duminică, 16 septembrie 2012

Tribul amazoanelor
(sau despre cum am devenit bǎrbat)
Nu mai știu cîţi ani aveam cînd mi-au picat sub ochi primele pagini din Cioran. Habar n-am. În orice caz, eram adolescent. Să fi fost, oare, prin liceu ? Tot ce se poate... Numai Bunul Dumnezeu mai poate să ştie... Însă îmi amintesc perfect cum am găsit io o cărţulie a maestrului, ferfeniţită, fără coperţi și cu multe dintre pagini - îngălbenite şi răscoapte de trecerea inexorabilă a timpului - lipsă: într-un coşcogeamite lădoi din lemn masiv, cu vopseaua scorojită şi lemnul ciupit de cari, ferecată cu un lacăt uriaș, trecut prin urechile unor belciuge groase, aflată în podul casei bunicilor dinspre tată, Dumnezeu să-i odihnească! De cîte ori o întrebam ce-i în lada aia, bunica îmi răspundea invariabil: „Ei, mamă, nişte hîrţoage de demult... Niscaiva acte, ceva fotografii, nici io nu mai ştiu, că de cînd a murit tac-tu mare, amar de vreme, nici c-am mai deschis-o...” Era un pod misterios (sau așa mi se pǎrea el mie pe atunci), cum cu siguranţă au fost toate podurile caselor bunicilor noştri. Într-o bună zi m-am hotărît şi, negăsind io cheia lacătului, m-am înarmat cu ceva unelete, am urcat în pod pe scara din cămară şi am trecut la deschiderea lăzii. N-a fost uşor, că belciugele prin care era trecut lacătul ruginiseră şi se înţepeniseră în lemnul lăzii. Într-un tîrziu am izbutit şi capacul s-a deschis cu un scîrţîit lugubru, balamalele fiind şi ele la fel de ruginite. Înăuntru, o groază de hîrţoage. Avusese dreptate bunica: teancuri de dosare cu tot felul de documente şi acte legate cu sfoară groasă în pachete şi multe fotografii dezrămate înfăţişînd tot felul de personaje în sepia, care mă priveau parcă de pe celălalt tărîm, zăceau ticsite, claie peste grămadă, îmbibate de pulberea anilor aşternuţi peste ele. Şi, printre toate astea, cartea cu pricina. Sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea. Cum ajunsese ea acolo, n-aveam să aflu niciodată. Întîmplător sau nu (o fi ceva întîmplător pe lumea asta?) în cărţulia pe care am citit-o rapid chiar acolo, în podul prăfuit, am gǎsit, printre multe alte ziceri deştepte rău, o confesiune a autorului (despre care la vremea aceea nu ştiam nimic): „M-am format sub zodia curvei”. Uau !!! Mi-a plăcut aşa de mult chestia asta, că mi s-a înşurubat în creier defintiv. Adică, ce voia să zică scriitorul ăsta? Cu alte cuvinte, că devenirea lui se petrecuse şi se împlinise sub aripa ocrotitoare a Femeii? Așa se pǎrea. Din clipa aceea mi-a plăcut de Cioran la nebunie, mai ales pentru că, aşa cum mi se părea el mie atunci, era un pişicher fără pereche, de care nu puteai fi sigur cînd e serios sau cînd se joacă în scrisul lui. Ori era o joacă serioasă? Tot ce se poate…

Cert e că vorbele astea ale lui (pe lîngǎ multe altele) m-au pus pe gînduri serios şi, tîrziu, peste ani, aveam să realizez că şi cu mine lucrurile stătuseră cam la fel. Nici io nu  prea mă bucurasem în anii formării mele (copilărie, adolescenţă, tinereţe, cum ar spune prinţul Tolstoi) de atenţia bărbaţilor din familie sau a altora din preajmă. Bunicii îmi muriseră de timpuriu, pe tata îl vedeam extrem de rar din pricina meseriei sale care îl ţinea departe de casă iar ceilalţi se încăpăţînau să rămînă într-un fundal palid, imperceptibil ochiului meu lăuntric. Am rămas pe mîna mamei, bunicelor, mătuşilor şi cercului lor de prietene. Eram stăpînit clar de senzaţia că mă aflu într-un trib de amazoane (îmi amintesc că, într-un an, am primit în dar de la Moş Crăciun o păpuşă pe care, de altfel, mi-o doream foarte mult!). Ba chiar, peste cîţiva ani, aveam să aflu că în rolul lui Moş Crăciun, „cel” care îmi aducea daruri an de an, era o... fină de-a bunicii! Amazoanele mele nu puneau bază pe bărbaţii lor nici în astfel de momente sensibile!

Erau vremuri frumoase… Mǎ simţeam la adǎpost de toate relele lumii, inclusiv de cele provenind dinspre tribul bărbaţilor, care atunci cînd se întîlneau (des!) jucau table, beau, fumau şi priveau la televizor numai la fotbal (sau aşa mi se părea mie). Pe femeile lor nu prea le băgau în seamă (doar uneori, la nunţi şi la alte paranghelii cînd se lăsa cu danţ) iar pe noi, mucoşii, nici atît. Doar atunci cînd îi sîcîiam, ne trăgeau cîte-o scatoalcă! Cînd m-am mai mărit puţin, vajnicii masculi mă luau la stadion, la „meci”, unde crănţăneau seminţe - „albe” sau „negre” - în draci (cumpǎrate de la ţigănci balabuste cu fuste creţe şi înflorate, care umblau desculţe printre gradene, cu pungile în mînǎ, hodorogind ca nişte mori stricate:„Hai săminţe, săminţe calde, băeţii, bomboane agricole, patru la leu !” ; astea „patru” erau niște păhăruţe din lemn plin, goale doar ¼ şi-negrite de prea multǎ folosire, cu care balaoacheşele îţi puneau seminţele grămăjoară în palmă) şi scuipau cojile pe jos, printre scaune, fumau ca turcii şi apoi striveau mucurile cu vîrful pantofului, printre aceleaşi gradene. Cînd „ai noştri” ratau, înjurau, huiduiau din toţi bojocii şi-şi smulgeau părul de pe cap iar cînd marcau, urlau şi ţopăiau ca apucaţii, de le ieşeau ochii din cap, feţele li se schimonoseau, făcîndu-i de nerecunoscut, de credeam că or să dea ortu’ popii (poate tocmai și de aceea nu-mi place fotbalul, drept pentru care nici în ziua de azi nu mă duc pe stadioane).

Un vecin de-al bunicii, nea Nicu Cîrnu’, zis şi Gandi (de uscat ce era, ca un ţîr), care le trăgea la măsea cu meticulozitate şi fuma ţigară de la ţigară (doar „Select” fără filtru; se scula şi noaptea să fumeze) de parcă avea ciudă pe el, mă chema deseori în atelieru-i improvizat într-un garaj de lemn (fusese legător de cărţi la atelierele marii uzine „1 Mai” din Ploieşti) unde, în timp ce lucra, mă iniţia, printre multe altele, şi în arta înjuratului (n-am pus arta între ghilimele, pentru că la români- și nu numai ! – e chiar o artă, nene, pe bune, despre care voi vorbi în la timpul cuvenit). Îmi amintesc cum odată, mama (aveam, cred, vreo 5-6 ani), m-a muşcat de spate în joacă (eram destul de dolofan şi cam pufos). Atunci s-a trezit pentru prima oară bărbatul (dur) din mine, care-a apostrofat-o implacabil: „De ce mă muşti, măăăăăăăh, că mă doooooare, futu-ţi gura mă-tii !!!”, fără să realizez, pe moment, că gura mă-sii mamei era chiar gura bunicii, fiinţă la care ţineam ca la ochii din cap, ca şi la mama, de altfel! Mama a rămas siderată şi, pe un ton scăzut, cu ochii holbaţi de uimire, m-a întrebat de unde am auzit io aşa gozăvie. „De la Gandi, de unde să aud !” i-am răspuns sec şi nici că mi-a mai păsat de strigătul ei de luptǎ: „Dacă te mai aud vreodată, să ştii că-ţi rup gura aia spurcată!” (aha, mi-am zis în sinea mea, de la gură mi se trag mie toate pocinoagele, hehehe!).

Toate amazoanele au aflat imediat „nenorocirea” (Bogdǎnel  înjură !) şi aşa s-a terminat, pentru o vreme, cu vizitele mele în atelierul lui Gandi, unde îmi plăcea atît de mult să zăbovesc. Şi asta mai ales din pricina fabuloasei atmosfere din acel loc magic, înţesat cu tot felul de unelte minunate şi îmbibat cu miresme pe care le simt şi acum în nări: cele ale cleiului de oase pus la topit şi al sforii de cînepă, ale vopselurilor, bronzurilor şi lacurilor misterioase dar mai ales al hîrtiei şi cartoanelor de tot felul care umpleau pînă la refuz acel spaţiu de basm. Pedeapsa amazoanelor a fost necruţătoare: mi s-a închis poarta cu cheia şi mi s-a intezis cu desǎvîrșire să ies din curte. Asta pînă cînd, într-o bunǎ zi, disperat de dorul atelierului şi-al lui Gandi, mi-am luat inima-n dinţi și am sărit hoţeşte gardul, netemător şi fără să-mi rup hainele sau să mă julesc în cădere...

Păstrez şi acum un volum tare drag mie, „Toate pînzele sus !” de Radu Tudoran, legat de Gandi. Şi cînd mi-e dor de atelierul lui (adică de cei mai frumoși ani petrecuţi pe planeta de mult dispărută a copilǎriei mele) iau cartea şi-o adulmec. Păstrează şi acum, între paginile ei, parfumul fabulosului atelier, cu toate că de atunci a trecut noian de vreme… Ori poate fi doar o pǎrere ? Dumnezeu știe...

După Cioran, al doilea adagiu care mi-a limpezit decisiv procesul de dumirire privind „eternul” feminin (ale cărui reprezentante începuseră sǎ mă intereseze tot mai mult), a fost (ceva mai tîrziu), acela a lui Nichita Stănescu: „Bărbatul este o femeie ratată”. Care m-a întors pe dos dar, paradoxal, nu m-a revoltat. Dimpotrivă. Din clipa în care l-am citit prima oară, mi l-am tot repetat, ca pe-o rugăciune, pînă am priceput ce vrea să spună.

Bref, nu sînt ceea ce, cu un termen generic, s-ar putea numi feminist dar nici nu cred în așa-zisa „supremaţie” a „speciei” noastre, a bărbaţilor. Pur și simplu îmi plac oamenii deştepţi (vorba ceea: mai bine la pagubă c-un deştept, decît c-un prost la cîştig!), a căror companie o agreez şi a cǎror amiciţie, cînd mi se oferă, o cultiv. Dupǎ umila mea opiniune, singurul nostru atu, al bǎrbaţilor, este doar mușchilatura (cum i se mai spune pe „champzelizeul” nostru local). Și atît. În rest, cred că bărbaţii fac prostii mult mai mari și mult mai des decît femeile, pentru că se bazează pe acest singur avantaj, care le oferǎ imboldul sine qua non de-a face tîmpenii. Şi io, uneori, cînd comit cîte una, simt aşa cum mi se încordează toţi muşchii. Îmi creşte brusc forţa, simt cum adrenalina îmi diluează uzul raţiunii şi-mi zbîrleşte exponenţial tot sistemul osteo-muscular. După ce-mi trece, îmi pare rău. De prostia făcută...
Echipa de handbal (juniori II) a Şcolii Sportive nr. 2 din Ploieşti în anii '70.
De la stînga la dreapta:
Gică Cosak, Ion Marin, Bogdan-Lucian Stoicescu, Dan Ionescu, Mihai Dârdiac, Laurenţiu Voroneanu,
prof. Nicole Danieleanu (antrenorul nostru), Dragoş Badea, Mircea Neagu, Radu ?, 

Alexandru Ghiocel Nica şi Dan Velicu
Unul dintre antrenorii mei de pe vremea cînd făceam handbal de performanţă obișnuia să răcnească la noi, de pe marginea terenului, în timpul meciurilor, cînd gafam sau jucam anapoda: „Ia-o cum trebuie de mîner (la minge se referea!), joci ca o pizdă, băi, femeninuleeee ”(sic!)! Ei, toate ca toate, da’ chestia asta cu femeninule, pe mine, unu’, mă scotea din minţi… Mă putea înjura de mamă, de tată (cu care fusese chiar coleg de liceu), de rude, mă putea compara cu toate organele anatomice posiblie, da’ de ce să mă facă el pe mine „femenin” ? Pînă într-o zi cînd, în timpul unui meci, dupǎ ce m-a cadorisit cu apelativul obișnuit, m-am oprit cu mingea în mînǎ şi, privindu-l fix în ochi, i-am spus calm şi suficient de tare încît s-audǎ toatǎ lumea: „Pupa-m-aţi în pizdă!” Evident că s-a întrerupt partida cîteva minute să poată rîde arbitrii şi toţi oficialii, başca ăia din tribune, care se tăvăleau pe jos. Era şi o statuie într-un mic scuar la intrarea pe teren: cred că şi aia se prăbușise de pe soclul ei, hohotind! După meci, antrenorul ǎsta a venit la mine în vestiar, mi-a strîns mîna şi mi-a zis:„Băi, maimuţoiule, de data asta mi-ai plǎcut !Ai gîndit cu creierul tǎu, nu cu muşchii bucepşi! Acu’ s-a vǎzut cǎ nu ţi-a dat statu’ cap doar ca să nu te plouă-n gît !!! Hă, hă, hă!!! Acum eşti bărbat adevărat, băi, sulă ! Bravo !” Aşa am devenit io bărbat, pe la vreo 15-16 ani, pe un teren de handbal, graţie acestui antrenor (despre care o sǎ vorbesc pe larg la timpul potrivit). Am devenit bărbat mental, evident, în creier, adică acolo unde, foarte mulţi dintre aceia din rîndul cărora fac parte, ar trebui să fie şi nu-s.

Din păcate, acest om a trecut, de curînd, în lumea celor drepţi. În ultimii ani ai vieţii sale, mă vizita la birou pentru a mă vedea și a mai sporovăi cu mine, ca la plecare să-mi spunǎ, aşa cum numai el ştia s-o facǎ: „Tăticu', ai crescut cum trebuie, sub aripa mea protectoare!” Dumnealui e unul dintre extrem de puţinii bărbaţi puternici și adevăraţi, pe care destinul mi i-a dǎruit, pe care l-am preţuit enorm şi de la care am învăţat multe lucruri care mi-au prins bine, după aceea, în adevărata mea viaţă de bărbat... Și nu numai!
Bogdan-Lucian Stoicescu



joi, 13 septembrie 2012


Creme, văpsele, farduri (5)

Gînduri de vacanţă (2)

Democraţia, departe de România. 
Fǎceam, deunǎzi, în acest fals jurnal de vacanţǎ, o mǎrturisire de suflet: recunoșteam fǎrǎ nici un echivoc, sincer pînǎ la os și cu mîna pe inimǎ, cǎ am votat „da” la referendumul pentru demiterea președintelui suspendat T.B. și cǎ, în concluzie, mǎ prenumǎr pritre cei peste 7,4 milioane de români care-și repudiazǎ pe faţǎ președintele. Nutream, în naivitatea mea funciarǎ, speranţe cǎ, în ceasul al 12-lea, cînd, cum s-ar spune pe românește, funia s-a apropiat de par la refuz, din toate puctele de vedere, pe de o parte, românii din România (îndeobște dar nu numai) se vor trezi și vor ieși masiv la vot, luîndu-și singuri, în acest fel, în sfîrșit, soarta în mîini în confruntarea lor directǎ cu președintele suspendat, talonat de argaţii lui iar pe de alta, cǎ instituţiile statului implicate în acest demers, își vor lua cu demnitate și profesionalism atribuţiile în serios și cǎ vor renunţa odatǎ pentru totdeauna la statutul lor de cozi de topor (unelte, cu alte cuvinte) aflate pînǎ acum la discreţia cetǎţeanului T.B. Mofturi!
Ambele tabere s-au comportat în nota obișnuitǎ. Indolenţa a triumfat și de data aceasta și, în ciuda prezenţei semnificative la vot, numǎrul celor care au spus „da” pentru demitere s-a dovedit a fi însuficient pentru întrunirea fǎrǎ emoţii a cvorumului impus de o lege șchioapǎ și acceptatǎ cu mult prea mare ușurinţǎ de niște guvernanţi prea timizi și atinși de-un limfatism pernicios în demersul lor, care au pornit prea devreme, extrem de precipitat și complet nepregǎtiţi la o confruntare de-o asemenea avergurǎ, avînd în pole position un adversar redutabil și, bașca, fǎrǎ a fi în posesia „armamentului” sine qua non susţinerii unei astfel de bǎtǎlii pe viaţǎ și pe moarte. Cît despre unele „instituţii” ale „statului de drept”, aflate în mod explicit la cheremul cetăţeanului T.B. (Curtea Constituţională, Procuratura, DNA-ul, Consiliul Superior al Magistraturii, la pachet cu S.R.I şi S.I.E.) s-au întrecut pe sine în slugǎrnicie și obedienţă faţǎ de președintele suspendat și unii dintre acoliţii sǎi (motivele comportamentului lor fiind extrem de cunoscute sau ușor de bǎnuit), îndeplinind la timp și de bunǎ calitate cum se spunea odinioarǎ, „sarcinili” primite pe diferite cǎi de la cei mai sus pomeniţi, mai voalat sau mai pe șleau, cu tupeu și aroganţǎ, fǎrǎ jenǎ sau vreo urmǎ de reticenţǎ. Pentru a nu mai pune la socotealǎ și imixtiunile unor personalitǎţi politice (și nu numai!) externe, manifestate toate în sprijinul președintelui suspendat. Asupra evenimentelor post 29 iulie (ziua referendumului) nu voi insista. Ele sînt deja tocite prin repetare, totul culminînd cu decizia invalidǎrii referendumului (din 21august) de cǎtre adunǎtura de marionete senescente de la „Curtea Constituţionalǎ”, care deși n-a mai avut darul sǎ mǎ surpindǎ, nu m-a privat de-a avea un nou coșmar (aidoma celui avut la mineriade) pe care nu mi-l mai doream. Atunci, în anii ’90, alǎturi de ai mei, am fost la un pas de a mǎ replia ca azilant politic într-o ţarǎ normalǎ. Dar visul venirii unor vremuri mai bune a fost mai puternic iar credinţa în reînvierea ţǎrii a învins. Și am rǎmas. Dar, vis de vei visa, vis va rǎmînea (sic!). România nu numai cǎ nu a revenit la viaţǎ, ba, mai grav, a dvenit catalepticǎ, pentru ca mai apoi sǎ intre într-o comǎ profundǎ, acum ea fiind dependentǎ exclusiv de aparatele care-o ţin în viaţǎ. Iar democraţia ei originalǎ se risipește ca un fum, cu fiece respirare gîfîitǎ. Gîndurile negre din anii ’90 mǎ bîntuie din nou. Am convingerea că retragerea nu e echivalentǎ cu o capitulǎre: pierzi o luptǎ, nu și rǎzboiul, vorba nu ştiu cui… 

Din registrul ideilor gingașe. 
În vacanţǎ fiind, cu ceva timp în urmǎ, pașii m-au purtat întîmplǎtor într-o librǎrie prizǎritǎ dintr-un oraș ardelean, tare drag inimii mele. Aici ochii mi-au picat pe-o cǎrţulie (reeditatǎ în 2010) pe care am început s-o rǎsfoiesc pe loc cu febrilitate. Știam multe lucruri despre Paul Zarifopol, autorul ei, pentru care am un cult, și ale cǎrui eseuri, strînse în douǎ volume consistente (apǎrute la editura „Minerva” în 1988), mǎ marcaserǎ profund și din care aflasem, printre altele, despre existenţa opului „Din registrul ideilor gingașe” (ce titlu senzaţional!). Pe care acum îl ţineam în mîini, în librǎria cu pricina. L-am cumpǎrat pe loc și într-o noapte l-am citit. Și din acea clipǎ îl recitesc neostoit, bulversat de actualitatea, acuitatea, acurateţea și vizionarismul nesmintit al ideilor expuse, în ciuda celor 86 de ani trecuţi de la prima tipǎrire în volum a eseurilor: În faptǎ așadar, tipul politic este o fiinţǎ care, prin calitǎţile sale materiale și sociale, se afirmǎ cu deosebire destoinicǎ a pune stǎpînire pe bunuri produse prin activitatea specificǎ altor tipuri umane.Așa a fost la origini. Numai cǎ la început raporturile acestea erau simple și perfect transparente, iar astǎzi, peste mǎsurǎ complexe și greu de pǎtruns. În cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte sǎ recurgem pentru a înţelege raporturile dintre oameni, învingǎtorul devine bǎrbat politic prin însuși faptul învingerii, iat învinsul, adversarul politic de adineauri, devine simplu bun de consumaţie și cade sub guvernarea celui care l-a doborît, iar acesta îl administreazǎ, din momentul în care începe sǎ-l rupǎ în bucǎţi, pînǎ în ultima fazǎ a digestiei (...).  
Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrǎpǎreaţǎ pe care prea lesne și-o închipuie uneori prostimea necǎjitǎ.
Trepǎdușul electoral, reporterul ignar și neastâmpǎrat, șeful de cabinet servil și obraznic ori alte asemenea încarnǎri de elementare apetituri nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar dacǎ ajung și rǎmân la nivelul ministrabilitǎţii șî la un regim susţinut de icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutatǎ marcǎ. Tipul cu adevǎrat politic gustǎ, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realitǎţi care oricum n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fǎrǎ a se putea opri la dânsele; pentru cǎ lui îi este cu deosebire dat, nu sǎ se bucure de anume realizǎri ale vieţii sociale, ci sǎ doreascǎ cu sete nestinsǎ a le stǎpâni pe toate. Nu obiectul stǎpânit, ci stǎpânirea este ţinta voinţei politice. Sǎ poruncești și sǎ fii ascultat fǎrǎ împotrivire, sǎ fii admirat și lingușit cu cea mai fanaticǎ stupiditate, sǎ te rǎzbuni așa ca sǎ îngrozești și pe cele mai plecate dintre slugile tale, sǎ dobori și sǎ strivești pe cel care-ţi stǎ împotrivǎ, pânǎ la a-i lǎsa numai putere ca sǎ-și ia otrava fǎrǎ seamǎn a înfrângerii celei de pe urmǎ – din aceste voluptǎţi de o grozavǎ simplicitate se ţes visele și se realizeazǎ paradisurile creaturii politice. (...)
Însǎ trântele gǎlǎgioase, tragerile pe sfoarǎ solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieţii politice trebuie învǎţat bine pe dinafarǎ; pentru cǎ nǎzbâtiile crude, viclene ori brutale ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricǎrui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnicǎ și teoreticǎ este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele dintre aceste exemplare.” („Tipul politic”, 1926)

Bogdan-Lucian Stoicescu