite de prea multă folosire, cu care balaoacheşele îţi puneau seminţele grămăjoară în palmă) şi scuipau cojile pe jos, printre scaune, fumau ca turcii şi apoi striveau mucurile cu vîrful pantofului, printre aceleaşi gradene. Cînd „ai noştri” ratau, înjurau, huiduiau din toţi bojocii şi-şi smulgeau părul de pe cap iar cînd marcau, urlau şi ţopăiau ca apucaţii, de le ieşeau ochii din cap, feţele li se schimonoseau, făcîndu-i de nerecunoscut, de credeam că or să dea ortu’ popii (poate tocmai și de aceea nu-mi place fotbalul, drept pentru care nici în ziua de azi nu mă duc pe stadioane).

Un vecin de-al bunicii, nea Nicu Cîrnu’, zis şi Gandi (de uscat ce era, ca un ţîr), care le trăgea la măsea cu meticulozitate şi fuma ţigară de la ţigară (doar „Select” fără filtru; se scula şi noaptea să fumeze) de parcă avea ciudă pe el, mă chema deseori în atelieru-i improvizat într-un garaj de lemn (fusese legător de cărţi la atelierele marii uzine „1 Mai” din Ploieşti) unde, în timp ce lucra, mă iniţia, printre multe altele, şi în arta înjuratului (n-am pus arta între ghilimele, pentru că la români- și nu numai ! – e chiar o artă, nene, pe bune, despre care voi vorbi în la timpul cuvenit). Îmi amintesc cum odată, mama (aveam, cred, vreo 5-6 ani), m-a muşcat de spate în joacă (eram destul de dolofan şi cam pufos). Atunci s-a trezit pentru prima oară bărbatul (dur) din mine, care-a apostrofat-o implacabil: „De ce mă muşti, măăăăăăăh, că mă doooooare, futu-ţi gura mă-tii !!!”, fără să realizez, pe moment, că gura mă-sii mamei era chiar gura bunicii, fiinţă la care ţineam ca la ochii din cap, ca şi la mama, de altfel! Mama a rămas siderată şi, pe un ton scăzut, cu ochii holbaţi de uimire, m-a întrebat de unde am auzit io aşa gozăvie. „De la Gandi, de unde să aud !” i-am răspuns sec şi nici că mi-a mai păsat de strigătul ei de luptă: „Dacă te mai aud vreodată, să ştii că-ţi rup gura aia spurcată!” (aha, mi-am zis în sinea mea, de la gură mi se trag mie toate pocinoagele, hehehe!).

Toate amazoanele au aflat imediat „nenorocirea” (Bogdǎnel  înjură !) şi aşa s-a terminat, pentru o vreme, cu vizitele mele în atelierul lui Gandi, unde îmi plăcea atît de mult să zăbovesc. Şi asta mai ales din pricina fabuloasei atmosfere din acel loc magic, înţesat cu tot felul de unelte minunate şi îmbibat cu miresme pe care le simt şi acum în nări: cele ale cleiului de oase pus la topit şi al sforii de cînepă, ale vopselurilor, bronzurilor şi lacurilor misterioase dar mai ales al hîrtiei şi cartoanelor de tot felul care umpleau pînă la refuz acel spaţiu de basm. Pedeapsa amazoanelor a fost necruţătoare: mi s-a închis poarta cu cheia şi mi s-a intezis cu desăvîrșire să ies din curte. Asta pînă cînd, într-o bună zi, disperat de dorul atelierului şi-al lui Gandi, mi-am luat inima-n dinţi și am sărit hoţeşte gardul, netemător şi fără să-mi rup hainele sau să mă julesc în cădere...

Păstrez şi acum un volum tare drag mie, Toate pînzele sus !, de Radu Tudoran, legat de Gandi. Şi cînd mi-e dor de atelierul lui (adică de cei mai frumoși ani petrecuţi pe planeta de mult dispărută a copilăriei mele) iau cartea şi-o adulmec. Păstrează şi acum, între paginile ei, parfumul fabulosului atelier, cu toate că de atunci a trecut noian de vreme… Ori poate fi doar o părere ? Dumnezeu știe...

După Cioran, al doilea adagiu care mi-a limpezit decisiv procesul de dumirire privind „eternul” feminin (ale cărui reprezentante începuseră să mă intereseze tot mai mult), a fost (ceva mai tîrziu), acela a lui Nichita Stănescu: „Bărbatul este o femeie ratată”. Care m-a întors pe dos dar, paradoxal, nu m-a revoltat. Dimpotrivă. Din clipa în care l-am citit prima oară, mi l-am tot repetat, ca pe-o rugăciune, pînă am priceput ce vrea să spună.

Bref, nu sînt ceea ce, cu un termen generic, s-ar putea numi feminist dar nici nu cred în așa-zisa „supremaţie” a „speciei” noastre, a bărbaţilor. Pur și simplu îmi plac oamenii deştepţi (vorba ceea: mai bine la pagubă c-un deştept, decît c-un prost la cîştig!), a căror companie o agreez şi a căror amiciţie, cînd mi se oferă, o cultiv. După umila mea opiniune, singurul nostru atu, al bărbaţilor, este doar mușchilatura (cum i se mai spune pe „champzelizeul” nostru local). Și atît. În rest, cred că bărbaţii fac prostii mult mai mari și mult mai des decît femeile, pentru că se bazează pe acest singur avantaj, care le oferă imboldul sine qua non de-a face tîmpenii. Şi io, uneori, cînd comit cîte una, simt aşa cum mi se încordează toţi muşchii. Îmi creşte brusc forţa, simt cum adrenalina îmi diluează uzul raţiunii şi-mi zbîrleşte exponenţial tot sistemul osteo-muscular. După ce-mi trece, îmi pare rău. De prostia făcută...

Echipa de handbal (juniori II) a Şcolii Sportive nr. 2 din Ploieşti în anii '70.
De la stînga la dreapta:
Gică Cosak, Ion Marin, Bogdan-Lucian Stoicescu, Dan Ionescu, Mihai Dârdiac, Laurenţiu Voroneanu,
prof. Nicole Danieleanu (antrenorul nostru), Dragoş Badea, Mircea Neagu, Radu ?, 
Alexandru Ghiocel Nica şi Dan Velicu

Unul dintre antrenorii mei de pe vremea cînd făceam handbal de performanţă obișnuia să răcnească la noi, de pe marginea terenului, în timpul meciurilor, cînd gafam sau jucam anapoda: „Ia-o cum trebuie de mîner (la minge se referea!), joci ca o pizdă, băi, femeninuleeee ”(sic!)! Ei, toate ca toate, da’ chestia asta cu femeninule, pe mine, unu’, mă scotea din minţi… Mă putea înjura de mamă, de tată (cu care fusese chiar coleg de liceu), de rude, mă putea compara cu toate organele anatomice posiblie, da’ de ce să mă facă el pe mine „femenin” ? Pînă într-o zi cînd, în timpul unui meci, după ce m-a cadorisit cu apelativul obișnuit, m-am oprit cu mingea în mînă şi, privindu-l fix în ochi, i-am spus calm şi suficient de tare încît s-audă toată lumea: „Pupa-m-aţi în pizdă!” Evident că s-a întrerupt partida cîteva minute să poată rîde arbitrii şi toţi oficialii, başca ăia din tribune, care se tăvăleau pe jos. Era şi o statuie într-un mic scuar la intrarea pe teren: cred că şi aia se prăbușise de pe soclul ei, hohotind! După meci, antrenorul ăsta a venit la mine în vestiar, mi-a strîns mîna şi mi-a zis:„Băi, maimuţoiule, de data asta mi-ai plăcut !Ai gîndit cu creierul tău, nu cu muşchii bucepşi! Acu’ s-a văzut că nu ţi-a dat statu’ cap doar ca să nu te plouă-n gît !!! Hă, hă, hă!!! Acum eşti bărbat adevărat, băi, sulă! Bravo!” Aşa am devenit io bărbat, pe la vreo 15-16 ani, pe un teren de handbal, graţie acestui antrenor (despre care o să vorbesc pe larg la timpul potrivit). Am devenit bărbat mental, evident, în creier, adică acolo unde, foarte mulţi dintre aceia din rîndul cărora fac parte, ar trebui să fie şi nu-s.

Din păcate, acest om a trecut, de curînd, în lumea celor drepţi. În ultimii ani ai vieţii sale, mă vizita la birou pentru a mă vedea și a mai sporovăi cu mine, ca la plecare să-mi spună, aşa cum numai el ştia s-o facă: „Tăticu', ai crescut cum trebuie, sub aripa mea protectoare!” Dumnealui e unul dintre extrem de puţinii bărbaţi puternici și adevăraţi, pe care destinul mi i-a dăruit, pe care l-am preţuit enorm şi de la care am învăţat multe lucruri care mi-au prins bine, după aceea, în adevărata mea viaţă de bărbat... Și nu numai!

Bogdan-Lucian Stoicescu