Creme, văpsele, farduri (4)

Gînduri de vacanţă (1)

Blecher către Bogza.
Marcel „Max” Blecher într-o scrisoare către Geo Bogza: „Toate acestea sînt vorbe, noi într-adevăr ar trebui să comunicăm ce-avem să ne spunem cu bucăţi splendide cu carne de rasol sau cu panglici ieftine din acelea care cumpără servitoarele.” (în „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei” de Doris Mironescu, ed. Timpul, 2011)

 

Suferiţi de picacism?

M-am întrebat întotdeauna de ce îndeosebi ţîncii au tendinţa să-şi bage-n gură tot felul de lucruri, cu o voluptate nebună. Îl priveam ceasuri în şir, extrem de nedumerit, pe fiul meu, care nu ierta nici un obiect care-i cădea în mînuţe, smotocindu-l şi molfăindu-l copios, extaziat la culme. Suzete, tetine, jucării de toate tipodimensiunile şi materialele (de la pluş şi carton, pînă la plastic, lemn şi sticlă), ajungînd, după ce învăţase binişor să meargă, să „deguste” cu o poftă insaţiabilă, vecină cu un fel de bulimie sui-generis, inclusiv pămîntul amestecat cu nisip din ghivecele de flori sau, profitînd de iuţeala lui de mînă şi nebăgarea noastră de seamă, pietricele, biluţe, frunze şi multe altele! Era exasperant, pe bune… Cînd nu avea nimic la îndemînă, îşi sugea vîrtos degetele de la mîini şi în egală măsură pe cele de la picioare, ştiută fiind extrema mobilitate a piticaniilor. Am întrebat în dreapta şi-n stînga şi am primit tot felul de explicaţii, mai mult sau mai puţin savante: că aşa „palpează” micuţii lumea înconjurătoare, că le cresc dinţii şi acest „ronţăit” e un mod eficace de a-şi potoli durerile, că „memorează” forma diferitelor obiecte prin pipăire cu limba sau cu întreaga cavitate bucală ori că sînt reminiscenţe ale plăcerii date de suptul la sîn etc. Dar şi noi, ăştia „mari”, avem astfel de apucături. mi vin în cap acum decît două: rosul creioanelor şi al altor obiecte de scris (noroc că le folosim tot mai rar iar tastatura

computerului se roade mai greu) la cel al unghiilor, Ei bine, deunăzi am dezlegat misterul, aflînd absolut întîmplător că e vorba despre o afecţiune medicală: picacism, de la latinescul pica pica, pre româneşte spus, coţofană (o pasăre extrem de vorace care îngurgitează orice-i pică-n cioc!). Aşadar, e vorba despre o tendinţă patologică de a înghiorţăi tot felul de chestii necomestibile dar şi despre o plăcere la fel de nesănătoasă, de a înfuleca alimente foarte condimentate. Oare zicerea „a-ţi băga pumnul în gură”  să aibă vreo legătură cu picacismul? Dumnezeu ştie!

  Dependenţa de citit

Habar n-am dacă picacismul ăsta practicat în exces dă dependenţă, în schimb, specialişti români în comportamente umane afirmă că jocurile de noroc dau dependenţă în procent de 100 %. Astfel, conform unor statistici, ar exista 150.000 de conaţionali care au probleme grave legate de dependenţa de astfel de jocuri. N-am aflat însă care-s simptomele şi care ar fi tratamentul dar încerc să-mi imaginez cum ar reacţiona împătimiţii celor 52 de cărţi în cazul în care acestea le-ar fi înlocuite cu… cărţi de citit ! Care, culmea, să mai dea şi dependenţă! Cîştigul, de ambele părţi, ar fi lesne cuantificabil!    

Între artă şi lege. „Un artist care nu are dubii e un idivid la fel de penibil ca un seducător care se crede într-o ţară cucerită. În spatele oricărei opere se ascunde o pretenţie enormă: aceea de a-ţi expune viziunea asupra lumii. Dacă o asemenea aroganţă nu e echilibrată de agonia îndoielii, ai de-a face cu un monstru care e pentru artă ce e fanaticul pentru lege.” , spune cu îndreptăţire Amélie Nothomb în romanul său, O formă de viaţă (ed. Polirom, 2012). Aş face afişe suficient de vizibile cu acestă zicere a tinerei scriitoare belgiene pe care le-aş pune în absolut TOATE instituţiile statului spre veşnica luminare a aleşilor noştri. Actuali şi viitori. Amin!

 

      Bufonul Regelui. Nebunul  aflat încă în fruntea puţinilor servanţi care-i mai sînt în preajmă, a gîjîit cotropit de o ură viscerală - care-l va duce, indiscutabil, încet dar sigur, la pierzanie - într-un moment de rătăcire mentală profundă, că Regele Mihai I-ul şi-a trădat poporul. Cu tot mai puţini slugoi în jurul năsăliei sale, Nebunul-pigmeu, pe ducă fiind, n-a înţeles nici o iotă din rolul său de pe tabla de şah a Istoriei, urînd de moarte tocmai pe acela pe care ar fi trebuit să-l respecte.

Nu, nu Regele nostru hieratic a fost acela care a trădat, ci însuşi el, Nebunul-pigmeu, devenit, pe măsura trecerii timpului, un jalnic bufon al Regelui. Bufon care a încercat din răsputeri să intre în edificiul robust al Istoriei noastre, prin efracţie, pe uşa din faţă. Tentativa a eşuat, ipochimenul reuşind doar să ajungă, prin uşa din dos, exact acolo unde-i este locul: la coşul de gunoi al aceleiaşi Istorii, dimpreună cu toate efemeridele - aidoma lui - acestei naţii.


Am spus „da” la referendum!
Dacă în ajunul zilei de 29 iulie încă mai aveam oareşce rezerve să particip la referendumul pentru demiterea cetăţeanului T.B (ţinînd de anumite resorturi intime, strict personale), ei bine, însuşi preşedintele suspendat mi-a înlăturat definitiv orice moleculă de ezitare. În ce mod? Într-unul extrem de simplu. Domnia-sa a mai slobozit, în stilu-i lesne recognoscibil, apăsat-răspicat-hăhăit, încă o prostie (a cîta, oare, Doamne?) demnă de o antologie sui-generis a puţinătăţii mintale eterne, băgîndu-i în aceeaşi oală pe cei care nu se vor duce la vot („nehotărîţii”, adică aceia care nu au de gînd să meargă la urne, exclusiv din motive personale, aidoma mie), cu isterizaţii dumisale ciraci (exortaţi să boicoteze scrutinul), toţi aceşti „absenţi” la vot, pasă-mi-te Doamne, „nelegitimînd”, în acest fel, inepţia numită de dumnealui şi slugoii săi, „lovitură de stat”… Drept pentru care, nu pot decît să vă mulţumesc, cetăţene T.B., pentru faptul că, prin uriaşa elucubraţie pe care aţi purjat-o, m-aţi hotărît să merg la vot şi să ştampilez „da”-ul. Adică să-mi exprim fără nici un echivoc acordul pentru demiterea augustei dvs persoane. À la guerre, comme ã la guerre!

Bogdan-Lucian Stoicescu

P.S. Aceste rînduri sper să satisfacă omeneasca şi inerenta curiozitate a rudelor mele (pînă la gradul 4), a tuturor prietenilor şi neprietenilor mei, amici ori simpli cunoscuţi, colegi de serviciu etc., care în ultimul timp m-au întrebat dacă şi cum am votat. Iar „organelor abilitate ale statului de drept” pornite în aceste zile în haite organizate (plătite din banii noştri) să afle cum şi pe cine au votat românii din România, le mărturisesc cu mîna pe inimă (şi în nici un caz pe Biblie, o carte necesară în cu totul alte scopuri) şi în deplinătatea facultăţilor mintale, că aceasta îmi e declaraţia, pe care mi-o menţin şi-o semnez.