miercuri, 30 noiembrie 2011


In memoriam Nicolae Iorga
(1871-1940)

Au fost tăind un brad bătrîn (II)*...

Cînd ne întrebăm ce rost are viaţa, ne asemănăm poate cu măgarul orb ce învârte roata morii şi care e foarte nedumerit la ce serveşte necontenita şi dureroasa lui învârtire.
N. Iorga

Ca autor de studii cu caracter istoric, Nicolae Iorga a acoperit prin scrierile sale o paletă vastă, atingînd, practic, toate ramurile și perioadele istoriei („Acte și fragmente cu privire la istoria românilor” în 3 volume apǎrute între 1895 și 1897: „Manuscripte din bibliotecile strǎine relative la instoria românilor”, 2 volume în 1898; „Istoria românilor în chipuri și icoane”, 2 volume, 1905; monumentala „Istorie a românilor” în 11 volume apǎrute între 1930 și 1939) mergînd apoi pînǎ la varii domenii, precum istoria bisericii („Istoria bisericii românești și a vieţii religioase a românilor”, apǎrutǎ în 2 volume în 1908 și 1909 la Vǎlenii de Munte), a armatei („Istoria armatei românești”, 2 volume în 1910 și 1919), a comerţului („Istoria comerţului românesc”, în 2 volume apǎrute în 1925 și 1928) dar mai ales asupra literaturii și a istoriei acesteia, prin lucrǎri precum „Istoria literaturii romǎnești contemporane”, 1934, „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea de la 1821 înainte, în legǎturǎ cu dezvoltarea culturalǎ a neamului” (3 volume, între 1907 și 1909) etc., prin care a ierarhizat și organizat un material impresionant, oferind istoriei literaturii fundamente și criterii știinţifice, punînd bazele unei discipline pe care a ilustrat-o strǎlucit. Scriitorul total care a fost Iorga a publicat poeme în spiritul filonului pașoptist romantic și de facturǎ neoclasicǎ, dramaturgie de inspiraţie istoricǎ naţionalǎ și universalǎ („Doamna lui Ieremia”, „Moartea lui Dante”), religioasǎ („Iisus”), mitologicǎ („Sângele lui Minos”) sau din folclorul românesc („Frumoasa fǎrǎ trup”). Însǎ adevǎratul sǎu violon d’Ingrès a fost întotdeauna memorialistica, operele sale de referinţǎ în acest sens rǎmânînd „Oameni cari au fost” și „O viaţă de om, aşa cum a fost”. Ca fondator de publicaţii, numele sǎu va rǎmîne indisolubil legat de titluri precum „Neamul Românesc”, „Floarea Darurilor”, „Drum drept ori „Cuget clar”. Va fi teoreticianul și unul dintre importanţii promotori ai curentului ideologic și literar care va rǎmâne in istoria culturii româneşti sub denumirea de „sǎmǎnǎtorism”, ale cǎrui principii vor fi susţinute în revista sǎptǎmînalǎ „Sǎmǎnǎtorul”, fondatǎ de George Coșbuc și Alexandru Vlahuţǎ în 1901și care va apǎrea la București, fǎrǎ întrerupere, pînǎ în 1910 și pe care Iorga o va conduce în cîteva rînduri. Ea va promova valorile naţionale tradiţionale și folclorice românești, necesitatea emancipǎrii și culturalizǎrii ţǎrǎnimii, va publice texte de și despre scriitorii clasici români, texte inedite ale lui Mihai Eminescu şi traduceri din literatura universalǎ.

**********************************************************************
**********************************************************************
Soluţia greutǎţilor de astǎzi sǎ o cǎutǎm cu mîna întinsǎ în toate pǎrţile de unde nu se mai poate da nimic? Cu mîna de cerșetor care se poate întoarce înapoi plesnitǎ pînǎ la sînge, așa sǎ se caute soluţia crizei de care suferǎ acest popor?
Este un singur loc în care aceastǎ soluţie se poate cǎuta, fiindcǎ numai acolo este succesul asigurat, cel mai nobil succes și asigurat în chipul cel mai desǎvîrșit: în sufletul nostru însuși. În sufletul nostru creator, din care pleacǎ încrederea în muncǎ, prin care toate cele rele se pot face bune, precum prin stricǎciunea acestui suflet, prin lipsa de hotǎrîre, prin lipsa de solidaritate s-a ajuns acolo unde sîntem acuma.
Nici cu petrecǎtorii cari o duc bine astǎzi, nici cu criticii ușori cari nu vǎd bîrna din ochiul lor și au uitat pǎcatele lor proprii de unde pleacǎ, nu pǎcatele, dar suferinţele acelor cari guverneazǎ astǎzi, nu cu aceștia se va drege România, ci se va drege cu oameni tineri sau bǎtrîni, bǎrbaţi sau femei, cari știu ce e neamul lor șî cari înţeleg cǎ meritul unei societǎţi nu stǎ în a vegeta în împrejurǎri bune, ci în a birui vremurile rele care ne stau împotrivǎ.

Neamul Românesc, 31 mai 1932
(„Optimism moral”, în volumul N. Iorga, „Sfaturi pe întunerec – conferinţe la radio”, ed. Militarǎ, București, 1976)
*********************************************************************
*********************************************************************

Activitatea politică a lui Nicolae Iorga este străbătută de asocierea istoriei şi culturii poporului român cu realităţile dificile din vremea sa, în primul rînd cu criza economică, instabilitatea politică şi periclitarea autorităţii de stat, iminenţa războilui, apariţia și impunerea cu agresivitate a mişcării legionare pe eșichierul vieţii politice românești dar și, deopotrivǎ, în viaţa publică. Înfiinţarea Partidului Naţionalist Democrat şi, ulterior, a Partidului Naţional Român sunt expresii ale voinţei lui Iorga de a conserva şi promova cultura naţională în structurile politice reprezentative al ţării. Din postura de om politic, el a îndeplinit mai multe funcţii publice importante, dintre care pot fi amintite acelea de deputat şi preşedinte al Adunării Deputaţilor, senator şi preşedinte al Senatului, prim-ministru al ţării între 1931 şi 1932, ministru de interne, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice etc. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Titlul articolului reproduce primul vers al poemului „Brad bătrîn”, scris de savant cu foarte puţin timp înainte să fie asasinat.
„Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu?”

În fotografie: Nicolae Iorga alǎturi de Regele Carol al II-lea al României

luni, 28 noiembrie 2011


Remember
Nicolae Iorga
(1871-1940)

Au fost tăind un brad bătrîn (I)*...

Cînd ne întrebăm ce rost are viaţa, ne asemănăm poate cu măgarul orb ce învârte roata morii şi care e foarte nedumerit la ce serveşte necontenita şi dureroasa lui învârtire.
N. Iorga

Cultura unei naţii reprezintă, neîndoielnic, rezultatul unui summum de contribuţii individuale. Sînt însă şi excepţii iar în ceea ce priveşte cultura noastrǎ, alături de numele lui Mihai Eminescu, cu siguranţă doar acela al lui Nicolae Iorga mai poate fi considerat un panaceu al culturii noastre naţionale, privită în ansamblul ei. Un adevǎrat patriarh al culturii româneşti, Nicolae Iorga a reprezentat el însuși, într-o viaţă de numai 69 de ani, o instituţie de sine stǎtǎtoare, în adevărata şi cea mai bună accepţiune a termenului: fondator de așezǎminte culturale, profesor şi reformator al învăţământului românesc, istoric, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, moralist, gazetar, publicist, om politic, academician (la doar 39 de ani) şi profesor titular al Facultǎţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (la 24). A fost o personalitate care, aşa cum aprecia profesorul George Călinescu, a jucat pentru cultura românească din primele decenii ale secolului al XX-lea, „rolul lui Volatire”.

Savant şi spirit enciclopedic nepereche, profesorul Nicolae Iorga a desfǎșurat o activitate ştiinţifică cvasi-prometeică**. Raportarea la o asemenea personalitate gigantescă prin cuantificarea realizărilor sale este însă departe de a evidenţia anvergura spiritului său creator şi de a valorifica pe deplin profilul unui deschizător de drumuri de-o asemenea talie. În cele din urmă, efortul de a urmări bio-bibliografic destinul lui Nicolae Iorga în panteonul culturii naţionale m-a îndrituit să fiu total de acord cu ideea lui Newton de odinioară: dacă astăzi putem zări atît de departe, e numai din pricina faptului că putem scruta mult mai lesne viitorul de pe umerii giganţilor din faţa noastră. Iar Nicolae Iorga este, cu asupra de mǎsurǎ, o astfel de personalitate impozantă, care ne-a oferit, mai presus de orice, o identitate, graţie căreia astǎzi reprezentăm o naţiune în adevăratul sens al cuvîntului.

Povestea zbuciumată a vieţii lui Nicu N. Iorga (aşa cum figurează numele său în documentele originale de stare civilă) începe la Botoşani, în 6 iunie 1871 și care, în primele ei trei decenii, cuprinde împliniri remarcabile, cele mai multe dintre ele situate dincolo de sfera normalului. La numai şase ani citeşte literatura franceză în original***. În acelaşi timp, vocaţia de savant se contureazǎ de timpuriu, fiind evidentă pentru familie, apropiaţi şi dascălii săi. La vîrsta de 18 ani, într-un rǎstimp de doar 12 luni, absolvǎ cu calificativul magna cum laudae cursurile la Facultatea Istorică Literară a Universităţii din Iaşi, această performanţă reprezentînd un caz unic în viaţa universitară românească de pînă azi. De-abia absolvite, cursurile vor fi imediat continuate şi desăvîrşite apoi în străinătate: la Paris (École Pratique des Hautes Études), Berlin şi Leipzig (unde obţine un doctorat în filozofie în 1893). În anul următor devine profesor la Universitatea din Bucureşti, din anul 1897 este ales membru corespondent al Academiei Române iar din 1910, devine membru titular. A scris în șapte limbi şi a vorbit în 16 („Eu nu am învăţat a ceti şi a scrie. Acestea sunt lucruri care mi-au venit de la sine”, avea să noteze mai tîrziu în celebra sa autobiografie****). Biblioteca sa, „Biserica celor 80.000 de glasuri” - cum îi plăcea să o numească - număra peste 80.000 de volume, de altfel ea fiind donatǎ Bibliotecii Academiei Române încă din timpul vieţii profesorului.
Prestigiul său în mediul academic şi universitar era legat în mod indestructibil de activitatea sa exemplară, în special ca istoric, procupat preponderent de istoria poporului român şi, în general, aceea de cercetător al culturii naţionale şi a istoriei ei. Devine doctor honoris causa al unor importante universităţi, în acelaşi timp el fiind ales membru al unor academii şi instituţii ştiinţifice şi culturale de primă mînă de pe cîteva continente. Valorificîndu-şi plenar excepţionala vocaţie de ctitor de şcoală, N. Iorga înfiinţează o serie de aşezămite cultural-ştiinţifice, precum „Fundaţia Iorga”, „Universitatea Populară de la Vălenii de Munte”, „Şcoala Română” de la Fontenay-aux-Rosses sau „Casa Romena” din Veneţia. (va urma)

Bogdan-Lucian Stoicescu

* Titlul articolului reproduce primul vers al poemului „Brad bătrîn”, scris de savant cu foarte puţin timp înainte să fie asasinat. „Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ Şi-atuncea din pădurea sumbră / Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu?
** Conform aprecierilor academicianul Dan Berindei, Iorga este autorul a peste 25.000 de articole şi a 1250 de volume. În lucrarea „Din luminile veacului”, reputatul critic și istoric literar Edgar Papu amintea că Nicolae Iorga este cel „(...) care a scris poate cel mai mult de cînd există scrisul omenesc la toate popoarele lumii, fiind acel exemplu unic de realizare în care un spirit românesc atinge ultimele limite posibile ale excedării umane”.
***La vîrsta la care mulţi copii nu stăpînesc bine alfabetul, viitorul savant era deja un rafinat cunoscător al cronicilor Moldovei ori al fabulelor scriitorului francez Jean-Pierre Claris de Florian sau al „Orientalelor” lui Victor Hugo, precum şi al altor capodopere ale literaturii franceze (pe care le citea în original). Orice volum citit (o carte de 300 de pagini o citea în două ore!) și-l schematiza rapid într-un carnet. Astfel, bucurîndu-se şi de o memorie fabuloasă, el reuşea să reproducă ad litteram largi pasaje din volumul respectiv, chiar şi după 40 de ani!
**** „O viaţă de om, aşa cum a fost”, ed. Minerva, Bucureşti, 1984

Foto: Nicolae Iorga alături de soţia sa, Ecaterina, pe veranda casei lor de la Vălenii de Munte (Prahova)

luni, 21 noiembrie 2011



In memoriam pr.prof. dr.Constantin Galeriu*

CHIPUL MÎNTUITORULUI IISUS HRISTOS
ÎN GîNDIREA LUI MIHAI EMINESCU**


Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu „Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profiunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gîndul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi pe cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimii şi a cugetului său. Încît, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mîntuitorului, făcîndu-se asemenea omului gospodar care scoate din visteria sa , noi şi vechi (Matei 13, 52). Din visteria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a străduit cu har şi prinos, îndemnînd: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gîndire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfîrşitului veacului trecut, sînt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adînc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci cînd nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-a aflat pe lîngă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian(1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curînd, Profesorul Virgil Cândea(2), pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrîuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut Verena...”, „Gelozie”, unde întîlnim termeni şi expresii comune: „nălucire”, „idol”, „împătimire”, „împietrit” „cămaşa tristei inemi”, „ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gîndirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.
În altă parte, versul „A ochilor privire ca mîna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 [de] mîini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mîntuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mîntuitor / Şi Domn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adîncul fiinţei sale, care este cea a neamului, auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.
De aceea ne zicem şi noi ca Titu Maiorescu:Dacă ne-ar întreba cineva: „A fost fericit Eminescu?”, am răspunde : „Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba: „A fost nefericit Eminescu?”, am răspunde cu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plîngerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie.
Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrîuririle duhului timpului său - evocate deja - credinţa profund ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, pînă la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.
Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atît de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizic[e], nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţă / Adîncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”(3).

Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine, conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, cînd „credinţa” a fost înlocuiă cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decît cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi, trist şi rece”, „Noi nu credem în nimic” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mîntuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era[u] vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mîna mea copilă pe-ochiul sînt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”(4). Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern cum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornint şi din orizontul secularizat al timpului său, cînd „gîndirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu[,] Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual - ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipătrit Chipul Celui după care am fost zidiţi - Chipul lui Dumnezeu.
Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”(5). Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el, la marele praznic al M[ă]năstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfînta Fecioară şi Mamă este protectoarea M[ă]năstirii construită de Ştefan cel Mare. În această zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”(6). Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii şi civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Iisus Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. „Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormîntul creştinului pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tînărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: „în calea tuturor răutăţilor”. Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţămîntul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă in 1879(7), atît de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întîi chemat”. Primele versuri: „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sîmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mîine, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe cînd pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Era din rîndul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gîndul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existernţa unui singur Principiu fundamental numit Unul - care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: „Pe cînd erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare[,] Părinte, „Altfel numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc!/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!” Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului...”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mîntuire, / Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În sfânta Liturghie ortodoză există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă sfînta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adîncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adîncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adînc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel. „Iar celui ce cu pietre mă va lovi în faţă, / Îndură-Te, Stăpîne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugăndu-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic.
Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, a morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta-al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tînăr fiind, dar cu o rară maturitate de gîndire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostru - credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectînd neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”(8), publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul e scris pentru marele praznic al Învierii-Paştile, cînd, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormînt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicîndu-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mîine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mîntuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr[,] Hristos Domnul nostru, moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. De aceea orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea găsim germenele vieţii şi rodul împlinirii.
Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune; „Iată, două mii de ani aproape, de cînd biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”(9). Mai mult, poetul, de data aceasta gînditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha - observă Eminescu - viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atîta influenţă, n-au ridicat atîta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blîndului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mîntuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mîndrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerînd de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mîndrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sîmbure de adevăr care dizolvă adînca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bîntuie natura întreagă”(10). Mărturie adînc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mîntuirii Lui prin iubire, este profundă, deplin umană. Toate aşa-zisele înrîuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea : „Calea, Adevărul, Viaţa!” prin iubire.
Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine, acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătînd instinctele şi pornirile pămînteşti din sine”(11). Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale,

şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul - „chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor...în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problmei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine...Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dînd mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”(12). Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclamă Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profund-existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului, are valoarea întregimii existenţei şi vieţii.
Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfînt al harului în care lucrează Semănătoruil divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens; „Dacă sîmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarinenul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”(13). Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu incheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scînteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelatorului nostru nu ni se cer decît în momente excepţionale, nu se cer decît de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”(14).
Dar dacă Eminescu arată o atât de adîncă înţelegere a jerfei, în primul rînd a Mîntuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză. „Şi iarăşi bat la poartă...”evocat pînă acum, şi celălalt poem, poezia „Învierea”(15).
Amândouă răsar din acceşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte-înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881 - „Şi iarăşi bat la portă” - apare lin icoana lui Hristos „ astăzi încă în mormânt, pentru ca mîine să se înalţe din giulgiul alb...” în poemul „Invierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, / Cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica Viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri
Cîntând Aliluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea e ca moartea de tare” (Cîntarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte cînd afirmă „ importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”(16); veşnic renăscînde tocmai în puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gînduri pascale din 1881 : „Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşulor noştri străbuni”(17). Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit :„Cu voi sînt în toate zilele pînă la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostrui a Mîntuitorului şi a mesajului Iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut, atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caracterizat drept „om deplin al culturii româneşti”, Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştină reprezintă fondul adînc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.
Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu” invocarea lui se înalţă în Duhul pînă la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.
În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şir de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posteritşţii acest catren:
Atîta foc, atîta aur
Atîtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!

Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”.
Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sînge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului. „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină”(18).
Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtînd încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cîntecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa[,] la Sfânta Liturghie[,] să fie mereu pomenirea numelui său.

Text stabilit şi prezentare de Bogdan-Lucian Stoicescu

* Parintele Constantin Galeriu s-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău - Răzeşi (judeţul Bacău). A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti. În anul 1973 a devenit doctor în teologie cu teza „Jertfă şi răscumpărare”. Între 1947 şi 1973 a slujit în calitate de preot paroh la biserica „Sf. Vasile” din Ploieşti, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (între anii 1973-1974). Între 1974 şi1977 a fost lector iar între 1977-1991, profesor titular la acelaşi institut. Din 1992 îl găsim profesor consultant şi conducator de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A mai fost profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din Bucureşti, unde a predat istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august - 7 septembrie 1950 şi 16 august 1952 - 26 octombrie 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri religioase şi umanitare. Între 1974 şi 2003, a fost preot parhoh la Biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989 a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Romane. Părintele Galeriu a fost preşedinte de onoare al „Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni”, membru in Comisia Naţionala UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al „Asociatiei medical-creştine Christiana”, preşedinte al Editurii „Harisma”, preşedinte al Asociaţiei Sf. Stelian - copiii strazii al Fundatiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Fraţia Ortodoxă Română“. A fost distins, printre altele, cu Premiul Senatului Universităţii din Bucureşti (1942), Diploma de onoare a Societăţii Academice „Titu Maiorescu” (1993) şi a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti (1992). A avut o susţinută activitate publicistică, textele sale apărînd în publicaţii româneşti şi din străinătate. A fost şî autorul unor volume precum „Jertfă şi răscumpărare” (1973), „Paştele în viziunea ortodoxă” (1989), „Tâlcuiri la rugăciunea Tatăl Nostru şi la Cartea celor Nouă Fericiri” (1990). A fost căsătorit şi a avut patru fii. A trecut la cele veşnice în 10 august 2003.

Petre Ţuţea
„Părintele Galeriu cînd vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc... Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şî unul sare şi îmi zice admirativ: Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă cred genial, era gata să mă supăr... Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!”

** În „Studii Teologice”, seria a II-a, nr.1, ian.-feb. 1991, an XLIII, p. 45-54

Note
1. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc. Studii şi cercetări bibliologice, nr.1, Bucureşti, 1955, pag. 132-133
2. Virgil Cândea, Glosse la "Fereştile Gîndirii", Almanah 1989 editat de Parohia Ortodoxă din Viena, pag. 45-50
3. Răsari asupra mea..., în vol. Poezii de Mihai Eminescu, ediţie îngrijită de Perpessicius, ESPLA, Bucureşti, 1958, pag. 489
4. Dumnezeu şi om, ibidem, pag. 348
5. Colinde, colinde!, ibidem, pag.486
6. M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 32
7. Rugăciunea unui dac, ibidem, pag. 92
8. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 134-135
9. Ibidem.
10. Ibidem.
11. Ibidem.
12. Ibidem.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
15. Învierea, în vol. Poezii de M. Eminescu, ediţie îngrijită de Perpessicius ESPLA, Bucureşti, 1958, pag. 486. O analiză mai profundă a poeziei Odă (în metru antic) dezvăluie aceeaşi viziune a devenirii prin acest ritm existenţial: moarte-înviere.
16. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 134-135
17. Idem ibidem, Opere.
18. Cf. Arhim. B.V.Anania, Ipostaze lirice eminesciene, în „Telegraful Român”, nr. 21-22 şi 23-24, 1989,

luni, 7 noiembrie 2011


Românii şi monarhia *

Valoarea regalităţii stă deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile. Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”
Mihai I, Rege al României

Îmi încheiam rîndurile postării anterioare punîndu-mi o întrebare: fǎrǎ monarhie, noi românii, am fi avut, oare, istorie? Eram motivat în demersul meu de faptul că, în ultima vreme, în mass-media dar şi în rîndul societăţii civile, s-a dezbătut cu dîrzenie „spinoasa” problemǎ a monarhiei românești şi eventualităţii (re)instaurării ei, încercîndu-se oferirea unor rǎspunsuri la cîteva întrebǎri generate, pe de o parte, de un remarcabil eveniment întîmplat recent - sǎrbǎtorirea împlinirii venerabilei vîrste de 90 de ani de cǎtre Regele Mihai I-ul și desfǎșurarea cu acest prilej a unor manifestǎri de o înaltǎ ţinutǎ, culminînd cu excepţionalul discurs ţinut de Majestatea Sa, în ziua de 25 octombrie, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului ţǎrii) iar pe de alta, de declaraţiile frizînd imbecilitatea, dublate de comportamente absolut schizoide, ale unor așa-ziși politicieni și demnitari ai statului, în frunte cu însuși președintele ţǎrii. Întrebǎri care, inevitabil, au gravitat în mod explicit în jurul conceptului de monarhie constituţionalǎ (ce a însemnat ea pentru România, dacă mai poate reprezenta ea astǎzi o alternativǎ autenticǎ la actuala guvernare pentru a scoate ţara din marasmul în care s-a prǎbușit și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, dacǎ mai reprezintǎ ea o instituţie autenticǎ sau este demult perimatǎ) în dorinţa evidentǎ de a înlǎtura vǎlul de minciuni aşternut, timp de peste 40 de ani. de deşănţata propagandă securisto-comunistǎ de pe aceastǎ importantǎ perioadǎ a istoriei noastre moderne și de a lǎmuri controversata problemǎ a viabilităţii monarhiei pentru România la acest început de mileniu. Au curs rîuri de cernealǎ, a vuit internetul, au avut loc dezbateri zile-n șir pe mai toate posturile radio-tv, în care tot felul de neica nimeni şi ambuscaţi (excepţiile fiind rare dar atunci cînd s-au întîmplat, au fost salutare!) au molfǎit într-un asemenea hal subiectul, încît jalnicele prestaţii ale acestor fanfaroni m-au convnis pe deplin cǎ geniala vorbǎ a lui Petre Ţuţea, cum cǎ aflatul în treabǎ la români a devenit o nesmintitǎ metodǎ de lucru, e cum nu se poate mai valabilǎ și extrem de actualǎ.

Răspunsul la această întrebare (pe care eu, unul, mi l-am dat fără ezitare) ar trebui să fie unul singur pentru orice român a cărui gîndire şi mod de a percepe realitatea n-au devenit atît de mioape încît el să poată accepta o altă soluţie de ieşire din fundătura în care a fost adusă ţara, în afara acestei tradiţionale forme de guvernămînt**. Aşadar, am convingerea că dacă monarhia a însemnat totul întru devenirea României pînă la 1947 şi în continuare, rostul şi importanţa ei pentru această ţară au rămas absolut neştirbite. Bref, e limpede pentru oricine faptul că românii (sau, mă rog, aceia dintre ei care încă mai simt că aparţin acestei naţii),fără monarhie n-ar fi avut istorie, deci n-ar fi existat. Din foarte multe considerente care astăzi, mai mult decît oricînd, pot fi sesizate de orice individ cu fler, educaţie şi bun simţ (şi fără ca neapărat să aibă cunoştinţe vaste de istorie sau politică), cu ochiul liber, cum se spune, prin simpla comparaţie cu ceea ce s-a întîmplat în celelate regimuri (cel de dinainte de 1989 şi cele care i-au urmat) şi care au adus azi România în sapă de lemn.

Regimul monarhiei constituţionale a creat cadrul celei mai rapide dezvoltări a naţiunii pe plan economic, cultural şi general de civilizaţie din întreaga istorie românească. În acest cadru, care a solidarizat energiile naţionale în problemele majore ale politicii externe, s-a înfăptuit independenţa, a fost proclamat Regatul României, adică afirmarea şi recunoaşterea internatională a independenţei şi s-a realizat intregirea naţională” afirma, pe bună dreptate, academicianul Şerban Papacostea.


Dacă nici aceste rînduri cu valoare de simbol nu sînt destul de convingătoare pentru acei „gînditori” republicani neo-stahanovişti care continuă, făcînd spume la gură, să conteste plini de vehemenţă modernitatea sistemului monarhic ca formă de guvernămînt pentru România şi că aceasta n-ar mai corespunde, chipurile, „exigenţelor democraţiei” (fără însă a pomeni măcar una dintre aceste „exigenţe”) secolului al XXI-lea, aducînd în sprijinul afirmaţiilor lor argumente atît de şubrede şi şchioape, încît pledoariile lor doar au orbecăit jalnic, le reamintesc doar faptul că, aşa cum în cele mai dezvoltate şi civilizate state europene ca şi de aiurea (exemplul Japoniei este notoriu el nemaiavînd nevoie de nici o prezentare)forma de guvernămînt este monarhia constituţională, nu văd de ce în România aceasta ar fi perimată şi, deci, inadecvată. Exemplul Regatului Spaniei, bunăoară, mi se pare edificator: după căderea regimului dictatorial al generalului Francisco Franco (în 1975), s-a ajuns - prin reconciliere naţională şi recurs la dinastia regală a Bourbonilor - la o monarhie constitutională începînd cu 1978. Cred că problema noastră, a românilor secolului al XXI-lea, constă, de fapt, în absenţa totală a solidarităţii, consensului şi voinţei naţionale şi nu a perimării, în vreun fel sau altul, a instituţiei noastre monarhice…

S-au văzut, de altfel, „realizărili” republicii „populare” şi apoi „socialiste” de după 1947 şi pînă în 1989, cum, de altfel, se pot observa şi cele ale prezentei republici. Însă tragic este faptul că actualii noştri diriguitori („politicieni”, „tehnocraţi” „înalţi funcţionari” ş.a.m.d.) - în marea lor majoritate o şleahtă analfabetă de puşlamale penale şi arivişti de profesie, a căror unică preocupare este căpătuirea prin orice căi şi cu orice mijloace - nu au nici cea mai mică legătură cu extraordinarii noştri oameni de stat din perioada în care Bucureştiului i se spunea, la modul cel mai flatatnt cu putinţă, „Micul Paris” şi cînd înfăptuirile monarhiei constituţionale şi avantajele pe care ea le-a adus poporului român pe plan intern şi, deopotrivă, extern, cu alte cuvinte, necesitatea acestui regim a fost înţeleasă profund şi complet de această generaţie de patrioţi luminaţi. S-a spus zilele acestea de către inşi cu creierul odihnit cum că republica – în ceea ce ne priveşte, clocită în laboartoarele Kremlinului, apoi importată şi „implementată” cu otuzbirul, împotriva firii, de activişti-avortoni ale căror fantome bîntuie şi astăzi, fără absolut nici o noimă şi cu pierderi greu cuantificabile pentru ţară – a reprezentat/reprezintă o formă de guvernămînt raţională. Atît de raţională încît vedem şi astăzi cam ce „valori” generează ea: ambiţii idioate şi deşarte, parvenitism exacerbat devenit politică de stat, cumetrii, fripturism şi pungăşii la drumul mare, precum şi o gamă atît de vastă, variată şi „originală” de şarlatanii, încît tu, ca om zdravăn la cap, te miri, justificat, cum de nu li se pun cîrcei la muşchii gîndirii de atîta efort!


„Res publica” înseamnă „treburile publice”. Aşa-zisele forme de guvernămînt republicane prin care a trecut şi trece România, s-au ocupat şi continuă să se ocupe de cu totul alte lucruri, lăsînd de izbelişte treburile publice. În timp ce monarhia românească s-a îngrijit de aceste treburi publice zidind, republicile năpîrlite de după ea au năruit şi continuă s-o facă. „Se va mira posteritatea şi ne va stigmatiza pe noi toţi, cei de astăzi, că, atunci cînd există Regele Mihai, cu experienţa, cu autoritatea, cu inteligenţa, cu dezinteresarea, cu onoarea, cu prestanţa sa, cu relaţiile lui convingătoare în lume, ne cîcîim între toţi aceşti candidaţi de mascaradă şi de grotesc. Revenirea lui Mihai pe tron este singura cale ca să obţinem ceea ce nu avem: credibilitate şi credibilitate economică şi siguranţa că nu vom luneca în cine ştie ce altă orientare...”, scria Alexandru Paleologu.

Dintre toate aşezările constituţionale, monarhia este cea care asigură mai multă linişte unei ţări prin continuitatea ei. Se fereşte astfel Statul de zguduiri. Se asigură mersul neîntrerupt al treburilor publice şi al propăşirii naţionale. Căpetenia Statului nu este, ca în alte orînduiri, o pradă a tuturor ambiţiilor; ea se găseşte pusă deasupra luptelor politice şi a patimilor lor.

Istoria noastră este pildă a luptelor neîncetate pentru alegerea domnilor, lupte care îndreptăţiseră înţelepciunea populară să spună „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Regimul monarhic ereditar, înlăturînd sistemul electiv, a încheiat, în 1866, frămîntările care au ţinut slăbite şi despărţite ambele Principate.

Regimul monarhic constituţional, scoţînd conducerea Statului din vâltoarea luptelor politice, pentru a o aşaza pe planul superior al intereselor naţionale, a asigurat României pacea şi propăşirea care au dus-o la mărirea de azi.

Ion I. C. Brătianu (4 ianuarie 1926)

Aşadar, ne revine misiunea istorică de a-l (re)aşeza pe Regele nostru acolo unde-i este locul, acum, în ceasul al 12-lea, pentru că numai Majestatea Sa este persoana providenţială şi nepereche de care Ţara are nevoie. Pînă nu va fi prea tîrziu.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Conform „Dicţionarului Explicativ al Limbii Române” (DEX), monarhia şi formele ei de manifestare au urmǎtoarele definiţii: 1. Formă de guvernământ în care puterea supremă aparține unei singure persoane (rege, împărat, țar, șah etc.) și se transmite, de obicei, ereditar. Monarhie absolută = formă de conducere a statului bazată pe puterea nelimitată a monarhului. Monarhie constituțională = formă de conducere a statului monarhic în care prerogativele monarhului sunt limitate prin constituție. 2. Stat care are ca formă de guvernământ monarhia. Etimologic, substantivul este rezultatul alǎturǎrii cuvintelor grecești „monos” (singur) și„arkhein” (a comanda). De-a lungul timpului, monarhia a evoluat de la forma ei absolutistǎ – ca singurǎ sursǎ de emitere a legilor și pilon fundamental al administraţiei – la cea constituţionalǎ, prezentă în majoritatea statelor contemporane, în care suveranul (monarhul) devine, practic, un adevărat arbitru pe eşichierul luptei politice și parlamentare.

** România, începînd cu 10 mai 1881 (cînd Alteţa Sa Regală, Pricipele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, devine Rege al României şi şef al statului, sub titulatura de Carol I şi pînǎ la 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I), a avut ca formǎ de guvernǎmînt monarhia constituţionalǎ, Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România de pînă la 1947 era aceea că regele conduce însă nu guvernează.