duminică, 18 decembrie 2011

Nichita Stǎnescu sau poezia în stare genuinǎ






56 de ani voi trǎi, asemenea Colosului din Rhodos!…
Așa credea, la 27 de ani - în septembrie 1960 –, Nichita Hristea Stǎnescu, în clipele în care scria poemul numit „56 de ani ”. N-avea de unde bănui el atunci cǎ aprigele Ursitoare deja îi hǎrǎziserǎ un cu totul alt destin, ele avînd sǎ-i curme existenţa pǎmînteanǎ la puţină vreme dupǎ ce va fi împlinit 50 de ani, într-un înnegurat miez de decembrie al anului 1983...

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit.
El doar stǎ - așa cum scria undeva Fǎnuș Neagu, dragul său prieten – „La Cina cea de Tainǎ cu zǎpezile. Și, precis, mǎnîncǎ anafurǎ și bot de miel. Iar cînd plosca plinǎ cu vin și cu rîsu – plînsu umblǎ prin alte mîini (Iuda bea cît zece!), Nichita scrie un basm pe cǎrǎrile de sînge verde îngheţate-n trupul copacilor.

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit.
El doar și-a acoperit inima cu aripa paserii celei aflate în zbor, lǎsîndu-ne pe noi cei de acum sǎ ne luptǎm cu îngerii, aidoma lui Iacob, așa cum ne vom pricepe mai bine.

Timp de aproape 30 de ani, puţini, din ce în ce mai puţini au luptat (unii continuǎ şi azi lupta, cu o încǎpǎţînare care multora li se pare abnormǎ) – așa cum au crezut ei de cuviinţǎ - pentru ca uitarea sǎ nu învingǎ. I-aș putea numi pe mulţi dintre ei însǎ cred cǎ numele lor sînt cu mult mai puţin importante decît numele Poetului. Nutresc convingerea cǎ toţi aceia care încǎ mai luptǎ și astǎzi, nu pentru numele lor o fac, ci pentru numele Poetului.
Pentru cǎ numai astfel izbînda le va fi adevǎratǎ și deplinǎ.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(În fotografie: Nichita Stǎnescu alǎturi de Ion Stratan, 31 martie 1983. Dedesubt, poemul inedit – comunicat de Ion Stratan - „Cǎtre Ion”, cu semnǎtura olografǎ a lui Nichita)

miercuri, 7 decembrie 2011


In memoriam Nicolae Iorga
(1871-1940)

Au fost tăind un brad bătrîn*... (III)

Cînd ne întrebăm ce rost are viaţa, ne asemănăm poate cu măgarul orb ce învârte roata morii şi care e foarte nedumerit la ce serveşte necontenita şi dureroasa lui învârtire.
N. Iorga

Însă numele lui Nicolae Iorga a rǎmas legat definitiv de orașul prahovean Vălenii de Munte, unde savantul a trǎit 33 de ani, pînă în 1940, cînd cutremurul de pǎmînt din luna noiembrie, care a zguduit zdravǎn ţara, i-a avariat grav casa, el fiind obligat, alǎturi de numeroasa sa familie (soţia Ecaterina și cei zece copii din cele douǎ cǎsǎtorii), sǎ se mute în vila de la Sinaia (ridicatǎ în 1928). Locuinţa fusese construitǎ pe la 1833, ea fiind cumpărată (cu suma de 4.000 de lei de la descendenţii polcovnicului Pancă) de Nicolae Iorga în anul 1907, cînd s-a şi hotărît să se stabilească aici. A restaurat-o şi a amenajat-o cît mai confortabil, ocupînd-o pînă în toamna lui 1940, anul asasinării sale. Odatǎ stabilit în micul orǎșel de munte, Iorga a reuşit, în cîţiva ani, să impunǎ numele Vǎlenii de Munte pe harta cultural-știinţificǎ a ţării. Începe prin înfiinţarea tipografiei „Neamul Românesc” (inaugurată la 21 mai 1908), care între anii 1924 și 1940 se va numi „Datina Româneasca”, banii provenind din stipendiile unor prieteni şi din subscripţie publică, prin înfiinţarea Societăţii „Neamul Românesc”. În același an se deschid cursurile „Universitǎţii de Varǎ” iar în 1912 se va inaugura sala de cursuri a acesteia. Între timp Iorga devenise președintele consiliului de administratie al „Bǎncii de Comerţ”, recent deschisǎ (1911). În 1922, savantul inaugureazǎ, în prezenţa reginei, „Şcoala de Misionare Naţionale şi Morale Regina Maria” în care tinerele eleve erau pregătite pentru cariera de învăţătoare. A organizat „Muzeul de artă religioasă” în 1923 în incinta parohiei „Nica Filip”, acesta fiind îngrijit de elevele şcolii de misionare, an în care, printr-un act de danie, pune bazele „Fundaţiei Culturale pentru studeţi „Nicolae Iorga”, printre donaţii figurînd volumele și obiectele personale ale familiei. În anul 1933 apare sub semnatura profesorului „Actul constitutiv al Uniunii Așezǎmintelor Culturale ” în care sînt identificate şi inventariate așezǎmintele din Vǎlenii de Munte, București și din strǎinǎtate. La 24 iulie 1934 i se decerneazǎ diploma de „Cetǎţean de Onoare al Vǎlenilor de Munte”, în septembrie 1937 se inaugureazǎ biblioteca popularǎ de la Mǎnǎstirea Zamfira (unde sînt înmormîntaţi mama, fratele și una dintre fiicele sale) iar în august 1938 este inaugurat „Teatrul în aer liber” de la Vǎlenii de Munte (cu piesa „Rǎzbunarea pǎmîntului”).

În toatǎ aceastǎ perioadǎ au apǎrut o serie de lucrǎri purtînd semnǎtura savantului, avînd ca subiect Prahova: „Mǎnǎstirea din Vǎlenii de Munte” (1925), „Moșnenii de pe Vǎrbilǎu” (1931), „B.P.Hasdeu, Lipsuri și îndreptǎri ploieștene” (1938) etc. Într-o serie de lucrǎri cu caracter general („Drumuri și orașe în România”, „Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria românilor prin cǎlǎtori” etc.) apar dese referiri asupra unor locuri și localitǎţi prahovene.
Pe fondul acestei susţînute lupte publice purtate împotriva violenţei şi conservării valorilor tradiţionale româneşti** duse de Nicolae Iorga avea să se întîmple şi tragicul său sfîrşit, savantul fiind asasinat în ziua de 27 noiembrie 1940 de către membri ai mișcǎrii de extremǎ dreaptǎ „Garda de Fier”, ai cărei conducători l-au considerat principalul responsabil pentru asasinarea*** fostului lider al acesteia, Corneliu Zelea Codreanu, în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea.

Moartea tragică a lui Nicolae Iorga întregeşte imaginea sa de erou şi martir al românilor. Exemplu de curaj şi demnitate asumate public, Nicolae Iorga a reuşit un lucru rar printre teoreticieni: unirea crezului ideatic, al profesiei de o viaţă, cu expresia faptică a practicării acestuia în spaţiul public. La aflarea veştii despre tragicul asasinat al profesorului, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă, în semn de aleasă preţuire şi statornic omagiu.Viaţa sa a stat sub tutela geniului iar moartea l-a aşezat printre marii eroi ai neamului.

Cît despre Iorga însuşi, care rămîne, dincolo de orice amănunte biografice, unul dintre marii cărturari ai neamului, i-am sluji mult mai fertil şi mai cuviincios memoria urmîndu-l pe calea erudiţiei şi a creaţiei decît minţind „pios” în numele lui şi întreţinîndu-l ca marotă a luptelor ideologice, în tîrziul unei istorii care riscă să repete tocmai greşelile din care a refuzat să tragă toate cuvenitele învăţături”, afirma cu îndreptăţire, în finalul articolului**** sǎu, publicistul șî editorul Rǎzvan Codrescu, în noimebrie 2010, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la dispariţia cǎrturarului român,

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Titlul articolului reproduce primul vers al poemului „Brad bătrîn”, scris de savant cu foarte puţin timp înainte să fie asasinat. „Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu?

** Numai un orator de geniu de talia sa a putut rosti în discursul dîn ședinţa Parlamentului (9 decembrie 1916, ocazionată de intrarea României în Primul Război Mondial) asemenea cuvinte de o rară încărcătură emoţională şi mustind de un patriotism nedisimulat: „Această naţiune nu poate să piară, chiar dacă am fi cea mai ticăloasă dintre generaţiuni, căci cu noi sunt 20 de generaţiuni aici sub pământ, care ne vor susţine.

*** În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Codreanu este asasinat, împreună cu alți 13 legionari („nicadorii” şi „decemvirii”), de către jandarmii care-i însoţeau pe deținuți spre închisoarea Jilava. Incidentul a avut loc în pădurea din preajma localităţii ilfovene Tîncăbești, motivul oficial fiind o tentativă de evadare. Ulterior s-a dovedit prin mărturiile participanților şi prin documentările întreprinse că asasinatul a fost înfăptuit în urma unui ordin direct al Regelui Carol al II-lea.

**** „Cazul Nicolae Iorga dupǎ 70 de ani. O tragedie perpetuǎ

În fotografia de sus: Nicolae Iorga alături de Nicolae Titulescu: Nicolae Iorga alături de Nicolae Titulescu