duminică, 19 august 2012

Creme, văpsele, farduri (4)

Gînduri de vacanţă (1)

Blecher către Bogza.
Marcel „Max” Blecher într-o scrisoare către Geo Bogza: „Toate acestea sînt vorbe, noi într-adevăr ar trebui să comunicăm ce-avem să ne spunem cu bucăţi splendide cu carne de rasol sau cu panglici ieftine din acelea care cumpără servitoarele.” (în „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei” de Doris Mironescu, ed. Timpul, 2011)

 
Suferiţi de picacism?
M-am întrebat întotdeauna de ce îndeosebi ţîncii au tendinţa să-şi bage-n gură tot felul de lucruri, cu o voluptate nebună. Îl priveam ceasuri în şir, extrem de nedumerit, pe fiul meu, care nu ierta nici un obiect care-i cădea în mînuţe, smotocindu-l şi molfăindu-l copios, extaziat la culme. Suzete, tetine, jucării de toate tipodimensiunile şi materialele (de la pluş şi carton, pînă la plastic, lemn şi sticlă), ajungînd, după ce învăţase binişor să meargă, să „deguste” cu o poftă insaţiabilă, vecină cu un fel de bulimie sui-generis, inclusiv pămîntul amestecat cu nisip din ghivecele de flori sau, profitînd de iuţeala lui de mînă şi nebăgarea noastră de seamă, pietricele, biluţe, frunze şi multe altele! Era exasperant, pe bune… Cînd nu avea nimic la îndemînă, îşi sugea vîrtos degetele de la mîini şi în egală măsură pe cele de la picioare, ştiută fiind extrema mobilitate a piticaniilor. Am întrebat în dreapta şi-n stînga şi am primit tot felul de explicaţii, mai mult sau mai puţin savante: că aşa „palpează” micuţii lumea înconjurătoare, că le cresc dinţii şi acest „ronţăit” e un mod eficace de a-şi potoli durerile, că „memorează” forma diferitelor obiecte prin pipăire cu limba sau cu întreaga cavitate bucală ori că sînt reminiscenţe ale plăcerii date de suptul la sîn etc. Dar şi noi, ăştia „mari”, avem astfel de apucături. mi vin în cap acum decît două: rosul creioanelor şi al altor obiecte de scris (noroc că le folosim tot mai rar iar tastatura
computerului se roade mai greu) la cel al unghiilor, Ei bine, deunăzi am dezlegat misterul, aflînd absolut întîmplător că e vorba despre o afecţiune medicală: picacism, de la latinescul pica pica, pre româneşte spus, coţofană (o pasăre extrem de vorace care îngurgitează orice-i pică-n cioc!). Aşadar, e vorba despre o tendinţă patologică de a înghiorţăi tot felul de chestii necomestibile dar şi despre o plăcere la fel de nesănătoasă, de a înfuleca alimente foarte condimentate. Oare zicerea „a-ţi băga pumnul în gură  să aibă vreo legătură cu picacismul? Dumnezeu ştie!
  Dependenţa de citit
Habar n-am dacă picacismul ăsta practicat în exces dă dependenţă, în schimb, specialişti români în comportamente umane afirmă că jocurile de noroc dau dependenţă în procent de 100 %. Astfel, conform unor statistici, ar exista 150.000 de conaţionali care au probleme grave legate de dependenţa de astfel de jocuri. N-am aflat însă care-s simptomele şi care ar fi tratamentul dar încerc să-mi imaginez cum ar reacţiona împătimiţii celor 52 de cărţi în cazul în care acestea le-ar fi înlocuite cu… cărţi de citit ! Care, culmea, să mai dea şi dependenţă! Cîştigul, de ambele părţi, ar fi lesne cuantificabil!    
Între artă şi lege. Un artist care nu are dubii e un idivid la fel de penibil ca un seducător care se crede într-o ţară cucerită. În spatele oricărei opere se ascunde o pretenţie enormă: aceea de a-ţi expune viziunea asupra lumii. Dacă o asemenea aroganţă nu e echilibrată de agonia îndoielii, ai de-a face cu un monstru care e pentru artă ce e fanaticul pentru lege.” , spune cu îndreptăţire Amélie Nothomb în romanul său, O formă de viaţă (ed. Polirom, 2012). Aş face afişe suficient de vizibile cu acestă zicere a tinerei scriitoare belgiene pe care le-aş pune în absolut TOATE instituţiile statului spre veşnica luminare a aleşilor noştri. Actuali şi viitori. Amin!
 
      Bufonul Regelui. Nebunul  aflat încă în fruntea puţinilor servanţi care-i mai sînt în preajmă, a gîjîit cotropit de o ură viscerală - care-l va duce, indiscutabil, încet dar sigur, la pierzanie - într-un moment de rătăcire mentală profundă, că Regele Mihai I-ul şi-a trădat poporul. Cu tot mai puţini slugoi în jurul năsăliei sale, Nebunul-pigmeu, pe ducă fiind, n-a înţeles nici o iotă din rolul său de pe tabla de şah a Istoriei, urînd de moarte tocmai pe acela pe care ar fi trebuit să-l respecte.
Nu, nu Regele nostru hieratic a fost acela care a trădat, ci însuşi el, Nebunul-pigmeu, devenit, pe măsura trecerii timpului, un jalnic bufon al Regelui. Bufon care a încercat din răsputeri să intre în edificiul robust al Istoriei noastre, prin efracţie, pe uşa din faţă. Tentativa a eşuat, ipochimenul reuşind doar să ajungă, prin uşa din dos, exact acolo unde-i este locul: la coşul de gunoi al aceleiaşi Istorii, dimpreună cu toate efemeridele - aidoma lui - acestei naţii.


Am spus „da” la referendum!
Dacă în ajunul zilei de 29 iulie încă mai aveam oareşce rezerve să particip la referendumul pentru demiterea cetăţeanului T.B (ţinînd de anumite resorturi intime, strict personale), ei bine, însuşi preşedintele suspendat mi-a înlăturat definitiv orice moleculă de ezitare. În ce mod? Într-unul extrem de simplu. Domnia-sa a mai slobozit, în stilu-i lesne recognoscibil, apăsat-răspicat-hăhăit, încă o prostie (a cîta, oare, Doamne?) demnă de o antologie sui-generis a puţinătăţii mintale eterne, băgîndu-i în aceeaşi oală pe cei care nu se vor duce la vot („nehotărîţii”, adică aceia care nu au de gînd să meargă la urne, exclusiv din motive personale, aidoma mie), cu isterizaţii dumisale ciraci (exortaţi să boicoteze scrutinul), toţi aceşti „absenţi” la vot, pasă-mi-te Doamne, „nelegitimînd”, în acest fel, inepţia numită de dumnealui şi slugoii săi, „lovitură de stat”… Drept pentru care, nu pot decît să vă mulţumesc, cetăţene T.B., pentru faptul că, prin uriaşa elucubraţie pe care aţi purjat-o, m-aţi hotărît să merg la vot şi să ştampilez „da”-ul. Adică să-mi exprim fără nici un echivoc acordul pentru demiterea augustei dvs persoane. À la guerre, comme ã la guerre!

Bogdan-Lucian Stoicescu

P.S. Aceste rînduri sper să satisfacă omeneasca şi inerenta curiozitate a rudelor mele (pînă la gradul 4), a tuturor prietenilor şi neprietenilor mei, amici ori simpli cunoscuţi, colegi de serviciu etc., care în ultimul timp m-au întrebat dacă şi cum am votat. Iar „organelor abilitate ale statului de drept” pornite în aceste zile în haite organizate (plătite din banii noştri) să afle cum şi pe cine au votat românii din România, le mărturisesc cu mîna pe inimă (şi în nici un caz pe Biblie, o carte necesară în cu totul alte scopuri) şi în deplinătatea facultăţilor mintale, că aceasta îmi e declaraţia, pe care mi-o menţin şi-o semnez.

luni, 6 august 2012

Haihui printre cuvinte (7)


Cîţi oameni cunoaștem



„Trebuie sǎ te saturi de oraș ca sǎ începi sǎ reflectezi la modul de viaţǎ în comunitǎţi mici, în care individualismul e moderat de privirea vecinului sau de ochii uliţei, care te vede cînd pleci de-acasǎ și cînd te întorci. Dacǎ nu ești atent, ţi se aud și șoaptele, fǎrǎ sǎ mai vorbim cǎ toatǎ lumea știe cum îţi crești copii, cum te porţi cu pǎrinţii și cum îţi iubești nevasta. Asta e foarte rǎu, ar zice cineva înspǎimîntat de ideea cǎ viaţa sa personalǎ s-ar desfǎșura ca pe scenǎ, ca pe un podium imens, în care fiecare ar fi și spectator și actor.”
Marin Preda
(în volumul „Imposibila întoarcere” )

duminică, 5 august 2012

Haihui printre cuvinte (6)


Tipul politic

„Trepǎdușul electoral, reporterul ignar și neastâmpǎrat, șeful de cabinet servil și obraznic ori alte asemenea încarnǎri de elementare apetituri nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar dacǎ ajung și rǎmân la nivelul ministrabilitǎţii șî la un regim susţinut de icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutatǎ marcǎ. Tipul cu adevǎrat politic gustǎ, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realitǎţi care oricum n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fǎrǎ a se putea opri la dânsele; pentru cǎ lui îi este cu deosebire dat, nu sǎ se bucure de anume realizǎri ale vieţii sociale, ci sǎ doreascǎ cu sete nestinsǎ a le stǎpâni pe toate. Nu obiectul stǎpânit, ci stǎpânirea este ţinta voinţei politice. Sǎ poruncești și sǎ fii ascultat fǎrǎ împotrivire, sǎ fii admirat și lingușit cu cea mai fanaticǎ stupiditate, sǎ te rǎzbuni așa ca sǎ îngrozești și pe cele mai plecate dintre slugile tale, sǎ dobori și sǎ strivești pe cel care-ţi stǎ împotrivǎ, pânǎ la a-i lǎsa numai putere ca sǎ-și ia otrava fǎrǎ seamǎn a înfrângerii celei de pe urmǎ – din aceste voluptǎţi de o grozavǎ simplicitate se ţes visele și se realizeazǎ paradisurile creaturii politice. (...) Însǎ trântele gǎlǎgioase, tragerile pe sfoarǎ solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieţii politice trebuie învǎţat bine pe dinafarǎ; pentru cǎ nǎzbâtiile crude, viclene ori brutale ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricǎrui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnicǎ și teoreticǎ este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele dintre aceste exemplare.”
Paul Zarifopol

(în volumul „Din registrul ideilor gingașe”, 1926)

sâmbătă, 4 august 2012

Bufonul Regelui
Nebunul aflat vremelnic în fruntea puţinilor servanţi care încă-i mai sînt în preajmă, a spus cotropit de o ură viscerală - care-l va duce, indiscutabil, încet dar sigur, la pierzanie - într-un moment de rătăcire mentală profundă, că Regele şi-a trădat poporul. Cu tot mai puţini servanţi în jurul năsăliei sale, Nebunul-pigmeu aflat pe ducă n-a înţeles nici o iotă din rolul său de pe tabla de şah a Istoriei, urînd de moarte tocmai pe acela care i-ar fi putut da viaţă.
 
Nu, nu Regele nostru hieratic a fost acela care a trădat, ci însuşi el, Nebunul-pigmeu, devenit, pe măsura trecerii timpului, un jalnic bufon al Regelui. Bufon care a încercat din răsputeri să intre în edificiul robust al Istoriei noastre, prin efracţie, pe uşa din faţă. Tentativa a eşuat, ipochimenul reuşind doar să ajungă, prin uşa din dos, exact acolo unde-i este locul: la coşul de gunoi al aceleiaşi Istorii, dimpreună cu toate efemeridele acestei naţii.
Bogdan-Lucian Stoicescu
Hai-hui printre cuvinte (5)
Chanson Dada
I

la chanson d'un dadaïste

qui avait dada au coeur

fatiguait trop son moteur

qui avait dada au coeur

l'ascenseur portait un roi

lourd fragile autonome

il coupa son grand bras droit

l'envoya au pape à rome

c'est pourquoi

l'ascenseur

n'avait plus dada au coeur

mangez du chocolat

lavez votre cerveau

dada

dada

buvez de l'eau


II

la chanson d'un dadaïste

qui n'était ni gai ni triste

et aimait une bicycliste

qui n'était ni gaie ni triste

mais l'époux le jour de l'an

savait tout et dans une crise

envoya au vatican

leurs deux corps en trois valises

ni amant

ni cycliste

n'étaient plus ni gais ni tristes

mangez de bons cerveaux

lavez votre soldat

dada

dada

buvez de l'eau

III

la chanson d'un bicycliste

qui était dada de coeur

qui était donc dadaïste

comme tous les dadas de coeur

un serpent portait des gants

il ferma vite la soupape

mit des gants en peau d'serpent

et vient embrasser le pape

c'est touchant

ventre en fleur

n'avait plus dada au coeur

buvez du lait d'oiseaux

lavez vos chocolats

dada

dada

mangez du veau

Tristan Tzara
(1923)

(foto: Tristan Tzara by Man Ray, 1921)
Unora ne place jazz-ul*

Domnului Alexandru „Puiu” Comănescu, in memoriam

În 14 aprilie 1968, avea loc un eveniment a cărui tainică semnificaţie întrecea orice aparenţă: deschiderea oficială a Clubului de Jazz al Palatului Culturii din Ploiești, înfiinţat în 18 martie, același an.

Părea un eveniment muzical obişnuit, care fusese gândit și care s-a desfăşurat aidoma unui concert de jazz, susţinut de combourile conduse de Jancsi Körössy și Guido Manusardi (muzicieni care pe atunci locuiau şi activau în București), precedat de alocuţiunile organizatorilor și prezentat de legendarul Cornel Chiriac, un adevărat Willis Conover al României. Deși muzicienii care evoluau pe scenă erau jazzmani a căror reputaţie era indiscutabilă, concertul nu putea egala evoluţia unor giganţi ai genului pe scenele româneşti, precum Louis Armstrong ori Woody Herman, acesta din urmă prezent și la Ploiești.

Din punct de vedere muzical, a fost o manifestare de excepţie. Numele muzicienilor - care 
s-au întrecut pe ei înșiși - înseamnă la fel de mult ca acum peste de 40 de ani, chiar dacă unii dintre ei nu mai sînt azi în viaţă: Jancsi Körössy, Guido Manusardi, Johnny Răducanu, Dan Mândrilǎ, Nicolae „Coca” Moraru ori Adrian Ciceu… Dintre invitaţi n-au lipsit regretaţii Mihai Berindei (decanul de vîrstă și autoaritatea cea mai reprezentativă a jazz-ului românesc al vremii, teoretician şi critic muzical, pedagog și trompetist) şi Ion „Lulu” Tanoviceanu, un adevărat „maestru de ceremonii” al viitoarelor festivaluri. Un panou realizat de pictorul ploieştean Vladimir „Mirel” Zamfirescu, invita publicul într-un mod original – pentru acele vremuri – să participe la concert.

Clubul nu reprezenta o instituţie oficială propriu-zisă pentru activităţi cultural-educative, dotată cu local propriu, personal angajat și finanţată de la buget  (cum erau, de exemplu, Clubul CFR sau cel al uzinelor 1 Mai), ci era vorba doar despre un grup de iubitori ai jazz-ului (14 membri fondatori), care-și propunea să activeze în sensul promovării, popularizării și dezvoltării acestui important gen muzical la Ploiești, în mod special și în România, în general. Dintre membrii clubului sînt de amintit cunoscutul pianist ploieștean de swing, inginerul Robert Lulu Movsesian, capabil să binedispună printr-un farmec personal nepereche și cu un umor nativ, de cea mai bună calitate, orice fel de asistenţă; bateristul Constantin Gigi Alecu, un contabil cu suflet de artist; Alexandru Budișteanu (nea’ Sandu – YO9IB”), electronist de clasă și radioamator împătimit, un excelent cunoscător al curentului swing (și nu numai!); arbitrul internaţional de handbal Dan Dobrescu, întotdeauna săritor și un camarad desăvârșit; regretatul biolog Șerban Ionescu-Homorâceanu (în timpul liber pictor, basist și multe, multe altele, secretar al Clubului, după plecarea temporară a lui Paul Puiu Mancaș - basist, compozitor, profesor de chitară - la Constanţa); excelentul pianist Robert Kovacs – pe atunci, profesor de fizică la Liceul I. L. Caragiale” din Ploiești; inginerul Dumitru Mitty Olteanu, un factotum, dispus în orice clipă, zi și noapte, la orice efort; un alt inginer, Mihai Katzu Mezincescu, binecunoscut multi-campion de motociclism, un subtil cunoscător al jazz-ului dar şi dedulcit la alte muzici rafinate; bateristul Alfred Freddy Goldberger (tehnician dentar de profesie), deţinător al unor mustăţi de… lord englez și cu o ţinută realmente aristocratică și, nu în ultimul rînd, regretaţii George Gigel Nicodimescu, o mină inepuizabilă de bună dispoziţie, talentat decorator și un mare cunoscător de muzică de calitate, profesorul Zoltan Zoli Petcu, o inteligenţă strălucită, o minte enciclopedică și un prieten de nădejde și basistul Viorel Popescu, un metalo-plastician de mare talent.

De la stînga la dreapta: 
Alexandru „Puiu” Comǎnescu, Paul „Puiu” Mancaș, Ion „Nelu” Stan și Lucian Sabados
Reușita muzicală, apreciată de toţi era, însă, dublat de o semnificaţie extramuzicală bine disimulată și, deci, greu detectabilă de oricine.

Jazz Club Ploiești” era, practic, o asociaţie cultural-muzicală care, pentru a putea activa în mod public, se „aciuase” în Palatul Culturii și nu era iniţiată, organizată și condusă de stat, de partid sau de sindicatele oficiale ale regimului comunist, fiind rodul iniţiativei membrilor ei, având statut elaborat și adaptat fără nici un amestec din afară, cu o conducere aleasă în mod democratic, în deplină libertate. Președintele de atunci al „Jazz Club Ploiești” – profesorul Alexandru „Puiu” Comănescu, iniţiatorul și sufletul acestei temerare întreprinderi, un excelent pianist, un împătimit de jazz, permanent la curent cu tot ceea ce însemna acest fenomen muzical la nivel naţional și internaţional, un sentimental incorigibil, cu un rarisim cult al prieteniei  – era, în acele vitrege vremuri, singurul președinte din ţară ales cu adevrat și nu conform „indicăţiilor” și „orientărilor” venite de la partid. Astfel, „Jazz Club Ploiești” era o „insulă”, un „paradis” – e adevărat, minuscule și extrem de fragile – de democraţie, pierdute undeva în „oceanul” dictaturii comuniste.

Scopul declarat al acestei asociaţii era promovarea jazz-ului românesc, ridicarea nivelului general de cultură muzicală și întărirea prestigiului internaţional al ţării. Idei generoase, desigur și conforme cu convingerile de atunci și dintotdeauna ale membrilor clubului. Scopul nedeclarat era, însă, acela de a se practica o breșă în obscurantismul cultural și ideologic al vremii (jazz-ul fiind considerat o „muzică decadentă a imperialismului american”), de a se deschide o fereastră spre Occident, de a se exprima liber – muzical dar și sub alte forme –, a se organiza și a acţiona cît mai bine.

Aceste lucruri, care atunci nu puteau fi spuse pe faţă, au fost înţelese de unii, chiar dacă nu de toţi. Ele au fost, însă, cu siguranţă înţelese atât de partid dar mai ales de „ochii, urechile și braţul înarmat” al acestuia, Securitatea - și, deci, atent supravegheate – considerîndu-se, probabil, că foloasele propagandistice, cel puţin în conjunctura „Primăverii de Praga” sînt cu mult mai mari decât pericolul real.

Bref, era un lucru mai mult decît evident (și recunoscut de toţi, fără reticenţă) și anume că acest club reprezenta o premieră absolută în viaţa culturală românească, nu numai postbelică dar și antebelică, el fiind primul club de jazz din România.

În stînga, profesorul Alexandru „Puiu” Comǎnescu,
la versnisajul unei expoziţii de artǎ fotograficǎ, împreunǎ cu 
Anca şi Bogdan Stoicescu
Însă fără diligenţele susţinute ale lui Puiu Mancaș, primul secretar al Clubului (un adevărat „uomo universale”, priceput la toate, de la tîmplărie și acustică elctronică, la grafică și fotografie artistică) și fără bunăvoinţa directorului de atunci al Palatului Culturii, profesorul Ion „Nelu” Stan, ca și a regretatului Sandu Anastasescu, autor dramatic, pe atunci director al Casei Creaţiei Populare, acest prim club de jazz românesc nu ar fi putut exista.

Apoi s-au înfiinţat Jazz Club Pitești (septembrie 1968) și Jazz Club Timișoara 
(1 octombrie 1968), la a căror inaugurare au fost invitaţi și ploieștenii, care în acest fel au putut intra în contact cu mulţi oameni de o înaltă ţinută muzicală, intelectuală și morală – cum ar fi saxofonistul Marcel Jivănescu, basistul Ștefan Pethö, organizatorii celor două cluburi, apoi pianistul Paul Weiner și bateristului Eugen Gondi -, după care au apărut și restul cluburilor din principalele orașe din ţară.

Punctul culminant al acestui „Sturm und Drang” jazz-istic de la sfîrșitul anilor ’60, l-a constituit Festivalul Naţional de Jazz „Ploiești ’69 (4-6 aprilie 1969), primul de acest gen din istoria noastră culturală și muzicală, organizat de Clubul de Jazz din Ploiești cu sprijinul legal și logistic al Palatului Culturii.

De amintit în acest context, ca o pată de culoare, sprijinul moral – și nu numai! – acordat organizatorilor de soţiile și prietenele acestora dar și de către metodiștii Palatului Culturii.

Greutăţile, însă, au început să apară și, pe măsura trecerii timpului, în loc să scadă, continuau să se acumuleze: lipsa fondurilor, a instrumentelor muzicale şi a logisticii sine qua non au fost principalele motive care au determinat, printre altele, retragerea multora dintre membri.

În aceste condiţii, al doilea Festival de Jazz „Ploiești ’70 (aprilie 1970) s-a organizat cu și mai mare dificultate iar la cel de-al treilea (mai 1971), obstrucţiile oficialităţilor, disimulate sub diverse pretexte, au devenit, practic, insurmontabile. Se apropia cu pași repezi „minirevoluţia culturală” din 1971, care a însemnat, mai întîi, sfîrșitul Festivalului de Jazz de la Ploiești și apoi al Clubului care-l înfiinţase și organizase.

Proiectata ediţie a IV-a, Ploiești ‘72 , nu a mai primit aprobarea. Cît despre Club, el nu a fost interzis, însă s-a stins lent, lipsit de sprijin și fonduri. Cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Naţional de Jazz avea să fie organizată abia în anul 1974, la Sibiu, sub controlul financiar al CC al UTC, sub egida TVR.

Capitolul se încheiase, însă el fusese, deja, scris: în 1968, la Ploiești, fusese înfiinţat primul club românesc de jazz, prima asociaţie liberă (chiar dacă numai culturală), organizată pe criterii democratice, deschizându-se – atîta cît o permitea conjunctura – o fereastră, pînă atunci închisă, prin care în România, aservită și comunistă, pătrunsese acel „wind of change” dinspre Occident.
Bogdan-Lucian Stoicescu

*Text inedit, alcătuit pe baza documentelor din arhiva personală şi a mărturiilor profesorului Puiu Comănescu, în preajma căruia autorul a avut privilegiul şi onoarea să se afle în ultimii ani ai vieţii acestuia.

Eveniment

Lansarea volumului TRECUTUL CONTINUU de  Ioan Groșescu P e IOAN GROŞESCU (n. 1941, absolvent al Facultății de Filologie a Universității din...