miercuri, 22 februarie 2012

„Sîntem liberi în ultimul hal!”



Vorba asta deşteaptă pusă în chip de titlu rîndurilor mele, pe care E.M.Cioran mărturisea că o auzise din gura unui boschetar parizian, mi-a fost adusă în memorie de o replică ghiduşă şi nu mai puţin valabilă - „Sîntem liberi, ‘ai de tîrtiţa noastră!” -, zisă cu năduf, mai mult ca pentru el, de un român verde aparţinînd sexului gras (într-una din serile în care am ieşit, alături de alte cîteva zeci de ploieşteni în faţa „Casei Albe”), altuia de lîngă el, care răcnea din toţi bojocii „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!”. Ieşisem şi eu să „manifestez paşnic”, de data asta uşor premeditat - adică în urma unei înţelegeri telefonice cu bunul meu prieten, Dan Costineanu - într-o geroasă seară de ianuarie a anului de graţie 2012, aşa cum făcusem şi în urmă cu 22 de ani, în acelaşi loc (însă atunci eram cîteva mii de ploieşteni). Se scanda acum ca şi în ‘89 însă sloganurile din acel tragic decembrie aveau o cu totul altă încărcătură emoţională iar motivaţia celor de atunci trăgea mult mai greu la cîntar. Iar puterea colosală a cuvintelor lor a avut, în acele zile, efecte devastatoare asupra vechiului regim politic şi structurilor sale, de care rapid s-a ales praful. Dar cu ce preţ!

Departe de mine gîndul că românii ieşiţi acum în stradă n-au motive întemeiate s-o facă. Pentru că, după atîţia ani de la cîştigarea „raţiei de libertate”, neîncrederea totală, generată îndeosebi de corupţia şi aroganţa acestor primate cu apucături de vechili, juisînd în puţinătatea minţii lor la gîndul că „guvernează”, a augmentat exponenţial, pe de o parte iar pe de alta paupertatea fără precedent în care au fost aduşi milioane de români, graţie incompetenţei şi pungăşiilor explicite ale acestor flenduroşi, a atins cote greu de cuantificat pentru orice minte întreagă. Capac a pus demiterea doctorului Arafat, care a avut un efect similar dar de o mai mică anvergură faţă de acela generat de mutarea forţată din casa parohială de către securişti a pastorului Tőkes în ‘89. Şi atunci ca şi acum, românii au recţionat cu o sensibilitate de seismograf. Acum, hominizii ǎștia de guvernanţi care dormitau în bocanci, trăgînd la aghioase, s-au trezit brusc în plin coşmar şi, cu puţinii neuroni din dotare, complet ambetaţi şi ăştia, au dat pe goarnă tot soiul de inepţii, bolboroseli, bălmăjeli, spume, bale. Taxate prompt de televiziunile de ştiri (și nu numai) care, cu tot armamentul din dotare, au declanşat canonada, lăbărţînd pînă la limita de rupere „breaking news”-urile. 24 de ore din 24, plutoane de analişti împănate cu cei mai febrili comunicatori ai opoziţiei talonaţi de cîteva „vedete” din mass-media (mereu aceleaşi), pendulînd ameţitor între o televiziune și alta, uzînd de tehnica „zbor în stol cu schimb de locuri”, au trecut la un furibund atac la baionetă: ciuvici, chireaci, tatoaice, vâlci ori pelicani limbuţi, umăr la umăr cu vajnici reporteri logoreici, cărora li s-au alăturat protestatari aduşi în studiouri din stradă sau întervievaţi ad-hoc în teatrele de operaţiuni, pour la bonne bouche, au ţinut naţiunea trează şi cu sufletul la gură, zile-n şir. Un spectacolul mediatic fulminant, care a atins paroxismul în toiul luptelor de stradă dintre jandarmi şi hoardele dezlănţuite ale agitatorilor cu glas tare din peluzele stadioanelor, ultimile acorduri stingîndu-se într-o coda cu mitingul de protest al „opoziţiei unite”.

Treptat şi tot datorită celor din stradă, ale căror rînduri se subţiau de la o zi la alta, am constatat că începuse să ningă vîrtos, viscolit și că apoi au venit geruri năprasnice, urmate iar de un viscol apocaliptic, potopind firea. Drept pentru care, firesc, interesul aceloraşi televiziuni a glisat către cumplita iarnă siberiană ce se instalase, către românii care începuseră să moară îngheţaţi, striviţi sub troiene, către neputinţa guvernanţilor „surprinşi” (a cîta oară?) de urgia de afară. Aşa că inevitabila demitere a impotentului „cabinet Boc” şi înlocuirea lui rapidǎ cu un altul (alcătuit din lacheii primului), pe mine, unul, m-a surprins infinit mai puţin decît faptul că în zonele sinistrate, jandarmii lopătau zǎpada alǎturi de ultraşii pe care-i ciomăgiseră în urmă cu niscaiva zile! Asta da, nene, solidaritate naţională şi lipsă de ranchiună totală! Mai poţi sǎ spui că bătaia nu-i ruptă din rai?

Dedic rîndurile acestea comprimate unui bun amic, cititor consecvent şi critic de nădejde al textelor mele, care deunăzi m-a mustrat sec: „Bădiţă, matale pe ce lume trăieşti, că-mi pari a fi băiat doxat? Ţara arde şi tu ai orbu’ găinii? Bagă şi tu ă ceva despre dezastru’-ăsta, că te-am văzut pe la proteste, da’ de scris, ioc! Că-n 22 strigam cot la cot după libertate şi acu’ mucles! Că dacă ştiam că o să dăm jos nişte proşti şi-o să umplem găvanu’ rămas cu manglitori, io unu’ mă duceam dreacu’ pă pustii!” „Hopa, ştii că nu-i prost valahu’ ?”, am mustăcit în sinea mea. „Io-te, mă, la el, ce tare-n clanţă e, că prea ocupaţi fiind noi cu strigatu’ după libertate, nici n-am bunghit cum a ajuns o şlehtă de ciorditori în locul găştii proştilor de odinioară... Da’ faza nasoală e că mulţi dintre proştii de dinainte s-au încîrdăşit cu pungaşii de după şi au pus Romînica pe butuci... D-aia am ajuns noi acu’-n sapă de lemn, nene, că s-au întîlnit hoţii cu proştii, he-he-he... ”. Avea dreptate şi bunică-miu atunci cînd îmi zicea, mai în glumă, mai în serios, că în viaţă omul trebuie să se ferească de cel puţin trei lucruri: de current, că dă reumatism, de muncă cinstită, că din asta nu s-a îmbogăţit nimeni şi de proşti, că au mintea odihnită. Cum reumatismul deja m-a ajuns şi nici bogat nu-s, cred că doar de ultimul sfat mai tre’ să ţin cont!

Cu alte cuvinte, pe noi – cei care încă mai strigăm în stradă, de nebuni, după 22 de ani, libertate şi alte chestii d-astea -, lacheii ăştia ai lui Băsescu (pardon de expresie!), au cred cumva că se pişă, nu? Se înșealǎ amarnic. Iar dacǎ totuși au de gînd ceva în sensul ăsta, să aibă grijă, cǎ o vor face contra vîntului iar consecinţele-s ştiute… Cǎ noi, alde golea, care-am ieşit şi vom mai ieşi în stradă (puţintică răbdare, stimabililor, numa’ să dea colţu’ ierbii), le amintim faptul că încă mai avem o coloanǎ vertebralǎ care se încăpăţînează să rǎmînǎ dreaptă, chestie desuetă (pentru ei) numitǎ demnitate, nu handicap! Cît despre mesajele citite pe pancartele românilor protestatari, ele m-au fǎcut sǎ înţeleg că, în sfîrșit, ei sînt pe calea cea bună a dumiririi în ceea ce priveşte libertatea lor. Atîta cîtă este…
Bogdan-Lucian Stoicescu