marți, 29 mai 2012

Cuvinte, sunete, imagini... (I)

La început a fost cuvântul Cuvânt. Ce numea el
Dezgroapă arheologii de vânt. Se scria şi era.
Fără mâna mea cu furunculi care căsca.
Am iubit mult tot mai aproapele până-am ajuns
Să mă iubesc doar pe mine. Şi iată-mă uns.

Ion Stratan (Pentameronul)

Se întreba, pe bună dreptate, cum trecuseră aşa, fulgerător, cei cîţiva ani de cînd se cunoscuseră. Cum? Încerca să găsească o explicaţie care să-l satisfacă şi nu izbutea... Începuse, cumva, trecerea timpului să asculte de alte legi?
Habar n-avea...

Ceea ce i se părea cu adevărat straniu, era tocmai faptul că acest zbor funambulesc al timpului nu-i estompase absolut deloc amintirile legate de zilele pe care le petrecuseră împreună. De puţine ori în viaţă i se întîmplase să reţină cu atîta precizie a detaliului, întîmplări, cuvinte, sunete, imagini, parfumuri, gesturi... Şi cu fiecare zi care trecea, toate acestea deveneau tot mai clare, mai limpezi, mai proaspete... În ceasurile lui de tihnă, se gîndea deseori dacă vreodată, Bunul Dumnezeu îi va mai oferi şansa să o revadă... Să o mai poată ţine în braţe, preţ de cîteva clipe, ca în acea nepămînteană după-amiază sub ploaie... Ori ca în acea noapte de început de lume... I-ar plăcea grozav să se mai întîmple cîndva...


La un an după acea întîlnire revenise în micul orăşel de munte… Îl încerca o stare sufletească amară, confuză, contorsionată... Trecuse – aşa cum numai criminalii revin, dintr-un impuls inexplicabil, acolo unde-au săvîrşit fapta – prin absolut toate locurile pe pe unde fuseseră împreună. Mai puţin de-a lungul acelei văi înguste, străjuite de brazi înalţi, cu panglica argintie a pîrîului sclipind diamantin-răcoros printre malurile înierbate... Nu-l lăsase ploaia diluviană care nu încetase – decît cu foarte rare întreruperi – să cadă pe toată durata şederii lui acolo...

În schimb, avusese suficient timp să se gîndească la acele clipe de mult trecute… Să înţeleagă ce se întîmplase cu el în acea perioadă. Să se înţeleagă, cu alte cuvinte... Realizase, mai presus de orice, că atunci traversa o perioadă tulbure, de-o mare labilitate sufletească... Era foarte singur şi complet lipsit de apărare... Voia doar să scrie, să fie numai cu el în lumea lui de cuvinte. Şi chiar atunci se ivise ea, o făptură minunată, plăsmuită parcǎ din lumină...

...Apropierea se produsese firesc însǎ fără ca vreunul dintre ei să facǎ primul pas. De altfel, lui chiar îi lipseşte complet talentul (recunoştea că e un talent!) de-a cuceri o femeie: se inhibă, parcă nu-i mai funcţionează cum trebuie toate mecanismele creierului, nu mai are toate cuvintele asupra lui, nu mai e el, i se pare că devine de-un ridicol abnorm şi atunci se rezumă doar la a o admira în linişte. Bref, nu posedă ceea ce, folosind o sintagmă mult uzitată, se numeşte arta seducţiei, în care atît de mulţi bărbaţi sînt experţi, unii deţinînd performanţe remarcabile...

În preajma ei se simţea pierdut...

Pe de altă parte însă, se bucura nespus că i se putuse întîmpla aşa ceva, într-un moment al vieţii sale şi la o vîrstă cînd chiar nu mai credea că va mai trăi o asemenea experienţă .
Scrisese imediat după ce se despărţiseră un text, care trecuse, într-un timp relativ lung, prin zeci, dacă nu chiar sute de variante succesive pînă să ajungă la forma sub care avea să-l publice, la un moment dat, într-o revistă culturală din oraşul în care locuia. De ce durase atît de mult elaborarea acelui text? Pentru că, de la bun început, nu intenţionase să denatureze absolut deloc ce se întîmplase între ei atunci. Pentru că şi acel text ca, de altfel, tot ceea ce scrisese pînă atunci, nu reprezentau altceva decît frînturi din viaţa lui. Şi nu născociri, simple produse ale unei imaginaţii exuberante, pentru simplul motiv că îi lipsea cu desăvîrşire abilitatea de a se folosi de cuvinte spre a-şi alimenta fanteziile... Cum, de altfel, nu putea, în ruptul capului, să scrie despre lucrurile abstracte din existenţa-i de zi cu zi, atîta vreme cît nu-şi putea concepe propria-i viaţă ca pe o înşiruire de evenimente fără noimă, artificiale, confecţionate, aidoma unor experienţe de laborator ale căror rezultate să le consemneze cu meticulozitate într-un registru oarecare şi pe care, apoi, să le îmbrace în cuvinte sclipitoare, doar pentru a „da bine” în ochii cui le va şterge cu privirea...


În tot ceea ce scrisese pînă atunci nu incercase decît să exprime, cu o liminară sinceritate, gînduri despre sine şi despre aceia între care îşi ducea existenţa, numai ca despre fiinţe adevărate, cu o viaţă reală, aşa cum sînt ele şi nu cum şi-ar imagina el că ar putea fi... Personajele care-i populează textele, fără nici o excepţie, există sau au existat. Tocmai de aceea se bucura nespus că textele lui – bune sau rele – nu erau doar complicate „clone” de laborator, rod al imaginaţiei pure şi/sau al unor tehnci narative uscate, experimentale. Aşadar, personajele lui şi întîmplările prin care trec ele nu sînt ficţiuni. Pentru că nici viaţa lui nu este o ficţiune...

Aşadar, nici ea nu facea excepţie de la această regulă a lui: apărea în acel text exact aşa cum era. Aşa cum o simţise el că este. Chiar dacă ştia extrem de puţine lucruri despre ea şi despre viaţa pe care o dusese pînă atunci. Fiind extrem de parcimonioasă în a vorbi despre sine, el încercase să o descifreze din puţinele indicii pe care i le oferise... Folosise în acel text – întrupat sub forma unui dialog – foarte multe cuvinte ale lor din acea perioadă, unele spuse iar altele, multe şi acestea, grafiate fugar în paginile unui caiet care, în timpul unor conversaţii „tăcute”, se plimba de la unul la altul, într-un du-te vino sui generis, în liniştea așternutǎ neauzindu-se decît decît foşnetul creioanelor pe albul hîrtiei... Mai erau apoi şi alte cuvinte, tot ale lor, pe care el şi le notase ulterior, reproducîndu-le din memorie, cît mai fidel cu putinţă...

Acum lucra la un alt text botezat provizoriu Ascultînd-o pe Tanita Tikaram, folosind mai multe fragmente din scrisorile pe care şi le trimiseseră o vreme, după ce se despărţiseră... Ca şi unele frînturi din vechile lor convorbiri, scrise în acel caiet şi rămase nefolosite… La care, pe măsură ce textul se scria, s-au adăugat şi multe alte cuvinte pe care ar fi vrut ca ea să le afle dar care, din diverse motive - independente de voinţa lui – rămăseseră nerostite atunci... Evident, polisate, dar nu pentru a deveni banal-lucioase ci şlefuite atent mai degrabă, pentru ca numai astfel ele să-şi poată dezvălui adevărata lor frumuseţe lăuntrică...

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(fotografia de jos: Carmen Mihalcea)



miercuri, 23 mai 2012

Creme, vǎpsele, farduri (2)

Vis de voi visa, vis va rămînea! (sic!). După ultimile statistici (aşteptăm cu nerăbdare rezultatele pe bune ale bulibăşelii numite „referendum”), populaţia României ar mai număra vreo 20 de milioane de locuitori. În camera inferioară a forului legislativ există în momentul de faţă 332 de deputaţi (unul la 160.000 de locuitori) şi 137 de senatori (unul la 70.000), în total 469 parlamentari. În Statele Unite, la circa 300 milioane de locuitori sînt 435 de reprezentanţi (un „deputat” la 560.000 locuitori) şî 100 de senatori (unul la 3.000.000 locuitori), în total 535 de parlamentari. În cazul în care SUA ar respecta proporţiile din Romănia, ea ar avea 1.875 senatori şi 4.286 de reprezentanţi. Invers, dacă la noi s-ar respecta cu stricteţe criteriile eligibilităţii americane, România ar avea 7 senatori şi 31 de deputaţi! Da’, dar ar fi unul şi unul, aleşi pe sprînceană, numai ţiţă de mîţă! Şi ce de economie s-ar mai face la anemicul nostru buget de stat, nene! Pentru a nu mai pune la socoteală şi faptul că memorabila vorbă a lui Lăpuşneanu, „Proşti, dar mulţi!” (aplicată la aleşii neamului), chiar n-ar mai avea nici o relevanţă... Visuri... Pină una-alta, să ne vedem de campania noastră şi să nu mai cîrcotim pe seama altora!

Şah la primar. Apropos de campania asta electorală băştinaşă aflată în toi... E-mpînzit Ploieştul de nişte pocitaniii de „panouri electorale”, dă să sparie gîndul, vorba cronicarului (vezi foto). Nu mă interesează a cui e afacerea, ci mă deranjează doar faptul că „panourile” se „lipesc” pe jalnicul nostru urbanism, precum cocoştul de gard! De-un „albastru infinit” (cum spune vechiul şlagăr) turbat, caroiate cu dungi albe, cu litere pe orizontală şi cifre pe verticală, al cărui rost, zău că nu-l pricep, pen’ că, oricum, afişele-s lipite alandala. Ori poate tre’ să dăm o interpretare privind la ele, ca pe o tablă de şah şchioapă, ceva de genul: Bădescu de la G7 mută la C3 şi-l face mat pe Volosevici. Pentru a nu mai vorbi de halul în care au ajuns afişele, mâzgălite şi flendurite, că nu mai înţelege omu’ nimic din ele. Taaaare i-aş mai face o mustaţă dnei catindat X sau măcar o pereche de ochelari catindatului Y, aşa cum le făceam în copilărie pozelor de prin reviste!

Laurel şi Hardy.Că tot veni vorba despre copilărie... După desenele animate (în special ale lui Walt Disney), preferaţii mei erau Stan şi Bran. Nu scăpam nici un episod al emisiunii „Comici vestiţi ai ecranului”. Le urmăream extaziat la televizorul rusesc „Rubin 102” şi mă tavăleam pe jos de rîs... Mare bucurie am avut de curînd cînd am reuşit să-mi cumpăr o colecţie de şapte dvd-uri cu unele dintre cele mai tari filmuleţe ale lor, întregită recent cu încă vreo opt dvd-uri. Abia după ce am învăţat să citesc, am aflat io că prenumele celor doi sînt Stan şi Oliver. Atunci de unde şi de ce Bran? Mister pînă in ziua de azi. Peste ani, cînd am ieşit în Vest, aveam să constat că fenomenul rebotezării celor doi e prezent şi în Italia (Stallio et Ollio) dar şi în Germania (Dick & Duff). Am întrebat care-i şpilul însă nimeni n-a ştiut să-mi spună. Tot aşa-i pomeniseră şi ei din copilărie. Atunci, să-i lăsăm aşa, pentru că misterele copilăriei noastre – mi-a spus asta odată Moş Crăciun - nu trebuie dezvăluite nimănui. Nu?

O despǎrţire de bun augur. Pe Codruţ Constantinescu l-am cunoscut prin 2007, dacǎ nu mǎ înșealǎ memoria ţinerii de minte. Însǎ cu recenziile, cronicile și eseurile sale din „Revista Nouǎ” de la Câmpina și „Axioma” din Ploiești (periodice în care, pe atunci, scriam amîndoi), mǎ delectam deja de vreo doi ani. Tot de prin 2007, am început sǎ-i citesc sistematic textele postate pe blogul sǎu, „Litere, cuvinte, fraze”. Loc din care aveam sǎ aflu cǎ omul meu, câmpinean sadea, absolvise istoria la universitatea bucureșteanǎ (2000), apoi ceva cursuri prin Danemarca și un masterat în studii europene la universitatea din Geneva. Junele nostru studios revine acasǎ, prin 2003, în mod absolut inexplicabil pentru mine și se angajeazǎ consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Continuǎ sǎ citeascǎ cu febrilitate, în acelaşi timp punîndu-se zdravăn pe scris, unele dintre textele sale apǎrînd în reviste cu ştaif precum „Timpul”, „22” sau „Dilema Veche”. Rezultatul? Douǎ cǎrţi cuceritoare („Hai-hui prin Occident” și „Enervǎri sau despre bucuria de-a trǎi în România”, ultima în colaborare cu Mirel Bǎnicǎ) cuprinzînd, aţi ghicit, experienţele de viaţǎ (și nu numai!) trǎite în acești din urmǎ ani și încǎ douǎ, „Studii irlandeze” și „A trǎi pentru a citi”, aceasta din urmǎ înglobînd cronici și recenzii ale unor volume (multe netraduse în românǎ), trǎdînd, prin multitudinea autorilor și varietatea temelor abordate, apetenţa sa cǎtre captivanta şi dificila zonǎ a literaturii numitǎ generic „de idei”. În paralel cu acest susţinut travaliu publicistic, el s-a angrenat și în viaţa culturalǎ a orașului natal, ca invitat sau co-organizator al unei serii de manifestǎri de gen.
Asta pînǎ deunăzi cînd, printr-un scurt text expediat pe mail (postat ulterior pe blogul sǎu și, simultan, pe pagina personalǎ de pe Facebook, unde mi-am permis sǎ-l și comentez) Codruţ, cu o amǎciune nedisimulatǎ, îmi mǎrturisea cǎ se va retrage din viaţa culturală câmpineană şi că va întrerupe orice colaborare cu organizatorii parodiei de concurs „Cartea anului 2011”, fiind scîrbit pînă peste cap de modul în care instituţiile implicate (primǎrie, casa de culturǎ, biblioteca municipalǎ) au înţeles sǎ „mînǎreascǎ” acordarea premiilor, respectind regula de aur împămîntenită, conform căreia „concursul are loc joi iar premianţii se cunosc de marţi ”. Ion Bǎlu avea perfectǎ dreptate în adoptarea atitudinii sale de rǎcealǎ și izolare faţǎ de jocurile locale de și din culise pe care le face un singur personaj: Costic(l)ǎ Trandafir, înconjurat de adulaţia generalǎ a tǎmîierilor celor din jur, pe principiul: tu mǎ lauzi acu', cǎ te laud și io mai încolo, scrie Codruţ în textul sǎu. Și asta în condiţiile în care, excelentul sǎu volum „În labirint sînt umbre și lumini” (recenzat în „Altphel”), cu toate cǎ a apǎrut în 2011, n-a intrat în vedelrile juriului fantomǎ al sus-pomenitului concurs. Viaţa culturalǎ în Câmpina trebuie sǎ se rezume la ei, pentru ei, cǎtre ei. Se mai întreabǎ cineva de ce nu mai vine naibii nimeni din urmǎ? Cu astfel de „modele”, este ușor de explicat, conchide Codruţ. Uite cǎ ne mai întrebǎm noi, p-aici. Dar viaţa culturalǎ din Ploiești? Din România? Nu tot la astfel de „ei” se rezumǎ? De altfel, ultima ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stǎnescu” (de care s-a ocupat cu asupra de mǎsurǎ colegul M. G. Mateucǎ în paginile gazetei „Altphel”) stǎ mǎrturie despre modul în care sînt acordate premii babane din bani publici, pe ochi frumoși. Voi reveni.
©Bogdan-Lucian Stoicescu

marți, 8 mai 2012

Creme, văpsele, farduri (I)

Nomofobia sminteşte România? După gripa aviară şi cea porcină (ambele, două cacealmale, una mai gogonată ca alta) o nouă „boală” nesănătoasă (sic!), depistată şi diagnosticată în 2008, prin alte părţi de soare pline, tot pandemică şi ea, a ajuns, în sfîrşit şi pe meleagurile noastre mioriţice. Această nouă fobie, ca oricare alta care se respectă, este generată de dependenţa de telefonul mobil şi se manifestă printr-o stare patologică de nelinişte accentuată, cu accese de teamă, de-a nu pierde (rătăci sau a nu-l avea în preajmă) gadgetu’ cu pricina, mai pre româneşte spus, sofisticata zgardă electronică. Aşa zic nişte studii ale unor cît se poate de aplicaţi cercetători britanici ale căror rezultate au fost publicate deunăzi într-o cît se poate de repecatbilă gazetă, Los Angeles Times şi dacă aşa zic ‘mnealor, pesemne că aşa o fi, că prea zic cu foc. Procentul de nomofobi dintre cei chestionaţi de ei ar fi de 66%, cele mai afectate fiind femeile şi tinerii. Cicǎ „boala” asta ar avea, ca oricare altǎ boalǎ şi niscaiva simptome: tulburări de respiraţie și stări de vomă, mergînd pînă la atacuri de panică. Deocamdată nu există un tratament standard ci doar consiliere psihologică, pacientul urmînd doar să fie determinat a conştientiza că e dependent de telefon. La noi, cel puţin, psihologii au o misiune mult mai uşoară: să-şi sfătuiască potenţialii pacienţi că, pentru a nu deveni nomofobi, pot chiar renunţa la telefoanele lor mobile total (sau temporar), pentru că, dupǎ ce cǎ-i îmbolnǎvesc, le mai sînt și ascultate!Asta dacă e să luăm de bună recenta declaraţie a traseistului pedelist Sorin Frunzăverde, cum că „România e un stat poliţienesc în care ne e frică şi să vorbim la telefon...”. Ori poate o fi atins şi ‘mnealui de nomofobie?
Lacrimi şi preşedinţi. De cînd am văzut secvenţa aceea cu lacrimile şiroind pe chipul îngheţat-inexpresiv al ex-locotent-colonelului K.G.B. Vladimir Putin, actual premier, fost și viitor ţar, alături de Medvedev, actual ţar, fost şi viitor premier, nu contenesc să mă întreb, în naivitatea mea funciară: domn’e, or fi fost „falşe” sau pe bune, „de sare” (cum ar fi zis Nichita Stănescu), lacrimile alea?
Am încercat din răsputeri să nu iau în seamă nici unul dintre sloganurile protestatarilor moscoviţi „12 ani de lacrimi” (referire la posibilitatea a încă două mandate la Kremlin pentru Putin) şi „Moscova nu crede în lacrimi de... crocodil” (o parafrază subtilǎ la titlul splendidului film din 1980 regizat de Vladimir Menşov, „Moscova nu crede în lacrimi”, văzut de cîteva ori în perioada studenţiei mele bucureştene) dar gîndul mă ducea cu obstinaţie, nu ştiu de ce, la lacrimile (de crocodil dîmboviţean) lui Băsescu, în momentele în care „dragă Stolo”, așezat lîngă el, tocmai renunţa la candidatura la preşedinţie în favoarea lui. În timp ce ţarul Putin a dat pe loc o replică demnă de cascadorii rîsului („Lacrimile erau adevărate, dar din cauza vântului şi emoţiilor”), alde Băsescu şi le-a şters muncitoreşte cu dosul palmei şi a tăcut mîlc, plescǎind bălos cu gîndurile-i bulucite spre licoroasa lacrimă a lui Ovidiu! Aşa că, nu-mi rămîne altceva mai bun de făcut decît să iau de bunǎ spusa fostului campion mondial de şah (şi unul dintre criticii cei mai acerbi ai regimului lui Vova Putin), Garik Kasparov: „Acelea nu erau lacrimi, ci picături de botox” (aluzie voalatǎ la faptul cǎ fostul și viitorul președinte rus își sulimenește ridurile, pe la interior, cu sus-pomenita substanţǎ).


 Mircea Dinescu
: „Pe vremuri, mă chema Ştefan Bănulescu şi-mi zicea: Hai, dom' Dinescu, vino, să tăcem şi noi o oră, două la un pahar de vin.





 Despre cărţi şi alte închipuiri... O carte din hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şî legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) dar şi parfumul, duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga fiinţă. Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte abandonată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia lui, ca un miracol al unei alte învieri. În caz contrar, cartea moare pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţii ai sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte şî o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative.
Iată ce-mi răspundea la un moment dat, bunul meu prieten, scriitorul Ioan Mihai Cochinescu, în clipa in care l-am întrebat, într-un ceas de taină, ce înseamnă pentru el o carte: „O să-ţi spun ce cred eu despre obiectul care se numeşte carte. Atingerea unei cărţi poate fi asemuită (exagerînd desigur) cu un soi de fetişism. E obiectul după care tînjeşti, vrei să o priveşti, să te laşi sedus de ea (nu te-ai surprins niciodată răsfoind absent filele unei cărţi, cu un fel de duioşie sau melancolie?), vrei să reiei pasaje, dintre care pe unele vrei chiar să le adnotezi. Cartea are chiar şi un amestec de parfumuri alambicate, extrem de sofisticate. Întîi şi-ntîi, mirosul de lacuri, cerneluri tipografice şi mirosul hîrtiei. Nu de puţine ori, ea împrumută parfumul lectorului care îi este stăpîn sau stăpînă (mirosul încăperii în care a stat, poate al bibliotecii, poate al sufrageriei, poate al dormitorului, al biroului sau chiar al metroului; mirosul veştmintelor, mirosul parfumului folosit de stăpîn sau de stăpînă, mirosul vinului băut sau mirosul tutunului fumat de stăpîn sau de stăpînă). O carte îţi poate evoca, astfel privind lucrurile, chiar propria iubită care te-a părăsit sau de care, dimpotrivă, abia te-ai îndrăgostit. Stăpînul e lectorul sau ea este stăpîna? Nu ştim. E un mister.
Şi cîtă dreptate are...

© Bogdan-Lucian Stoicescu


miercuri, 2 mai 2012

Remember Nicolae Steinhardt*

„M-am hrănit de lumea asta…” (IV)

Aşadar, după intrarea oficială în cinul monahal (şi cu binecuvîntarea arhiepiscopului Clujului, Î.P.S. Teofil Herineanu), primeşte drept „canon” din partea prietenului şi ocrotitorului său de suflet, fostul stareţ al mănăstirii „Sf. Ana” din Rohia, P.S. Justinian Chira Maramureşanul, devenit episcop-vicar al Clujului, continuarea cu stăruinţă sporită a activităţii scriitoriceşti. Aceasta însă se va desfăşura pe două direcţii distincte: ca scriitor „laic” va semna N. Steinhardt iar textele de sorginte religioasă şi teologică (predici, meditaţii) vor purta numele său monahal, Nicolae Delarohia. Astfel că ultimul deceniu al vieţii sale (1980-1989) va fi dominat de această dualitate, el fiind unul extrem de benefic pentru scriitorul-monah, timpul vieţii sale împărţindu-se şi fizic în două jumătăţi cvasi-egale: Rohia şi Bucureşti, Îi vor apărea succesiv volumele Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (eseu monografic, 1982), Critică la persoana întîi (cronici şi eseuri, 1983), Escale în timp şi spatiu sau Dincoace şi dincolo de texte (însemnări de călătorie şi eseuri despre capodopere ale literaturii româneşti şi universale, 1987), Prin alţii spre sine .Eseuri noi si vechi (1988). Acesta din urmă (conţinînd şi texte apărute în „Revista Fundaţiilor Regale”, va apărea însă fǎrǎ multe dintre studiile vechi, eliminate de cenzură) avea sǎ fie ultimul sǎu volum antum. Publică frecvent în revistele studenţeşti Echinox, Dialog ori Opinia studenţească dar şi în majoritatea revistelor culturale ale vremii. Participă la diferite festivaluri şi colocvii din ţarǎ unde ţine prelegeri sau prezintă comunicări. Dacă la începutul deceniului opt ajunsese la Paris reușind sǎ-și vadǎ vechii prieteni și colegi (Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran ori Eugen Ionescu) dupǎ 1985 nu va mai cǎlǎtori decît în ţarǎ, supravegherea Securitǎţii devenind extrem de severǎ ca urmare a menţinerii legǎturilor sale cu „dușmanii vînduţi strǎinǎtǎţii” de la care primea și cǎrora le trimitea cǎrţi și scrisori. În urma unei percheziţii în chilia sa de la Rohia, i se confiscǎ toate cǎrţile cu dedicaţii de la „transfugi” și alte documete „ostile regimului”, fǎcîndu-se și mari presiuni pentru eliminarea sa din cinul monahal pentru „activitate politicǎ dușmǎnoasǎ”. Episcopul Chira Maramureșanul își salveazǎ abil protejatul. Își continuǎ cu febrilitate activitatea literarǎ, în ciuda deteriorǎrii irevesibile și galopante a stǎrii sǎnǎtǎţii sale. În martie 1989 își definitiveazǎ manuscrisul ultimei sale cǎrţi, Monologul polifonic, o culegere de cronici și eseuri cu subiecte contemporane scrise între 1983 și 1989 (majoritatea scoase de cenzurǎ din volumele anterioare). Din nefericire, volumul va apǎrea postum, în 1991 (la editura clujeanǎ „Dacia”), într-o ediţie îngrijitǎ de unul dintre prietenii sǎi apropiaţi, Virgil Bulat, pentru cǎ, „La 30 martie 1989 se stingea din viaţǎ – într-un spital din Baia Mare, în urma unui atac de cord – monahul Nicolae Delarohia.Înmormîntarea a avut loc în ziua de 2 aprilie la Mǎnǎstirea Rohia, fiind așezat spre veșnica odihnǎ în cimitirul Mǎnǎstirii.” așa cum nota în jurnalul sǎu P. S. Justinian Chira Maramureșanul, episcop-vicar al Clujului, protector și prieten al scriitorului-monah.
Tot în 1991, aceeași editurǎ va tipǎri sub îngrijirea unui alt bun prieten al sǎu, Virgil Ciomoș, cartea sa de cǎpǎtîi, Jurnalul fericirii, un autentic testament literar (cum însuși Steinhardt îl subintitulase), a cǎrei elaborare a durat peste 12 ani, fiind scrisǎ în cîteva variante succesive. Este, pe de o parte, una dintre cele mai tulburǎtoare și mai lucide mǎrturii venite dinlǎuntrul universului concentraţionar românesc, unul dintre cele mai feroce sisteme de exterminare ce-au fost imaginate vreodatǎ iar pe de alta, despre singura modalitate de salvare din acesta, soluţia vieţuirii creștine în fapt (Virgil Bulat). Dar, în același timp, este și cartea unui miracol. Acela al convertirii lui Steihardt la creștinism, înţeles de el printr-o dublǎ îndrǎgostire: de biserica creștinǎ și de neamul românesc.

În fond, Jurnalul fericirii nu este altceva decît cartea unui om care cu o abnormǎ sinceritate recunoaște cǎ, dacǎ n-ar fi fost creștin, viaţa sa n-ar fi fost decît „un spaţiu proustian descompus de timp” sau mai pe șleau spus, o „viaţǎ irositǎ și fǎcutǎ albie de porci”.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, finnd înhumat la Mănăstirea „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureş).

Fotografii:Părintele Nicolae Delarohia; Nicolae Steinhardt alături de Ioan Pintea (autorul și cel care a îngrijit volumul Primejdia mǎrturisirii.Convorbiri cu Ioan Pintea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993)
********************************************************************************
Despre bunătatea sufletească

„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca în profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sîmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le cîştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviinţă. Bunătatea sufletescă nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii.Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţa socială. Fără bunătate nu putem convieţui decît în condiţii de groază şi justificînd amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul ! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti. Berediaev1 spunea: pîinea pentru mine este o problemă materială (subinţeles egoistă ,vulgară), dar pîinea aproapelui meu, continua Berediaev, este pentru mine o datorie spirituală .Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Ştim că de-am vorbi toate limbile şi toate dialectele pămîntului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămîntului,de la Gutenberg şi pînă astăzi şi de am fi tobă de carte şi de erudiţie, şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici, tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă sîntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştiinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu savîrşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii." (Nicolae Steinhardt în Primejdia mărturisirii, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 39-40)