sâmbătă, 31 martie 2012

Hai-hui printre cuvinte (3)


Mor de ridicol ce sînt,
fǎcǎtor de cuvinte și sfînt
Și
pentru cǎ trebuie sǎ plec, copacii se fac mai lungi
șî pietrele-mi spun mai mult decît atunci
cînd tu erai
despǎrţitǎ de mine, cu Stixuri, ca iadul de rai
și eu îţi pǎream
despicǎtorul de grote, Sesam!
Mor, numai pentru cǎ trebuie sǎ se ducǎ
o parte din mine
cu alte lumine,
duducǎ

Nichita Stǎnescu (octombrie 1960)

vineri, 30 martie 2012


Remember Nicolae Steinhardt

23 de ani de posteritate* (I)

Ursitoarele au vrut ca Nicu-Aurelian Steinhardt să-şi înceapă viaţa în acelaşi an - 1912, cu doar o lună şi o săptămînă mai tîrziu (29 iulie) după ce la Berlin, în 22 iunie, închisese ochii Ion Luca Caragiale – într-o familie evreiască din satul Pantelimon, aflat undeva în buza Bucureştilor. Întîmplare? Mai degrabă destin, de bună seamă, hotărît de aceleași inexorabile Ursitoare, într-o spaţio-temporalitate în care rapid îşi vor face simţită prezenţa şi primele semne ale noii sale credinţe (creştin-ortodoxia) și inevitabilei lui convertiri întru aceasta.

Dupǎ încheierea cursurilor primare și gimnaziale, le absolvǎ și pe cele ale liceului „Spiru Haret” din București, unde îi va avea colegi şi prieteni pe mulţi dintre cei care, în scurt timp, vor deveni nume ilustre - Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E. M. Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcǎnescu, Alexandru Ciorǎnescu, Anton Dumitriu, Dinu Pillat, Traian Lalescu, Barbu Brezianu - ale acelei strǎlucite şi nepereche generaţii a culturii româneşti. Din liceu, dacǎ nu cumva chiar mai devreme, va începe și lungul șir de evenimente paradoxale care îi va însoţi de-acum încolo viaţa. Astfel, se înscrie la cursurile de religie creștin-ortodoxǎ, fiind singurul elev de confesiune mozaicã din liceu participant la aceste ore. Însă va fi tratat cu înţelegere și simpatie de jovialul preot-profesor Georgescu-Silvestru(1. Își ia bacalaureatul în 1929 - an din care începe sǎ frecventeze cenaclul lui Eugen Lovinescu, „Zburǎtorul”, unde-și desoperǎ vocaţia de literat – apoi urmeazǎ cursurile facultǎţilor de Drept și Litere ale Universitaţii bucureştene, încheiate cu o licenţǎ din 1934 și desǎvîrșite cu un doctorat în drept constituţional, doi ani mai tîrziu, cu teza „Principiile clasice și noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”.

În 1934 debuteazǎ editorial sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din „Caracterele” lui La Bruyère - cu volumul „În genul... tinerilor” (ed. „Cultura Poporului”), care conține parodii după scrierile lui Mircea Eliade, Cioran, Noica dar și după texte ale avangardiștilor ori dupǎ literatura unor scriitori de stînga („A fost cartea mea un act de criticǎ, dar înapoia criticii se aflau paradoxul și admiraţia. A fost și din partea mea un act de revoltǎ sau mai bine zis de neconformism tineresc, un act de contestare, dacǎ nu obraznic, în orice caz ludic.”). În 1935 îi apare „Essai sur une conception catholique du Judaisme” (la editura „Cultura Româneascǎ”) iar în 1937, la Paris, „Illusions et réalités juives” („Librairie Libschutz”), ambele scrise în colaborare cu și influenţat de prietenul sǎu Emanuel „Manole” Neuman(2. Publicǎ articole în „Revista burghezǎ” iar pînǎ la izbucnirea rǎzboiului își continuǎ studiile la Paris și în Anglia. În 1939 intrǎ în redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”, la recomandarea lui Camil Petrescu. Însǎ este înlǎturat, dupã numai un an, împreunǎ cu Vladimir Streinu, victime ale acțiunii de „purificare etnică” declanșate de guvernarea Ion Antonescu – Horia Sima. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Nicolae Steinhardt a încetat din viaţǎ joi, 30 martie 1989, în spitalul orǎșenesc din Baia Mare.

Note

1.Preotul era un „(…) statornic liberal, care nu numai odatǎ a declarat clasei: decît să văd ministru al Cultelor pe un papistaș de-al lui Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e - și rostea numele meu.” (N. Steinhardt în „Primejdia mǎrturisirii”, convorbiri cu Ioan Pintea, ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1993, p. 164)
2.„(...) lucid şi rece, cu o deşteptăciune din care lesne ar mai fi putut da şi altora, conservator declarat, neprieten al presei din Sărindar (presa de stînga din perioda interbelică, reprezentată în special de ziarele „Adevărul” şi „Dimineaţa”, ale căror redacţii şi tipografii se aflau pe strada Sărindar în Bucureşti – n.m., B-L S),teoretician al cumsecădeniei, s-a făcut repede stăpîn pe gîndirea mea care să juri că pe el îl aştepta.”(op. cit., p. 165)

****************************************************************************
15 martie 1960 *

Catehizarea a luat sfîrşit. Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina(1 alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: întoarcerea de la „aer”, cînd caralii sunt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G.(2 mă tratează aplicîndu-mi pe „bubă” un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort” nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite).

Rămân deci singur vreun sfert de oră cît durează „aerul” – adică aproape singur, căci mai sunt cîţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atît de izbitoare, încît am impresia unei tăceri absolute; tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot limita, reculege niţel.

Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd pe rînd de cîte doi balia(3, ciubărul(4, tineta(5 şi un „rezervor” cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul” purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. (va urma)
N. Steinhardt
****************************************************************************

* Secvenţa botezului este preluată din volumul „Jurnalul fericirii”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 82-84. (text stabilit, selecţia şi notele de Bogdan-Lucian Stoicescu)

Note

1. Mina Dobzeu (n. 1921) - ieromonah român, originar din Basarabia (cu numele de mirean, Mihail). L-a botezat pe Nicolae Steinhardt la data de 15 martie 1960, în timpul deţentiei din închisoarea Jilava.
2. Sergiu Al-George (1922 - 1981) – medic, filolog şi reputat orientalist
3.balie - (reg.) vas mare circular, făcut din doage, pentru spălatul rufelor.
4.ciubăr - vas mare făcut din doage de lemn şi prevăzut cu toarte, avînd diferite întrebuinţări.
5.tinetă - putină mică, hîrdău care serveşte, în anumite locuri, la colectarea şi transportul materiilor fecale.

marți, 27 martie 2012

„Nobleţea de-a fi singur…”*

Autoportretul meu este neputinţa.
Sunt seri în care o simt atît de limpede şi curată,
încît devin mîndru de mine.

Dan Ciachir

Aminteam anterior că, un loc important în evocările lui Dan Ciachir din volumele aceastei splendide triade(1 memorialistice este dedicat unor personalităţi remarcabile, a căror forţă spirituală formidabilă a amprentat în mod decisiv, pe de o parte, existenţa şi împlinirea lui intelectuală iar pe de alta, desăvîrşirea sa ca scriitor, fapt de neneglijat, care l-a plasat rapid pe autorul nostru într-o elită lesne recognoscibilă. Mă gîndesc, într-o ordine deloc întîmplătoare, în primul rînd la cel care a fost Părintele Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Bartolomeu Anania, monah, teolog, preot dar şi un redutabil scriitor (poet, prozator, dramaturg și memorialist, îndeobşte cunoscut sub numele său de mirean, Valeriu Anania); la regretatul scriitor, diplomat şi om politic Alexandru Paleologu; la profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor şi, în sfîrşit dar nu în ultimul rînd, la filozoful şi gînditorul creştin de geniu, Petre Ţuţea. Desigur că de-a lungul vieţii sale şi a unei susţinute activităţi publicistice, Dan Ciachir a avut privilegiul – care nu multora le este dat -, alimentat, e foarte adevărat, şi de calităţile sale de autentic boier al spiritului, de a se afla în preajma dar mai cu seamă de a se bucura de prietenia unor personalităţi alcătuind o fabuloasă pleiadă (unele dintre acestea deja amintite). Însă cu cei pomeniţi mai sus, legăturile sale au fost mult mai complexe, mai profunde şi, deci, extrem de nuanţate.
Aşa cum însuşi Dan Ciachir mărturiseşte în evocarea „Părintele Anania(2: „Dramaturg şi monah. Sau: călugăr şi dramaturg. Îi întâlnisem nu o dată numele menţionat în revistele literare. Era un sexagenar cu fizionomie distinsă, dârză, şi totodată distinsă, peste care plana o umbră de răbdătoare, politicoasă sastisire (...). L-am abordat pe Părintele Bartolomeu Anania o zi mai târziu, pe culoarul unuia dintre cele trei vagoane de clasa întâi cu care se întorceau la Bucureşti oaspeţii mitropolitului Ardealului. S-a născut astfel o prietenie care a durat aproape trei decenii, din categoria magistru-discipol. Mai avusesem şansa, asemănătoare până la identitate, dar de o durată mult mai scurtă, la începutul anilor ’70, a apropierii de Alexandru Paleologu.
Despre o altă întîlnire providenţială, aceea cu scriitorul Marcel Petrişor, întîmplată în 1973 („Era al doilea om, după Petre Ţuţea, care spunea fără înconjur că făcuse puşcărie politică şi povestea despre anii de închisoare.”(3 ), cînd autorul nostru, care avea doar 22 de ani, povesteşte cu un umor fin, nedisimulat (în textul de rezistenţă care dă şi titlul volumului, „Şi noaptea asta va trece”), cîteva dintre recomandările pe care magistrul i le oferea, lui, mult mai junele său discipol: „Eşti tânăr, fumează, bea, dacă simţi nevoia, încurcă-te cu femei, însă ai grijă să nu faci lucruri care să-ţi apese conştiinţa(4.
Şi maestrul, în casa căruia tînărul Ciachir văzuse atunci pentru prima oară un volum din Filocalia, va conchide fără echivoc, implacabil:„Tu, fiind născut în ’51, eşti socotit fiul acestui regim, caută să profiţi cât poţi de faptul acesta.”(5. Scriind aceste volume, printre altele, am convingerea că Dan Ciachir a respectat întru totul, peste timp, îndemnurile magistrului său, profitînd din plin de ceea ce i-a oferit lumea al cărui fiu era.

De altfel, am avut privilegiul să citesc, dactilografiat, textul „Şi noaptea asta va trece”, cu puţin timp înainte ca el să intre la tipar în volum, dar care purta un cu totul alt titlu („Imagini și drumuri pe apǎ”), care mie, unuia, mi-a plăcut la fel de mult. Este un text frumos, pe care îl alătur preferinţelor mele, dimpreunǎ cu cel numit „Treptele mării(6, în care autorul scrie cu acelaşi farmec şi o nostalgie bine dozată despre perioada în care, la mijlocul anilor ’70, devenit proaspăt absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, îşi alesese (şi datorită mediei nu tocmai strălucite cu care absolvise) postul de profesor de limba română în satul Crişan, o localitate pierdută undeva între ceruri, pămînt şi ape, în mijlocul Deltei Dunării, pe canalul Sulina, „la 50 de kilometri pe drum de apă de Tulcea”.
Loc unde nu va sta decît o toamnă şi o jumătate de iarnă, timp suficient însă pentru ca experienţa trăită aici, unde „(...)oamenii din sat mă simpatizau pentru că salutam pe toată lumea (...)”, printre „(...) trunchiurile contorsionate de salcie de pe malurile Dunării, intervalele de pământ sterp, cenuşiu, înnisipat, sau negru-mâlos, pâlcurile de arbori cu crengi subţiri, flexibile, rezistente la crivăţ, mestecenii cu coaja albă ca o vopsea de spital... ” să-i inducă doza necesară de „lehamite faţă de amintiri şi trecut”, care să-l determine ca, după o singură noapte de gîndire, să se urce pe vapor şi, „lăsând în urmă odaia unde locuisem, o duzină de cărţi şi câteva lucruri de îmbrăcăminte”, să plece la Bucureşti unde, încet dar sigur, avea să devină ceea ce-şi dorise şi visase dintodeauna: scriitor profesionist.

Nu întîmplător am dat drept titlu rîndurilor mele de acum acest minunat început de vers al Părintelui Bartolomeu Anania („Nobleţea de-a fi singur şi dreptul la tristeţe”, amintit şi de Dan Ciachir în text), pentru că dacă eu aş fi scris cartea, l-aş fi pus, cu siguranţă, pe copertǎ, în locul celui ales de autor din „L’Allegria” lui Giuseppe Ungaretti. De ce? Pentru simplul motiv că stihul îmi pare a reflecta, cum nu se poate mai bine, spiritul acestor volume, prin care Dan Ciachir, aşa cum foarte bine observa scriitorul Dan Stanca, „(...) a contribuit la configurarea unui nou stil memorialistic.” (7, el vădindu-se a fi, în acelaşi timp, „(...) un scriitor desăvîrşit, mai ales pe latura memorialisticii cu putere de evocare, dar şi de evidenţiere subtilă a tîlcurilor ultime ale unei lumi complexe şi fascinante, dincolo de omeneştile ei nedesăvârşiri şi de grimasa sinistră a istoriei.”(8

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Fals epilog la „Despre moartea unei epoci derusificate”

Note:
1. „Cînd moare o epocă” [ed. Timpul, Iaşi, 2010], „Derusificarea şi ” [ed. Timpul, Iaşi, 2009], „Şi noaptea asta va trece”[ed. Timpul, Iaşi, 2011]
2. în vol. „Şi noaptea asta va trece”, pp. 79-96
3. „Şi noaptea asta va trece” [în op. cit,, p. 57]
4. în op. cit. p. 57
5. în op. cit. p. 58
6. în vol. „Cînd moare o epocă”[ed. Timpul, Iaşi, 2010, p.16]
7.în „Aldine”, supliment al ziarului „România liberă”, 16 iulie 2004
8, Răzvan Codrescu în revista „Lumea credinţei”, nr. 1/2006

Fotografii:
Scriitorul Marcel Petrişor (primul din stînga), la Cluj, în toamna lui 2006, alături de ÎPS Bartolomeu Anania şi părintele Gheorghe Calciu. În spate, primul din stînga, monahul Moise de la Oaşa şi prof. Raul Volcinschi
sursa foto: Claudiu Târziu, http://c-tarziu.blogspot.com

Braţul Sulina în zona satului Gorgova (fotografie de © Bogdan-Lucian Stoicescu)

luni, 19 martie 2012


Despre moartea unei epoci derusificate (III)

Existǎ amintiri atît de duioase și dureroase încît îţi vine sǎ te desoperi și sǎ îngenunchezi în faţa lor.(Dan Ciachir)

Un loc privilegiat - atît în volumul Cînd moare o epocă cît şi în Derusificarea şi „dezgheţul”(1 precum şi în ultimul op al ciclului, Şi noaptea asta va trece(2, care vin să-l continue şi rotunjească tematic pe primul – îl ocupă portretele şi amintirile legate de o serie de personaje şi personalităţi, care fiecare în parte şi toate laolaltă au marcat existenţa omului şi desăvîrşirea scriitorului Dan Ciachir. Orice gest, cuvînt sau atitudine aparţinînd respectivelor personaje nu scapă ochiului atent al portretistului, ele fiind exploatate la maximum spre conturarea – uneori cu lapidaritate, alteori in extenso – şi încadrarea într-o tipologie precisă iar amintirile legate de acestea, prin detaliile şi informaţiile oferite – cvasi inedite -, complinind în chip fericit – în pasaje largi ori în texte de sine stătătoare – adevărata dimensiunea a personalităţii celui vizat, aceste splendide pagini putînd fi considerate, fără teama de-a greşi, o istorie literară sui-generis, în cea mai pură accepţiune a termenului. Aşa precum este întîlnirea cu Petre Ţuţea la restaurantul Uniunii Scriitorilor (Altădată, în acelaşi an ’76 sau ’77, tot la Casa Scriitorilor, eram împreună cu acelaşi prieten şi cu iubita sa, o fată foarte frumoasă, care urmese Liceul german.. Atunci l-am auzit pe Ţuţea vorbind nemţeşte, înseninat ca niciodată de dialogul cu acea tînără – o chema Nineta – care era şi foarte inteligentă. Glasul lui Ţuţea nu mai era tunător, ci moale, catifelat; tonul nu-i mai era apodictic... Eram prea tînăr să înţeleg ceea ce-mi recomadase o dată, pe ton de aforism :„Dacă vrei să fii fericit şi fără griji, trăieşte cît mai mult timp între femei”)(3 sau acea vizită în casa celebrului medic din epocă, profesorul Petre Vancea: Apoi am fost condus în biroul profesorului, un domn vioi şi afabil, îmbrăcat nespus de curat şi de elegant, cu vestă, papion şi o cămaşă care strălucea de alb. Era un om plin de naturaleţe, care după ce m-a îmbrăţişat m-a prezentat celeilalte persoane aflate în încăpere (...)(4

Paradoxal, nu Dan Ciachir este eroul principal al evocărilor sale, ci doar naratorul cu har, discret şi care apare doar atunci cînd doreşte să fixeze mai adînc episodul pe care tocmai îl povesteşte în memoria sa afectivă şi, implicit, în a cititorului: Pe vremea aceea – 1970 –‘71 n.m. - Alexandru Paleologu mai purta doliu după cea de-a doua soţie, cu care se căsătorise după ieşirea din închisoare. Doliul său era însă învăluit în discreţie şi pudoare. Am rămas consternat să aflu, după două decenii, că pierderea aceea îl marcase într-atît încît se gîndise să se călugărească.(5. Este şi motivul pentru care descrierile multora dintre întîmplările la care a fost martor nu sînt narate la persoana întîia.

Dan Ciachir are o eleganţă nativă în a îndemna cititorul mai puţin avizat să-şi aproprie varii informaţii despre ceva anume : „Antichitatea noastră este Bizanţul”, spunea arhitectul G.M. Cantacuzino. Întocmai ca în Asia Mică, în Dobrogea şi implicit în Constanţa, antichitatea greco-romană trebuia căutată sub stratul bizantin de civilizaţie şi sub cel otoman. Pentru că prin intermediul Bizanţului am ajuns la ea, tot aşa cum prin Levant am descoperit Occidentul – prin fanarioţi, apoi chiar prin ruşi – la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor. Profilul Constanţei şi chiar acela mult mai modest al Sulinei mi s-au insinuat în Asia Mică. De aceea, mai puternică decît la Constanţa, umbra lui Pârvan mi-a apărut la Efes sau în Perga Pamfiliei.(6. Astfel se întîmplă, nu odată, cînd într-o formă extrem de accesibilă, ajutat fiind şi de remarcabilul său talent de prozator, face istorie literară - aşa cum am mai pomenit - însă una de cea mai bună calitate, scrisă direct, fără echivoc, fără scorţoşenie şi fără nici o urmă de academism livresc, scrobit şi preţios. Edificatoare în acest sens este, alături de altele, splendida evocare(7 dedicată în întregime scriitorului Eugen Barbu.

Din paginile volumului răzbate la tot pasul, nederanjant însă sesizată doar de ochiul cititorului interesat, documentarea temeinică, făcută cu aplicaţie şi acribie, nu pentru a lungi sau încărca textul cu un balast inutil de nume, date sau evenimente, care nu ar mai privi pe nimeni, ci exclusiv cu rostul de a fixa perfect – precum imaginea pe hîrtia fotografică în baia cu revelator din camera obscură – anumite evenimente sau actanţi ale acestora, pe care autorul doreşte să le evidenţieze sau pentru a le contura mai pregnant pe acelea care-l interesează în mod deosebit : În acelaşi an -1970 - n.m. - regimul a lichidat mandatarii care primiseră în locaţie bodegi, bufete, birturi, cabane, cofetării... Era o formă de comerţ semiprivat, apărută, zice-se, din iniţiativa premierului Maurer, la un deceniu după ce dispăruseră ultimii negustori, meseriaşi şi taximetrişti particulari.(8. (...)

Bref, acesta este Dan Ciachir: fermecătorul causeur, cel căruia, aşa cum el însuşi scria despre Petre Ţuţea, îi place să vorbească însă nu de dragul de a se asculta vorbind, un maestru al interlocuţiei polisate îndelung în compania unor mari spirite, eseistul rafinat şi profund, pamfletarul de temut cucerit de cei doi Caragiale (Ion Luca şi Mateiu), teologul nespecialist fascinat de Nae Ionescu ori de părintele Bartolomeu Anania(9, admiratorul declarat al lui Petru Dumitriu şi al lui Louis-Ferdinand Céline, last but not least, gînditorul reflexiv căruia îi place să spună: Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi înşine, fiindcă numai noi ne schimbăm, în vreme ce operele respective rămîn identice cu ele însele. Şi dacă există scriitori cărora le rămânem fideli până la sfârşit e pentru că firea omului, axul său ontologic e, totuşi, imuabil.(10

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Note
1. Derusificarea şi „dezgheţul”, volum apărut la editura ieşeană „Timpul” în 2009, care cu cele cinci texte din cuprins a devenit, ulterior, capitol de sine stătător (cu acelaşi titlu) în sumarul noii apariţii editoriale din 2010 (la aceeaşi editură), cu titlul Cînd moare o epocă, ediţie definitivă şi care mai include, faţă de precedenta din 2007, un text inedit, Apogeul „dezgheţului”.
2. Şi noaptea asta va trece (ed. Timpul, Iaşi, 2011)
3. Ascultîndu-l pe Ţuţea (în vol. Cînd moare o epocă ed. Timpul, Iaşi, 2007, p.29)
4. Intendentul lui Salazar (op. cit., p. 63)
5. Domnul Paleologu (op. cit., p. 156])
6. Treptele mării (op.cit., p. 21)
7. Amintiri secrete (op. cit., p. 134)
8. În preajma micii revoluţii culturale (în volumul Derusificarea şi „dezgheţul”, p. 89)
9. Părintele Anania (în vol. Şi noaptea asta va trece, p. 79)
10. Cărţi-destin (în vol. Luciditate și nostalgie, ed. Dacia, Cluj,1999)

În fotografia de jos, de la stînga la dreapta: Dan Ciachir, prozatorul Nicolae Breban şi Bogdan-Lucian Stoicescu, într-o după-amiază tihnită de primăvară, în locul numit „Fîntîna cu cireşi” aflat în preajma Câmpinei.

luni, 12 martie 2012


Despre moartea unei epoci derusificate (II)

Existǎ amintiri atît de duioase și dureroase încît îţi vine sǎ te descoperi și sǎ îngenunchezi în faţa lor” (Dan Ciachir)

Fără nici o excepţie, evocările lui Dan Ciachir pendulează persuasiv – parafrazînd titlul1) unuia dintre volumele sale - între nostalgie („Nu era nimeni în biserica grecească din Constanţa, sau o fi fost femeia de la pangar2), însă nu i-am simţit prezenţa. Cînd am ieşit afară, trecuseră acele minute care despart ziua de seară: se aprindeau luminile, iar zgomotul valurilor se auzea acum distinct. Oprit în loc, cu ochii spre apă, s-ar putea să fi avut atunci sentimentul mării şi poate şi ispita Răsăritului, indusă de dulcea decrepitudine a bisericii elene din Constanţa.3) şi luciditate („În ultimul deceniu al dictaturii îmi plăcea să merg des la Constanţa, unde puteai cumpăra pe stradă ţigări americane de contrabandă şî unde şoferii particulari de taxi – lucru de neconceput în Bucureşti – erau îngăduiţi într-atît încît îşi aveau chiar „staţiile” lor. Plimbările într-un Mercedes 230 al unui proprietar care mi-a împărtăşit estetismul pe străzi înroşite de frunzele salcîmilor îmi apar mitice după atîţia ani.”4), trădînd un apetit insaţiabil de povestitor și un spirit bine temperat de hedonist pur-sînge. Și textele din Cînd moare o epocǎ mǎrturisesc perfect credo-ul sǎu, lapidar exprimat în aforismul pus rîndurilor mele: Dan Ciachir scrie cu o smerenie tivitǎ cu un umor fin, total strǎin de băşcălia naţională pretutindenară, despre întîmplări şi actanţii lor de odinioarǎ, pe care le-a trăit, despre care a auzit vorbindu-se ori a citit prin te miri ce locuri.

Spirit ludic dar în sensul unui rîsu’- plînsu’ cu tuşe accentuat-amare („În anii aceia de prefaceri brutale şi demente – anii ’70-’80, n.m. – în cea mai mare parte inutile, numai lumina, clima, nuanţele anotimpurilor rămăseseră identice cu ele însele la Bucureşti. Ideea că nu le putea schimba nici un regim mi-a venit într-o toamnă copleşitor de frumoasă, călătorind cu avionul de la Tulcea. Era un YL 14 care nu mai zbura pe nici o altă rută din ţară. La plecare, pe cînd pasagerii sosiţi coborau din avion, iar ceilalţi aşteptau să se urce, mecanicul a deschis capota unuia dintre motoare, i-a tras cu sete cîteva baroase zdravene, ca şi cum ar fi îndreptat ceva la o semănătoare sau la un tractor, după care a acoperit motorul. Am decolat peste cîteva minute. Uşa cabinei piloţilor nu se închidea. Era ca în vechile tramvaie bucureştene, unde pasagerii puteau privi în voie mişcările vatmanului.5), arma sa cea mai de temut rǎmîne indubitabil ironia tăioasă însǎ bine strunită de mintea sa coborîtă in inimă (aidoma aceleia a monahilor în preajma cărora încǎ-și petrece cu folos sporitor mult din timpul vieţii dumisale), aşa cum îi stă bine redutabilului pamfletar care este, avînd tot timpul flinta cu glonţ pe ţeavă la îndemînă şi simţurile toate treze. „Aceia care se raliaseră noii Stăpîniri erau puţini, supuşi oprobriului propriilor rude, iar 'acţiunile' lor se dovedeau adesea ridicole. În reşedinţa de raion din apropiere, de un 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie se încropise o mică defilare cu steaguri. Li s-a spus celor ce luau parte la ea ca atunci cînd vor trece prin dreptul tribunei să strige lozinci. Şi ei strigaseră: - Loooozinci ! Lozinci ! Loozinci !6)

Preciziunea chirurgicală a detaliului alimentată în modul cel mai firesc de un simţ al observaţiei excepţional dublat de o memorie prodigioasǎ („La începutul anilor ’80 am stat de mai multe ori în hotelul 'Palas' aşezat pe buza aceleiaşi rîpe de lut roşu pe care se află biserica grecească, o alta armenească şi multe case vechi. E un hotel construit din beton, sprijinit pe piloni înalţi ridicat înainte de ultimul război, cu un hol aproape somptuos.Ferestrele camerelor sale dau spre portul Tomis. La cîteva zeci de metri sclipeau în soare iolele, şalupele şi cîteva vaporaşe ancorate în golf, iar dincolo de dig se întindea marea. Prima dată cînd am locuit acolo – era în aprilie – şi am deschis geamurile, mi s-a părut că sînt undeva în străinătate7), merge mînă-n mînă cu acurateţea şi incisivitatea deloc deranjante cu care Dan Ciachir ne induce subliminal informaţia bine dozată („Cînd Dobrogea a fost realipită României, în 1878, Constanţa care se numea Kiűstendge, avea doar trei mii de locuitori. Era o aşezare de pescari dintr-un vilaet8) de la hotarul şubredei împărăţii otomane, ultima porţiune de pămînt a Peninsulei Balcanice. Pe scheletul burgadei9) pescăreşti s-a ridicat oraşul de la sfîrşitul secolului trecut, extins şi modernizat în deceniile următoare. Pînă în 1906, în Piaţa Ovidiu se ţinea oborul de vite10), tehnică pe care o stăpîneşte la perfecţie. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Note
1. Luciditate și nostalgie (ed. Dacia, Cluj, 1999)
2. pangar- masă pe care se vînd lumînările în biserică
3. Treptele mării [în volumul Cînd moare o epocă,ed.Timpul,Iaşi,2007, p.16]
4. Treptele mării [în op. cit., p.23]
5. Declinul oraşului [în op. cit., p. 120] ;
6. Arhaism şi anticomunism [în op. cit. p.126]
7. Treptele mării [op. cit., p.17]
8. vilaiet-diviziune administrativ-teritorială din Imperiul Otoman, condusă de un valiu.
9. burgadă-burg mic; tîrguşor.
10. Treptele mării [op. cit., p. 21]
Fotografii: prima copertǎ a ediţiei definitive apǎrute la ed. Timpul, Iași, 2010 (sus) și prima copertǎ a ediţiei din 2007, apǎrutǎ la aceeași editurǎ.

luni, 5 martie 2012


Despre moartea unei epoci derusificate (I)

Existǎ amintiri atît de duioase și dureroase
încît îţi vine sǎ te desoperi și sǎ îngenunchezi în faţa lor

(Dan Ciachir*)

În antinomie cu domnul Dan C. Mihăilescu, redutabilul eseist, critic, istoric literar şi totodatǎ, unul dintre cei mai pertinenţi exegeţi ai operei celui despre care va fi vorba în cele ce urmează, aş îndrăzni să spun că lumea (1 lui Dan Ciachir despre care domnia-sa scrie cǎ este „apusă”, aparţine exclusiv acelora care au trecut prin ea fără s-o trăiască, fără să o înţeleagă, fără să-i priceapă atît rosturile fundamentale dar mai cu seamă fără să-i disece, ca-ntr-o sui-generis operaţie pe cord deschis, cele mai complicate și intime resorturi ale infinitezimalelor mecanisme lăuntrice care-o alcǎtuiesc, atinşi fiind de-un alt soi de cecitate nocturnǎ („orbul gǎinii”, mai pe românește spus) cvasi-patologicǎ, faţǎ de zonele-i mai slab luminate sau întunecate de-a binelea. Însă pentru Dan Ciachir, autorul nostru, fǎrǎ doar și poate un boier al spiritului (parafrazîndu-l pe Sorin Adam Matei) din cea mai nobilǎ stirpe și în cel mai bun sens al cuvîntului, această lume despre care scrie, cu bunele şi relele ei, musteşte de viaţă. Trǎiește, cu alte cuvinte, pentru cǎ însuși Dan Ciachir a trǎit-o și, iatǎ, acum o rememoreazǎ mǎrturisind-o iar dacǎ tu, cititorul, ești înzestrat și cu o dozǎ sine qua non de imaginaţie vie, o poţi vedea, îi poţi auzi sonurile, îi poţi savura parfumurile, ba mai mult, chiar îţi poţi purta paşii pe cǎrǎrile ei, la braţ cu autorul. Iar o asemenea promenadă împreunǎ cu Dan Ciachir – o spun din proprie experienţă, nu din închipuire – e cu adevǎrat întremătoare… Aidoma aceastei preumblări prin tainice încăperi mănăstireşti, în care rari au fost mirenii cărora le-a fost dat să-şi poarte paşii: Înainte să ne aşezăm la masă, am intrat în palat. În stînga era o sală de primire spaţioasă, înaltă, cu grinzi de lemn în tavan, şemineu, cu icoane mari şi portrete de ierarhi pe pereţi. În dreapta uşii de lemn ferecat în metal se afla o încăpere strîmtă cu firidă, cu bibliotecă, masă de lucru şi telefon. Era biroul pe care stareţul nu-l folosea decît cîteva minute pe zi. În latura dinspre apus, la vreo 20 de metri, cîteva trepte duceau spre o încăpere răspunzînd la miazăzi pe o terasă largă cu vedere spre Munţii Neamţului. Am urcat la etajul întîi, în odaia în care aveam să locuiesc. O fereastră strîmtă,medievală, străpunsă prin peretele gros, proiecta în depărtare aceiaşi munţi ai Neamţului. Camera avea calorifere şi baie. Deasupra patului atîrna portretul unui ierarh distins, încă tînăr, cu barba şi părul negre, cu engolpion(2 la gît: era patriarhul Iustin pe vremea – 1957 – cînd urcase pe scaunul mitropolitan al Moldovei. În 1983 am stat o săptămînă în odaia aceea curată şi liniştită(3. Este doar un exemplu - din sumedenia care se pot da din acest volum – care vǎdește, cu limpezime, fineţea de filigran a detaliilor, pe de o parte iar pe de alta, care pune în valoare incontestabila artǎ filmicǎ a scriiturii lui Dan Ciachir, fǎcînd inutile, din aceste puncte de vedere, orice alte comentarii.

Îmi plac nespus eseurile memorialistice de o nedisimulatǎ forţǎ evocatoare ale acestui volum(4 însă dintre toate, s-a desprins din pluton, indubitabil și încǎ de la o primǎ lecturǎ, cel numit Treptele mării şi asta cu siguranţă datorită unui fapt nodal pentru mine. Împărtăşesc, aidoma autorului, acelaşi sentiment al mării, indus nu neapǎrat de acea copleșitoare vastitate acvatică în sine, ci mai cu seamǎ de locurile din imediata ei apropiere (cu precǎdere acelea din Constanţa) și peste care se simte permanent respirarea ei învǎluitoare, ca o nevǎzutǎ și abia perceptibilǎ vibraţie a întregii firi: ţărmurile brǎzdate de umbrele alungite ale clădirilor sau ale copacilor de pe ţǎrm pierzîndu-se în undele etern-mişcătoare, verzi-sinilii ale apei, în ceasurile tihnite de dinaintea înserării; apoi falezele semeţe, aidoma zidurilor unei vechi cetǎţi care amplificǎ ţipetele pescăruşilor, franjurate acestea de lungi sonuri cu tonalitǎţi de tulnic ale sirenelor vapoarelor adǎstate în larg, undeva pe linia orizontului, acolo unde ceruri și ape-s una dar mai ales străzile labirintice pavate cu macadam ori piatră cubică, copleșite de-o linişte celestă sub acea luminǎ inefabilă, roșietic-diafanǎ a amurgului. În acele clipe însuși timpul pare cǎ s-a oprit din curgerea-i fireascǎ, în aerul dens amirosind a sare şi-a alge, acolo și numai acolo, pe acele străduţe care-ţi urcă sau coboară paşii dinspre sau înspre mare, printre casele din alte vremuri rînduite cuminţi de-o parte şi de alta, vegheate cu pioșenie, parcǎ, de vechea biserică elenă a cărei rafinată decrepitudine mărturisea o gingăşie a sărăciei sau a simplităţii, o delicateţe copleşitoare, așa cum splendid este ea surprinsǎ în tonuri picturale suave, palid-catifelate de penelul - atît atent la detalii - lui Dan Ciachir. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*Dan Ciachir (n. 17 septembrie 1951) poet, traducător, eseist şi publicist. Muzică şi memorie (poeme, ed. Cartea Românească, 1984); Străzi de ceară (ed. Pontica, colecţia Euridice, 1993); Gânduri despre Nae Ionescu (eseuri, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994; reeditată la ed. Dacia, Cluj, 2001; ediţia a III-a revăzută, ed. Litera Ortodoxă, Ploieşti, 2010); Cronica Ortodoxă (ed. Timpul, 1994, 1997, 1999); Luciditate şi nostalgie (ed. Institutul European, Iaşi, 1996; reeditată la ed. Dacia, Cluj, 1999); Lirica italiană contemporană (ed. Mirton, Timișoara, 1997); Cronica ortodoxă - ediție definitivă (ed. Timpul, Iaşi, 2001); Ofensiva ortodoxă (ed. Anastasia, 2002); Când moare o epocă (ed. Anastasia, București, 2003; reeditată la ed. Paideia, 2006; ediţia a III-a la ed. Timpul, Iaşi,2007; ediție definitivă, ed. Timpul, Iaşi, 2010); Antologie de poezie italiană (editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2006), În lumea presei interbelice (Ed. Timpul, Iaşi, 2008); File din cronica ortodoxă (ed. Lucman, Bucuresti, 2008) ; Derusificarea şi „dezgheţul” (Ed. Timpul, Iaşi, 2009); Și noaptea asta va trece (Ed. Timpul, Iaşi, 2011). A mai publicat trei volume de convorbiri, douǎ împreunǎ cu Radu Dorin Micu (Dialoguri cu Dan Ciachir pentru o Ortodoxie realistă, ed. Anastasia, 2002 şi Pentru o Ortodoxie realistă, ediția a II-a, ed. Anastasia, 2003) și unul cu Leonid Dragomir, Bucuria de a fi răsăritean. Convorbiri cu Dan Ciachir (ed. Timpul, Iași, 2011). A tradus lucrarea Cavalcada inocenţilor de Mimmo Morina (ed. Univers, 1974).

Note
1.„Dan Ciachir trece prin Bucureștiul perioadei comuniste cu alura unui crai de Curtea Veche, demodat, poate excentric, trǎind aproape clandestin într-o lume construitǎ din cioburile vechii civilizaţii interbelice (...).” (Tudorel Urian în „România literarǎ”, nr.27, 14-20 iulie 2004)
2.engolpion - iconiţă lucrată dintr-un metal preţios sau din smalţ, pe care o poartă arhiereii la gît
3.Fragment din textul Mînăstiri [în volumul Cînd moare o epocă, ed. Timpul, Iaşi, 2007, p.163]
4.Cînd moare o epocă [ed. Timpul, Iaşi, 2007]
Foto: coperta primei ediţii apǎrute la editura Anastasia (București, 2003).