luni, 23 aprilie 2012

Remember Nicolae Steinhardt*

„Între viaţă şi cărţi” (III)

Însă în 1947 (în urma unui denunţ) a fost iarăşi înlăturat din redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”, apoi din barou (pentru că nu voise în ruptul capului să pactizeze cu diavolul roşu care pusese complet labele pe ţară după 1947), scrierile i-au fost refuzate, luîndu-i-se şi dreptul la semnătură. Aşadar, a fost pus din nou în situaţia ca, pentru a putea trăi, să presteze o serie de slujbe umile, necalificate. Vor fi 12 ani (pînă în primele zile ale lui 1960, cînd va fi arestat) de umilinţe şi privaţiuni materiale inumane, pe de o parte însă extrem de bogaţi spiritual, o perioadă definitorie, de decantări şi dumiriri privind luarea deciziei de a se boteza în creştinism: Din ce în ce îmi căutam mai dîrz refugiul în biserici, în cărţi creştine, în rugăciune, în nădejdi care părăseau meleagurile neprecisului şi se conturau treptat în fermitate.(1 Însă imboldul şi încurajările de a face pasul decisiv întru aceasta îi vor fi date de fostul său coleg de liceu, filozoful şi scriitorul Constantin Noica: Am făcut parte din cei ce l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la Câmpulung, m-am întîlnit cu el cînd venea (clandestin) la Bucureşti şi l-am şi găzduit.(2

Însă evenimentul biografic crucial care-l va decide pe Steinhardt să primească botezul creştin (şi care îi va schimba radical viaţa) va fi arestarea şi apoi încarcerarea sa (survenită la 4 ianuarie 1960) în celebrul „Fort 13”, transformat într-una dintre cele mai temute „instituţii” de exterminare ale gulagului comunist din România: Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge) am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia care s-a asemuit mult unui „hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă(3. În prealabil, la 31 decembrie 1959, fusese convocat la Securitate, cerîndu-i-se să fie martor al acuzării în procesul deschis lui Constantin Noica, spunîndu-i-se că dacă refuză, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. I s-au dat trei zile de gîndire dar, la îndemnurile tatălui(4 său, refuză să fie martor al acuzării, drept pentru care este arestat (acuzaţia fiind „crimă de uneltire contra ordinii sociale”), judecat în cadrul „lotului Noica-Pillat" şi condamnat la 12 ani de muncă silnică...


Imediat după eliberarea din detenţie (survenită în urma graţierii generale a deţinuţilor politici din august 1964), la biserica „Schitul Darvari” din Bucureşti îşi desăvîrşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii, slujba fiind oficiatǎ de preotul Gheorghe Teodorescu. De aici înainte va duce o autentică viaţă creştină iar după moartea tatălui său (din 1967), va începe să-şi caute o mănăstire. Acest „loc potrivit”, la care visa încă din anii detenţiei, îl va găsi tot graţie prietenului său, filozoful Constantin Noica, în anul 1973: mănăstirea „Sf. Ana” Rohia din Maramureş. Timp de şapte ani va face dese pelerinaje aici, pentru ca în 16 august 1980 să fie călugărit(5, căpătînd numele monahal Nicolae de la Rohaia, dîndu-i-se drept ascultare să se îngrijească de biblioteca mănăstirii. În aceeaşi periodă, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, îşi reia activitatea literară, publicînd traduceri, eseuri şi cronici în majoritatea revistelor culturale ale vremii (Secolul XX, Viaţa românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studentească etc.), apărîndu-i şi două volume: „Între viaţă şi cărţi” şi „Incertitudini literare”. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, finnd înhumat la Mănăstirea „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureş).

Fotografii: chilia părintelui Nicolae Delarohia din mănăstirea „Sf. Ana”-Rohia (sus); Nicolae Steinhardt alături de tatăl său, Oscar.

Notele la texte de Bogdan-Lucian Stoicescu

Note
1. În Mărturie din volumul „Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 169
2. id. op. cit.
3. În Autobiografie din Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii” (opera integrală), editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 421
4. Tatăl meu s-a făcut foc şi pară că totuşi m-am învoit a reflecta încă trei zile înainte de a da un răspuns definitiv. Zor-nevoie să-mi fac geamantanul în plină noapte şi să mă prezint la Securitate (de unde mă înapoiasem spre seară, în ajun de anul nou). Abia l-am putut linişti.” (în Mărturie din volumul „Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 169-170)
5. Părintele Serafim Man a fost acela care l-a tuns întru monahism pe Nicolae Steinhardt şi apoi a devnit duhovnicul său. „Părintele Serafim Man - scria Nicolae Steinhardt în Autobiografia sa - s-a îmbolnăvit foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit, în august 1980, la Rohia, numai ca sa mă călugărească pe mine, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse.
***************************************************************************

.15 martie 1960 **
„Ritmul intens al celulei nr.18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoaptă. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica”(1, se strîng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. Abstracţiunea şi documenarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire.
- Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă, tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevart: este adevărat că botezul este o sfîntă taină, că există sfintele taine. Alminteri, fericirea aceatsa care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolutră nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămint de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvîrşită îndepărtate în senin. O mînă care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atîta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decît banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sînt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pînă la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sint altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negîndit. Şi thalassa(2 lui Xenofon şi pămîntul lui Columb. Botezul e o descoperire.”

** N. Steihardt în volumul „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84

Note
1. „Lotul Noica-Pillat”. În 1958, filozoful Constantin Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică (din care va executa şasa la Jilava) şi confiscarea întregii averi. Apoi, rînd pe rînd, vor fi arestaţi toţi ceilalţi „complici”, cu toţii participanţii la seminariile private organizate de el la Câmpulung (unde avea domiciliu forţat din 1949), grupul lor purtînd la proces numele generic de „ lotul Noica-Pillat” din care,, printre alţii, făceau parte: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti. Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, actriţa şi regizoarea Marieta Sadova, 23 cu totul. Nicolae Steinhard va fi arestat ultimul şi încarcerat alături de ei la închisoarea Jilava, abia în 4 ianuarie 1960.
2. marea (în limba greacă, în original)

luni, 9 aprilie 2012

Remember Nicolae Steinhardt*
Anevoiosul drum spre sine (II)
Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.” Nicolae Steinhardt
Perioada în care fost redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” (RFR), deşi scurtă –1939 -1940 – a fost extrem de prolifică pentru tînărul Steinhardt, preferinţele sale scriitoriceşti îndreptîndu-se îndeosebi către literatură şi, în egală măsură, către viaţa teatrală a vremii. Traduce, face critică literară şi dramatică, scrie publicistică diversă, multe dintre eseurile şi textele sale fiind strînse şi publicate ulterior în volum(1. Chiar dacă fusese îndepărtat din redacţia RFR, faptul nu l-a afectat prea tare cum nici persecuţiile asupra populaţiei evreieşti din România (ca în cazul congenerului său, Mihail Sebastian): „Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu, încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut , care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii"(2. Asta şi poate pentru că, tatăl său, Oscar Steinhardt, combatant în Primul Război Mondial, rănit la Mărăşti, fusese apoi decorat cu ordinul „Virtutea Militară”. Între 1940 şi 1944, fără o slujbă stabilă, nu va fi deloc scutit de privaţiuni materiale, fiind obligat să-şi asigure traiul din tot felul de expediente. Cu toate acestea nu va pregeta – stîrnind nedumerirea multora - să scrie: „Poporul român şî Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales şi din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scîrbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.”(3 Condiţii în care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, drumul său spre sine continuă implacabil.
Între 1944-1947 îl găsim din nou redactor la RFR, în paralel colaborînd şi la „Universul Litear”, „Libertatea” şi „Viaţa Românească”, desfăşurînd o prodigioasă activitate publicistică, scriind texte memorabile despre unii dintre scriitorii săi favoriţi: Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley ori Simone Weil. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
Note
1. „Prin alţii spre sine. Eseuri vechi şi noi”, ed.Eminescu, Bucureşti, 1988
2. În „Autobiografie”, text citit prima dată la radio „Europa Liberă” şi publicat în 1997 în cotidianul „Ziua” (nr. 913/21-22 iunie 1997) şi în revista „România literară” (nr. 46/19-25 noiembrie 1997)
3. „Ce ştiu?” în vol. „Primejdia mărturisirii”, convorbiri cu Ioan Pintea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 184
* Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon (Ilfov) şi a trecut la cele veşnice în 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare, fiind înhumat în cimitirul Mănăstirii „Sf. Ana” din localitatea Rohia (Maramureș).
**************************************************************************
15 martie 1960*
„Naş l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em V.(1, fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi: Vă ordon, treceţi Prutul. V. a fost directorul de cabinet al lui Ică (2 şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin, pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu(3 nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V., pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat), şi nu pe Al. Pal.(4 – un vechi prieten, mă rog, prieten din ’54, dar spirist(5 şi el, şi apoi luasem hotărîrea de a ne considera prieteni din copilărie – ori pe Al-G.(6, a cărui personalitate mă impresionase atît de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desăvîrşit multilaterală pe care am întîlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului – Marinică P.(7 a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcîndu-se, prin intensitate, şi în inteligenţă, şi în tact, şi în politeţe, şi în rafinament, şi în putere de judecată, dar totul la un nivel nu lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blîndul Toto Enescu(8, nu ştiu să spun.
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe răînd, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu însemnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborît cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit, reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără scufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot(9 al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.).” (va urma)
N.Steinhardt
* Secvenţa botezului este preluată din volumul „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84. (text stabilit, selecţia şi notele de B.-L. S.)
Note
1. Emanuel Vidraşcu
2. Mihai „Ică” Antonescu (1904 -1946) - avocat, politician, ministru şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul condus de Ion Antonescu (1940-1944). După război a fost arestat, judecat (găsit vinovat pentru crime de război), condamnat la moarte şi executat.
3. Ion Antonescu (1882 - 1946) - om politic român, ofiţer de carieră, general, mareşal. Din 4septembrie 1940 pînă în 23 august 1944, a fost prim-ministru al României şi Conducător al Statului. A fost demis de la conducerea statului de Regele Mihai I prin „Actul de la 23 August 1944”. În mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război iar la 1 iunie 1946 a fost executat prin împuşcare la închisoarea Jilava.
4. Alexandru Paleologu (1919 – 2005) – scriitor, diplomat şi om politic
5. Nicolae Steinhard va absolvi cursurile liceului „Spiru Haret” din Bucureşti unde, printre alţii, îi are colegi pe Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir şi Haig Acterian, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Barbu Brezianu, Marcel Avramescu, Traian Lalescu ş.a.
6. Sergiu Al-George (1922 - 1981) – medic, filolog şi reputat orientalist
7. Marin Popescu
8. Theodor Enescu
9. Imediat după eliberarea din detenţie, la biserica „Schitul Darvari”, îşi desăvîrşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii, slujba fiind oficiatǎ de preotul Gheorghe Teodorescu.